Eu, ca prozator

     Asa cum ziceam si la Mircea pe blog, in proza, autorul trebuie sa se identifice in toate persoanjele pentru a crea ceva verosimil. Autorul trebuie sa se vada pe sine in cititor, critic si observator neutru, trebuie sa joace toate aceste roluri pentru a intelege in primul rand din toate unghiurile problema luata in discutie, aici intervine inteligenta multipla. Nu trebuie sa fii neaparat duplicitar, doar cu simt empatic foarte dezvoltat.
Regula de baza a prozei este jocul, dar jocul “real”. Trebuie sa fii pe rand erou (in sensul de personaj principal, el poate fi tantalau sau curajos, genial sau natarau etc), personaj negativ, judecator, calau, gloata sau personajul colectiv, cititor, observator neutru si Dumnezeu ( in sensul ca detii controlul destinelor personajelor tale dar au si ele un liber arbitru la care nu poti sa intervii).
Proza povesteste ceva, nu trebuie sa fie neaparat plina de metafore, au si ele importanta lor intr-o naratiune, dar cand se opereaza doar cu simboluri si metafore, comparatii si descrieri, asta inseamna ca autorul face deja poezie. Proza e mai degraba usoara, e cursiva, e fluenta, e simpla, e interactiva, e ambientala, introduce cititorul in mijlocul evenimentelor sau il pune in postura de a se identifica cu eroul, actiunea trebuie sa surprinda pentru a mentine interesul cititorilor.
Un bun prozator e pe rand, un bun psiholog, arhitect, dramaturg/scenarist, observator/reporter.