Aşa de bine era…

A sunat ceasul pe la 6 şi 30 de minute azi dimineaţă şi era aşa de cald în patul meu că primul gând a fost să nu mă ridic din pat, să nu care cumva să-mi părăsesc culcuşul meu moale, nu vroiam să mă duc la muncă, nu vroiam să fac nimic altceva decât să stau acolo, sub plapumă la căldurică.

Geamurile aburinde prevesteau gerul de afară. Şi totuşi am găsit o forţă interioară, mânat de un gând de reuşită pe care-l simt la sfârşitul fiecărei zile. Uneori mai obosit, alteori posomorât că lucrurile nu au ieşit aşa cum trebuie, dar împlinit de truda unei noi zile de muncă.

Parcă ne naştem în fiecare zi din nou şi din nou şi din nou, până când vrem să sfârşim lanţul ăsta vicios, nu numai să-nchidem ochii să ne odihnim, dar nu mai găsim resursele să o luăm în fiecare zi de la capăt. Atunci se stinge totul pentru noi, nu numai veioza de pe noptieră ori televizorul, dar TOT ce înseamnă viaţa asta de acum.