Mikael
Mikael – Introducere
Mikael stă la birou şi scrie.Gânduri îi inundă imaginaţia.Unele bune şi frumoase, altele urâte şi distructive.Vrea să le aşterne pe toate pe hârtie, şi se gândeşte că pe cele frumoase le-ar spune ca exemplu spre a clădi o cale spre bine, iar pe cele urâte le-ar scrie ca alţii să ia aminte la ce înseamnă răul.Se gândeşte că ar dori să fie lăsat în pace, şi totuşi băgat în seamă, dar totuşi parcă ar vrea să însemne ceva pentru cât mai multă lume, nu neapărat ca recunoaştere, dar mai ales pentru simplul fapt că ar înnebuni din cauza singurătăţii, să facă greşeala de a se pierde în gândurile sale.Dacă nu ar fi cei de lângă el, i-ar fi aproape imposibil să regăsască forţa de a discerne între ce este real şi ce e rodul imaginaţiei sale, deci fantastic.
O bestie hidoasă îşi face apariţia sub biroul său, îşi întinde tentaculele pe sub scaunul său, şi unul din braţele cele mai hidoase şi mai nemiloase îi cuprinde grumazul, îl sufocă.Mikael caută o cale de scăpare, fuge, iese afară din lumea sa lăuntrică.Răsuflă uşurat.Nu a fost decât un coşmar, unul cât se poate de real, dar plăsmuire curată a minţii sale.
Mikael revine la cotidianul covârşitor.Se regăseşte din nou în persona mea, cel concret, fiinţa reală de zi cu zi, mă numesc Mihai.Cineva mă strigă acolo undeva, sunetul vine din depărtare, îmi pare a fi o întrebare, deşi nu îi dau prea mare importanţă, răspund afirmativ.E comod să răspunzi afirmativ, poţi fi aproape sigur că nu mai urmează o altă întrebare în consecinţa primeia.Încerc să scriu primul cuvânt, o falangă de la mâna stângă mi se rupe la contactul cu tastatura.Mă doare, mă îngrozesc de durere.Mă descompun sub greutatea concretului existenţial.Perseverez, încerc un alt cuvânt, poate nu era cel mai potrivit cu putinţă.Mi se întâmplă din nou, aceeaşi durere coplişitoare îmi invadează trupul şi mintea.Se rupe ceva în mine, nu pot să îmi dau din prima clipă seama ce anume, intuiesc că ar fi un organ intern, nu unul vital, dar destul de important pentru a-mi asigura funcţiile vitale încât răsuflu cu greutate, mă încăpăţânez să trăiesc.Mă refugiez, intru iar în persoana lui Mikael, cel care de atâtea ori până acum mi-a dat atâta linişte, comfort şi mai ales fericiri, deşi neînţelese de alţii, foarte benefice spiritului meu.
Bestia cu tentacule plecase, se retrăsese în colţul obscur în care sălăşluia şi pesemne dormita adânc acum.Primul gând îşi făcu apariţia în mintea mea, îl aşterneam pe pagina albă, când un păianjen mare şi scârbos, cu picioare păroase şi lungi, fugea fără încetare bântuindu-mi fiinţa, pe pereţii albi şi nevăruiţi ai camerei pe care vopseaua învechită definea o culoare palidă, creînd umbre fantomatice atunci când i se interpunea corpul demonic în lumina ce o genera becul minuscul al lămpii mele de birou, a cărui licărire slabă străpungea bezna din cameră, ca un far de veghe ce ce străpunge ceaţa deasă ce se aşterne pe ocean încercând din răsputeri să ghideze navigatori ai drumurilor neştiute spre adăpost. Omul poate să vrea ceea ce vrea întotdeuna, dar nu poate niciodată să aibă ceea ce vrea, îmi suna în minte acest refren al lui Schopenhauer, când lighioana păroasă îmi sări în spate urcând ameninţător spre cap.Încercam să mă concentrez spre a scăpa iarăşi în real, nu că acesta ar fi fost neapărat un basm, o lume feerică plină de prinţese şi împăraţi, dar trebuia neapărat să fac ceva pentru a mă salva, altfel riscam să mor în mintea mea, şi deci să-mi pun viaţa în pericol.Încercam din răsputeri să găsesc un gând bun, un motiv oarecare pentru a mă întoarce, şi până să îmi dau seama, păianjenul acela schifoz se hrănea din creierul meu, făcuse loc în capul meu decupându-mi calota craniană.Se înfructa de parcă creierul meu terci era un cocktail cu gust de zmeură şi mentă.
Mikael – Capitolul 1
Îmi aduc aminte de copilărie.Simt că mă pierd iar prin gândurile mele.Devin din nou senin ori mă întunec.Nu ştiu exact, dar parcă ceva mă imploră să mai stau.Să mai poposesc printre amintirile pline de soare ale copilăriei.Eram copilandru, eram la bunici.Ce bine mai era în vacanţele de vară.Ţin minte că obişnuiam să spun că mai am aşa de mult până începe şcoala, încât nu trebuie să îmi fac nici o grijă.Şi pe vreme ce trecea, parcă îmi era dor tot mai mult de colegii de clasă, de prietenii mei dragi pe care m-i făcusem la şcoală.Mă răscolesc o sumedenie de amintiri de care râd ori mă întristez.Îmi aduc aminte de timpul în care mergeam şi eu ca toţi ceilalţi la râu să mă scald.Fugeam de acasă, îmi închipuiam eu atunci, fără ca bunica să ştie.Dacă îmi interzicea să mă duc, asta nu însemna că nu ştia unde sunt.Stăteam toată ziua pe malul apei, şi dacă nu făceam baie neapărat, era o pierdere frumoasă de timp.Visam în delăsare, fără ca nici cea mai mică problemă să mă poată atinge.Căutam pietre rotunjite de eroziunea apei pentru a face “broscuţe”.Ne întreceam a cărui broscuţă sare mai tare.Îmi luam ceva de mâncare şi băteam coclaurile cât îi ziulica de lungă, mă întorceam uneori şi noaptea la zece acasă, hămesit de foame, rupt de oboseală.
Ceva brutal conştiinţei mele vru din nou să mă răpească acestor amintiri tulburător melancolice.Auzeam un urlet pe fundal.Nu distingeam dacă era de animal sau de om.Şi Mikael îşi aduse atunci aminte că are un spirit călăuzitor.Şi că el se numeşte KA.Dacă are un nume înseamnă că există, mai mult ca sigur că există.E cât se poate de concret, nu are neapărată nevoie de vreo definiţie care să îi descrie starea existenţială.El pur şi simplu există.Şi Mikael îşi mai aduse aminte că întâlnise şi alte spirite, la fel de frumoase, poate chiar mai bogate sentimental ca el.Şi îşi mai aduse aminte că purtau nume deosebite precum XOI şi NI şi DEA, de care se îndrăgosti din prima clipă a întâlnirii lor.De care se legase pe veci.Deci ele atestau încă o dată că spiritul meu există.Cum putem altfel să măsurăm puterea spiritului nostru decât prin dragoste.Dragoste maternă, dragoste pasională, orice tip de dragoste.Un câine fioros i se arată.Nu din acela drăgălaş de pluş, dar un câine cu colţii scrâşnind a turbare şi omor.Mârâii tot mai ameninţător, lătră de vreo două ori după care se pironii pe picioarele din spate gata să atace.Colţii reci şi ascuţiţi îi sfâşiau carnea.Mikael trăgea de piciorul betejit în speranţa că o să îi dea drumul.Fiara scutura din cap, smulgând din pulpă tot mai tare, capul mare şi negru şi sclipirea din ochi atesta faptul că era o nălucă a infernului.
Mikael căzu din nou în starea sa existenţială.Şi înainte de a tasta primul cuvânt pe tastatură, ma gândii ce ar fi mai bine să scriu.Eram pregătit la ce putea fi mai rău.Mă întrebam acum ce ar putea să se mai rupă în mine odată cu concretizarea primului gând pe pagina albă.Mă gândii îndelung, să scriu ceva scârbos din cale afară, poate că repulsia ce mi-aş putea-o provoca ar înlătura durerea.Şi mă gândeam ce ar putea să provoace mai mare scârbă decât secreţiile umane.Fiinţa umană e tare împuţită, nu înţeleg cum de suntem capabili de asemenea secreţii scârboase şi puturoase.Glande, metabolism, sudoare, secreţii, nu pot să îmi închipui cum de medicii rezistă.Suntem atât de preocupaţi de imaginea şi de igiena personală însă uităm că emanăm adesea odoruri mai pestilenţiale ca ale unui porc, căci suntem capabili de dejecţii mai mizerabile decât ale animalului în speţă.Şi când să îmi dau seama că nu mi s-a întâmplat nimic, mă întrebam cu stupoare dacă nu cumva am fost înzestrat să scriu despre mizeriile umane.Şi când colo un junghi îmi paraliză răsuflarea, inima încetă să mai pompeze aer în plămâni.Un blocaj de câteva secunde şi un atac puternic de panică.Orb şi fără glas căutam fereastra de incendiu pentru a sparge oglinda iluziei cu ciocănelul acela mic ce zdrobeşte ignoranţa.
Resemanarea vine întotdeauna în urma unui atac, fie sentimental, fie fizic.La ce bun să scriu o carte a cărui subiect să te chinui să ţi-l readuci mereu aminte de fiecare dată când îi frunzăreşti filele.Cauţi un stop cadru al acţiunii pe care ai lăsat-o zile, poate luni în urmă, în suspans.Dorinţa de a şti mai mult te readuce prin meandrele acţiunii ce sciitorul încearcă din răsputeri să o construiască.Şi totuşi nu aş vrea să scriu despre nimic.Este aşa banal nimicul, aşa anost, deşi scriu doar pentru mine.Nimeni nu pare a fi cu adevărat interesat de nimic.
Depresia pune din nou stăpânire pe mine.Şi simt cum Mikael se îndreaptă inconştient spre gura unui şarpe boua, hipnotizat precum o pradă.Şi aflat în transă, îmi dau seama că m-am abandonat forului meu interior.Eu sunt o pradă prea uşoară pentru mine însumi.Eu sunt şi şarpele şi iepurele ce se îndreaptă spre gura lui, în acelaşi timp.Atunci când ajung în deplină cunoaştere şi textură a fiinţei mele, mă dedau la o uitare de sine ce se învecinează cu extazul şi gust în acelaşi timp tihna sublimă a unei conştiinţe spectatoare.Sunt o anomalie a unui sistem complet defect, un joc grotesc, o lume abstractă, la care privesc ca martor şi victimă în acelaşi timp dintr-un for interior în care nimeni nu pătrunde.Mirosul veninului uman mă scutură şi mă readuce din nou la realitate.
Mikael – Capitolul 2
Îmi dau seama că de altele ar trebui să mă tem.Nu natura e înspământătoare.Nu de animale sălbatice ar trebui să ne temem, ci de altele mult mai cosmarice decât biete animale ce îsi apără teritoriul ori încearcă din răsputeri să procure hrana puilor înfometati ce asteaptă cu nerăbdare acasă.Fiinte horifice, oameni diformi, la chip, dar mai ales la suflet.De canibali mânjiti de sânge, lacomi după carne, carne proaspătă, de om cu spiritul fraged, netrecut prin necazurile vietii.De păgâni vopsiti de culorile războiului.De ignoranti lacomi, cu gând ascuns să mă exploateze fără de scrupule ori milă.De aroganti ce vor să mă dărâme de pe scara socială, cu gând nevrednic de specia umană, de înavutire cu orice scop.Mikael nu termină să pomenească despre ororile care l-ar putea pândi de această dată, cu chipuri grotesti umane.Un lepros se arătă în penumbra camerei.Se târa mârsav, încercând să se agate cu ultimele puteri de el.Îi fu scârbă pe dată lui Mikael.Apoi se întrebă dacă nu cumva este o capcană a propriului ego.Un test de încercare de umilinta de care poate da dovadă fară de un biet amărât muribund.Îi întinse mână îndoielnică cu o usoară retinere.Bolnavul dispăru de parcă nici nu s-ar fi arătat.Răsuflă usurat si îmbărbătat de trecerea cu brio a primei încercări a instinctului său.
Se trezi obosit.Tare obosit, apele curgeau siroaie pe mine.La naiba, măi Mihai, ce nevoia am.Nu mă pot abtine de la scris.Văd doară cât rău îmi provoacă.Lasă-l naibii de scris, îmi zic, ce nevoia.Nu stiu cu cine exact vorbesc, cu mine, cu Mihai, sau încerc să mă adresez lui Mikael.Amândoi se încăpătânează unui destin implacabil, si câtă suferintă.De ce oare sunt dispus să îndur atâta, pentru ce anume.Nimic o să se spună despre cele ce scriu, nimic o să se înteleagă.Răsplata multora dintre noi oricum e Iadul, putini sunt aceia care merită într-adevăr Raiul, si de o fi si acesta tot iluzoriu, ca toate cele pe care încercăm din răsputeri să le creăm, să le întretinem cu suflu vital, crezând cu disperare în nesansa desartă a sperantei.Universul e compensatie, atentie deci la contrabalans.
Amândoi au în aceeasi măsură de suferit.Mikael ori Mihai, e la fel de distrugător pentru amândoi.E la fel de distrugător fiintei mele.Ce naiba, omule, îmi tot repet.Dacă o să continui tot asa, o să mori, o să mori în chinuri si durere.Revino-ti cu picioarele pe pământ.Nu poti să vezi că te dezmembrezi singur pe picioare.Esti puternic, esti solid acum, poti să înduri.O vreme însă.Scrisul te va dărâma.Idei ca acestea zeflemitoare întregii umanităti de a te dărui unui scop neînteles sunt catastrofale oricărui muritor.Ascultă-mi sfatul, prietenesc dealtfel, lasă-l naibii de scris.Lasă-l naibii în seama altora, ce nu îi afectează propriile gânduri.Asternute pe hârtie toate.Pentru ei concretul gândurilor lor, nu e atât de covârsitor si de malefic ca pentru tine.
Mihai se întoarce la melodia de la televizor.Noroc cu posturile de muzică.Pot să văd si imagini si să aud si sunet în acelasi timp.Dacă scoti sunetul îti dai seama ce de mizerii se încearcă să ti se bage pe gât fiece clipă petrecută în fata televizorului.E ca toate acele lucruri de le vezi prin supermarketuri si magazine, dar fără ambalaj.Nimicuri fără de valoare în viatta ta, de care încerci să îti legi destinul, doar pentru a-ti blestema spiritul în transcendenta supremă.Iar scriu despre lucruri scabroase si nimicuri.Iar se rupe o veche coastă a vietii în mine.Mă doare sternul, o greutate neimaginată mă apasă.Însă m-am obisnuit cu durerea, căci acum stiu că gândul e cel mai puternic anelgezic.E o pilulă cu efect placebo de convingere totală în bine, luminos si feeric împotriva durerilor ce ti le creează concretul.Mă refugiez iar în pielea lui Mikael.
Aud un lup.Prima reactie, mă sperie un pic.Însă am învătat că totul se petrece în mintea mea, eu controlez cu infatuare lumea mea.Ceea ce pare a fi, nu este cu adevărat.Doar ce îmi spune intuitia există în adevăr.E un lup din haita mea.Mă salută.Îl respect.E lupul Alpha.A venit să mă salute, să mă întrebe de sănătate.Căci eu sunt lupul singuratic.Lupul acela care dispare în ceata ce se asterne dimineata si seara peste pădure.Omul prin natură e constructiv-distructiv.Alături de haita mea lupt împotriva omului ce se războieste de secole cu natura.
3. Halo
Mă întorc la melodia de la televizor.Cântă unul David Deejay, care spune, I gotta feel you, You love so bizzare, You are my fire, urmează Beyonce cu Halo, dau mai tare.Iar mă găsesc în faţa calculatorului şi mă întreb ce să fac.Şi iar mă apuc de scris.Ce îi trece lui Mihai acum prin cap.În dorinţa de a se ridica împotriva destinului implacabil, omul e pururea neputincios şi munca îi e mereu zadarnică.Dorim să ne afirmăm ca animal superior pe Terra, dar fără a înţelege cu adevărat ce înseamnă superior, sau să avem cea mai vagă idee despre superioritate.Ca să primeze, omul înţelege a fi primul în preocupările primordiale ale primatelor.Sexul, teritoriul şi ierarhia.Tocmai pentru că punctul de vedere al omului este afectat de virusul superiorităţii, el greşeşte.Păcătuim, împotriva noastră, împotriva naturii, fără să ne întrebăm de repercursiuni sau efecte.Când o să înţelegem că suntem asemenea gândacului ce ronţăie fără de cunoştinţă la o bucată amărâtă de zdreanţă.Suntem caria din mobilă.Termitele din bucătărie.Omul sfinţeşte locul, înainte de a-l parazita până la ultima sevă.Omul e aşa de hotărât să îşi urmeze destinul pe pământ că uită exact scopul pentru care trăieşte.Şi anume acela de a se bucura de viaţă.Nu-mi spune că tu te bucuri de viaţă, pentru că ştii că nu e adevărat.Zic pentru că nu te bucuri într-adevăr de viaţă căci ceilalţi nu îţi dau nici o şansă.
Aş vrea să pot deţine ignoranţa ca să mă comport ca un onanist intelectual.Fără nici măcar să am cea mai mică preocupare pentru coerenţă.Trec spre celălalt eu.
Mikael văzu în camera sa o furnică gigantică a cărei antene se mişcau neîncetat ca şi când ar fi vrut să îi transmită un mesaj morse.Antenele îi ticăiau ritmat de parcă încerca să repete acelaşi lucru pe care Mikael se încăpăţâna să îl desluşească.Îi spunea furncii repetat că el nu vorbeşte furniceasca.Şi totuşi furnica insista.Mânat de instinct Mikael se ridică de pe scaunul său şi o urmă.Era universul furnicesc.Era de un pragmatism rece, de nepătruns.Nimeni nu spunea nimic nimănui.Toţi se grăbeau la locul muncă, la copii înfometaţi, la grijile de acasă.Era totul perfect pus la punct.Toate se derulau comform planului.Era imposibil să grăşească vreunul.Sfârşea prin a fi devorat de prădători sau călcat în picioare de ceilalţi.Riscul era suprem dacă întârziai şi măcar pentru o secundă în acest mecanism metabolic infernal.Toţi îşi ştiau locul.Niciunul nu îndrăznea să se opună sarcinilor ce i-au fost date.Era o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru a-ţi îndeplini ordinele cât se poate de exacte, fără a încălca regulie stricte ştiute de tot muşuroiul.Regula primordială era să îţi îndeplineşti menirea.Menirea era dată de statutul tău social.Statutul tău îţi era conferit de clasă.Din clasa părinţilor tăi făceai şi tu parte la rândul tău.A doua regula era să respecţi prima regulă până la moarte.Puteai să te foloseşti de orice vicleşug, deşi nu puteai să gândeşti că ceilalţi sunt în stare de asemenea mizerii precum şmecheriile, pentru a-ţi atinge scopul.Atâta timp cât reuşeai să supravieţuieşti era totul în regulă.Din păcate îşi făcuse apariţia furnicarul.Fără de furnicar era imposibil să trăiască toate aceste insecte.Cilpele de fericire nu ar fi avut termen de comparaţie.Furnicarul începu să mănânce lacom toate furnicile şi furnicuţele ce îi ieşeau în cale.Mikael se adăposti din nou în lumea sa din faţa calculatorului.
Mihai rămase cu un gust amar al unor amintiri neplăcute în urma visării.Muşuroiul e asemenea nouă, se întreba şovăielnic.Şi oare noi pentru furnici am putea fi un Dumnezeu.Ca atunci când eram copil şi le striveam cu piciorul sau turnam apă ca să văd cum se agită doar de dragul distracţiei.Halal şi ciudat simţ al umorului mai trebuia să am cât am fost copil.Dădeam ca bezmeticul cu piciorul în muşuroiul înalt de pământ doar ca să le văd în agonie.Nu, Dumnezeu e bun şi milostiv, numai că noi, oamenii, greşim.Trebuie să învăţăm să fim recunoscători.Asta înseamnă să te maturizezi.Să te bucuri de ceea ce Dumnezeu ţi-a dat.Să apreciezi la adevărata valoare ceea ce ai.Aceasta e cheia fericirii.Recunoştinţa şi aprecierea ar trebui să fie cele două cărămizi de bază ce stau la fundamentul societăţii.Ele ne redau încrederea.Ne creează starea de comfort sentimental de care suntem cu toţii dependeţi.Pentru că ele creează coridorul perfect pentru o judecată liberă şi sănătoasă.La urma urmei asta ne dorim cu toţii.Să gândim fără de îngrădiri.Să ne dorim exact ceea ce vrem.Adică să cerem şi să alegem exact ceea ce avem nevoie, nimic mai mult.Fără vise deşarte şi fără speranţe imposibile.Asta înseamnă să fii trecut deja la stadiul conştiinţei superioare.Să nu uităm, drumul omului este îndreptat spre conştiinţa conştiinţelor, sau conştiinţa înmulţită cu ea însăşi.Pentru ca spiritul să poată descoperi forma supremă şi extazul în anturajul Spiritului Suprem.ELI.Eli există în fiecare din noi.E imposibil să spunem că nu.Că nu suntem capabili să îl descoperim asta este cu totul altă problemă.Că ne complacem unei vieţi superficiale, pentru că astfel e mai comfortabil.Că îl inghiţim ca atare sau că îl contestăm de dragul de a fi populari, nu mai zic.Perfect uman.Şi mediocru tare pe deasupra….
4. Life
De data asta parcă implor la doza mea de pesimism.Parcă invoc depresia.Depresia ce o pot controla cu frâiele imaginaţiei.Parcă sunt atras mai degrabă de grotesc decât de basm.Mă apucă toţi dracii pentru că nu pot aşterne nimic pe hârtie pentru că azi a fost o zi bună.Nu din alea strălucite în care un tip câştigă la loto.Dar bună.Bună în sensul acela când te întorci frânt de la muncă şi deschizi o bere rece.Bine, hai dacă nu eşti băutor, o cola rece.E cam acelaşi lucru, numai că unii se simt mai bărbaţi în urma consumului de alcool.Sau mai viteji ca să nu fim misogini sau chiar androgini,să nu facem disriminări de sex.Îmi vine parcă să îmi dau cu ciocanul peste degete.Poate, poate vine inspiraţia.Sunt aşa legat de durerile mele, că uneori uit că mai sunt şi durerile altora.Nu o să meargă, mi-am dat azi la muncă cu ciocanul peste deşte.M-a durat şi atât, adică mi-a zvâcnit degetul vreo douăşdi de minute.Apoi gata, dar suferinţă niama.Asta e ca atunci când mă învârt noaptea prin cameră şi mă lovesc la degetul mic de la picior în vreun scaun sau de pat.Ce mă calmează durerea respectivă! Îmi vine să râd de unul singur în cameră spunându-mi: da’ mai stai locului, omule.Parcă nu ai stare… şi noaptea pe beznă îţi vin idei şi trebuie să te ridici să le notezi.Vă por asigura că eu spun asta, nu nevastă-mea.Ea deja doarme, mititica.Sforăie de zguduie pereţii.Şi de obicei e de-a curmezişul în pat înfofolită cu toată plapuma.Stai că m-a lovit.Ah, da ştiu, am notat acum câteva zile că venim dint-un loc întunecat şi ne îndreptăm către lumină.Sunt unora care le place bezna.Le recomand să se mute într-un beci ori alt subsol de clădire ce ar face cazul plăcerilor lor.Şi, deşi insalubru, nici un canal nu este rău.Conductele de apă caldă menajeră şi încălzire îţi oferă confortul de care ai nevoie.A, da,parcă am scris acum câteva dăţi confort cu m…hhhhmmm, de luat aminte.Trebuie să mărturisesc,eu sunt înnebunit după întuneric.Poţi să te regăseşti în gânduri atât de simplu şi de uşor fără să fi deranjat de nimeni.Singurătatea şi întunericul pot fi coşmarice sau magice, fiecare din noi alege.. de ce gânduri se lasă bântuit.
Azi e vorba numai despre mine.Cel concret.Mihai.Şi cred despre mine că sunt omul cel mai modern cu putinţă.Mă pot adapta cu uşurinţă oricărei situaţii.Nu, nu e din cv.Angajatorii nu o mai gustă.Ştiu deja, că dacă te cheamă la interviu, sigur o să începi cu o mărire de salariu.Dar cât se poate de serios, zic.Aş putea duce la un bun sfârşit orice însărcinare, indiferent de jobul ce mi se oferă.Mă pliez tuturor cerinţelor ce ţi le poate oferi un angajator.Din păcate nu orice job mă motivează, dar sunt dispus să accept ce mi se dă.Poate că eu sunt motivul pentru care suntem intr-un impas economic global.Despre criză, sunt mulţi care spun prea multe, sunt mulţi care spun prea puţine, mi se par la fel de nocivi…
Stând şi mâncând, îmi dau seama de un lucru fenomenal, ce stăruia în mintea mea de foarte multă vreme.Acum am şansa să îl concretizez în cuvinte.Viaţa e ca atunci când mâncăm.A trăi înseamnă a mânca.Iată răspunsul la întrebarea filozofului bulgar, Stancio Stancev, trăim ca să mâncăm sau mâncăm ca să trăim.Unii o devorează cu lăcomie, alţii sunt puţin scârbiţi la fiecare masă, cei nai mulţi au acelaşi gust după masă şi încearcă să îl dreagă cu o ţigare.Iar pentru mulţi dintre noi cea mai bună îmbucătură din mâncarea ce o avem în faţă, a fost cândva la început, aproape că am uitat-o.Pentru alţii e chiar în momentul acesta, şi încercăm să o menţinem aşa cum e, cât mai mult timp.Molfăim în mintea noastră clipele plăcute îndelung.Să ţinem de ea din răsputeri, şi să se ne bucurăm cât mai mult cu putinţă de darul vieţii şi de a gusta din fericirile ce ne sunt oferite.Mulţi o păstrăm pentru mai târziu, ne întrţinem pofta, o cultivăm, cautăm cel mai bun mix alimentar cu putinţă, ce am putea să îl obţinem în urma combinaţilor diverse din feluritele mâncăruri ce ne stau în faţă.Pentru ca la sfârşit, epuizaţi poate de căutări infinite, noi, cei în cauză să realizăm că mâncarea reprezintă în sinea ei un dar, o manie, o bucurie, o dependenţă, o stare, iar strădania de a găsi cel mai bun mod de a trăi ne este răsplătită de bucuriile simple şi neînsemnate ale vieţii.Cu toţii suntem muritori nu-i aşa, indiferent de statut ori avere.Cel mai trist este să nu găseşti nici un gust care să îţi placă în viaţă.
Într-o lume învolburată ca în zilele ce le trăim şi Superman s-ar sinucide sau ar muri într-un accident de maşină.Stiai? asta chiar s-a întâmplat.Nu, blegule, ţi se pare.Apropo, ştiaţi că şi Superman avea un alter-ego, se numea Clark Kent, sau era invers, nu mai ştiu nici asta, la câtă ignoranţă dau dovadă, nici nu mă miră…
5. Blestem
Ştiu. Nu vă place acest EU. Dar sunt EU. Mikael. Mikael vă agasează. Mikael vă surmenează subconştientul. Ceea ce mă inspiră să continui. Am să calc peste stârvurile voastre de scalvi ieftini. Până când o să-mi redonbândesc răsplata. Trezirea voastră. Răscoala lăuntrică ce vă v-a fi atât de benefică. Dacă nu e deajuns ce scriu. Am să mă întind peste birou, şi am să vă dau două palme. Prima o veţi primi fără de ştiinţă. Fără de reflex ori remuşcări. Cea de-a doua îmi veţi întinde voi obrazul. Căci prima palmă a fost ca un antitod, pe care l-aţi rupt în două incapabili să îl înghiţiţi pe tot odată. Nu o să mai fie nevoie să strig. Trezeşte-te! Ai să sari ca ars din pat. Din patul nefericilor pentru că fiinţa ta e înlănţuită. Obrajii o să-ţi crape de durere. Capul o să-ţi zvâcnească. Urechile o să-ţi ţiuie în timpane. Totul o să vâjâie în jurul tău. Limba o să ţi se umfle. Nasul o să ţi se înfunde. Adevărul e dureros. E tragic. Ca să îl vezi trebuie să fii puternic. De rostit îţi este greu să spui, de auzit îţi este greu să ştii, de văzut îţi este greu să cunoşti. Dar dacă e să rămâi animal pentru tot restul vieţii tale. Ai să mori ca unul. Sfâşiat. Mâncat de restul haitei înfometate. Ducă-se, maică, totul pe pustie….
6. Infern
Mikael călători pe spinarea unui şobolan dintre cei mai urâţi şi hidoşi cu putinţă spre infern. Spre gaura cea mai împuţită şi hâdă a lui. Buda localului ce se numeşte „Univers Spiritual”. Locul unde se deşartă toate dejecţiile subumane. În momentul în care îmi reveni curajul, mi-am luat mâna de la ochi. Treceam printr-un tunel de sânge călare pe hidosul meu companion. Şobolanul deşi părea obişnuit cu asemenea scene îngrozitoare ce se derulau cadru după cadru în trecerea noastră spre mijlocul iadului. Chiţăia prelung încercat de prea multe ori până acum, cu alţi mii şi mii de călători. Mikael a ales să vadă cum e în centrul iadului, pentru ca mai apoi, îngrozit de cele văzute, să poată avertiza restul lumii de grozăvia ce îi aşteptă în cazul unei karme nedemne de fiinţa umană. Se apropiau încetul cu încetul. Intraseră într-o mocirlă acoperită de o ceaţă prin care se putea distinge un miros puternic de pucioasă. Pâclă şi noroi stropeau călătorii mânjindu-i de mizerie. Părea să fi fost locul unei lupte din trecutul întunecat al omenirii. Oamenii într-o dezordine totală se luptau între ei. Fără ca niciunul dintre oponenţi să ştie cine îi este duşman sau nu. Îşi provocau răni de moarte. Se încăpăţânau să moară. Se ridicau şi sfârşiţi de viaţă ridicau sabia în aer. Loveau în aer fără pic de vlagă, cu singurul scop de a lovi pe cineva. Indiferent pe cine. Important era să loveşti tu primul înainte de a fi lovit. Se loveau cu tăişurile pe la spate. Fără milă, se trozneau cu paloşele pline de ură. Pumnale ucigaşe de spirit se vânzoleau ameninţător în aer cu putere. Cai cu cioc de acvilă, cu cozi enorme de scorpion a căror ac se învârtea nemernic împrăştiind venin în toate părţile, aveau gheare în loc de copite şi urechi ciulite de lup. Fiinţe întunecate, diforme, extrem de hâde, încălecau aceste fiinţe demonice. În aer se putea distinge un urlet prelung de lupoaică îndurerată. Lupoaica este mama umanităţii. Îşi pierduse singurul ei odor. Binele dispăruse de pe aceste meleaguri pentru a nu se mai întoarce în veci. Înaintam în căutarea noastră, eu şi şobolanul monstruos pe a cărui spinare călătoream. Mă ţineam strâns de blana ţepoasă. Firele de păr îmi provocau tăieturi adânci în carne. Se auzi un chiţăit draconic din nou, călăuza mea, parcă deschizându-mi drumul printre hoiturile putregăite ce se tolăneau sub căldura nimicitoare a cazanului infernal. Ajunsesem. Bestia era aşezată undeva pe un tron. De jur împrejur, focuri a căror flăcări nu aveau materie, ardeau mistunind spiritele damnate. Suflete se pârjoleau chinuitor scoţând zbiarete disperate. Pedeapsa, damnarea eternă, era blestemul lor. Veşnicia chinului şi a torturii era cel mai sfâşietor gând de suportat. Aş fi vrut să spun ceva. Aş fi dorit să pot avea curajul să întreb bestia de ce şi până când. Deşi răspunsurile ştiam că am să le găsesc mai mult ca sigur în altă parte. Bestia mă pironii din ochi. Eram un intrus ce nu aveam ce căuta pe aceste meleaguri străine de spiritul meu. Interzise oricărui muritor. Îşi îndreptă sceptrul de foc spre mine. Înainte ca urletul megademonic al fiarei să ajungă la urechile mele, materia se deschise, făcu o gură mare care mă înghiţi pe dată. Particulele ce formau trupul meu se materializaseră în faţa monitorului pe care scria interminabil, rând după rând, neîncetat: Never ever try this again… you might not return.
7. Heaven awaits
Şi pentru că sunt la capitolul şapte, Mikael călătoreşte în rai.Mikael vrea să înţeleagă aura de lumină a anumitor oameni. Doreşte să vadă nimbul de lumină. Cerul cel de-al şaptelea.Cerul mirific in care sălăşluiesc Sfinţii şi Mântuitorul.Locul cel mai fermecat din câte pot exista.Acel loc pe care îl invocăm cu atâta patos atunci cât senzaţia de beatitudine supremă ne încearcă fiinţa. Mă simt precum aş fi în al şaptelea cer. Unii spun al nouălea. Însă acela e greu de ajuns cu puterea gândului uman. Acela este mult prea sfânt pentru a fi contemplat chiar şi de către clarvăzători şi cititori în stele.
Mikael se trezeşte aşezat confortabil la adăpostul unui acoperiş solid, deşi în aparenţă pare şubred, lângă lumina şi căldura unui şemineu vechi de cărămidă .Cârpicit pe aici pe colo. Mai era câte o gaură astupată de cine ştie ce bucâţică de lemn ori vreo plantă agăţătoare. E cald aici înăuntru. Ploaia nu pătrunde în interior deşi afară e o rupere de nori catastrofală. Mikael simte la un moment dat o zdruncinătură. Fusese o piatră, una cât de mică dar care făcuse calea anevoaioasă. A fost totuşi mai uşor de sărit decât de ocolit.
Abia trezit dintr-un somn adânc, Mikael e încă năuc. O voce groasă şi molcomă îi dă bună ziua. Se uită mai atent. Vede două antene ridicate spre cer ce se uitau fix către el. Răspunde pe acelaşi ton la salut. Bună ziua şi dumneavostră, pesemne impresionat de timbrul gros al vocii celui care îl salutase mai devreme. Se ridică pe vârfuri să vadă cine e. Se uită pe ferestruica mică dinspre răsărit. Mă numesc Melcul Solitar îi spuse lui Mikael, văzându-l puţin mirat. Ah, mă scuzaţi, nu v-am văzut, dumneavostră eraţi! Casa călătoare în care Mikael era acum, aparţinea Melcului Solitar. Era o cochilie puţin derăpănată dacă m-ai fi întrebat, dar în locul aerului sordid pe care îl au casele sărăcăcioase, aceasta îţi dădea o senzaţie ospitalieră, primitoare. Bibelouri şi tablouri, poze de familie, cărţi nenumărate şi câteva lucruri absolut nefolositoare îţi dădeau impresia că vin toate spre tine. Ţi se dărâmă în cap. Însă puteai să îţi dai seama din prima clipă când pătrundeai în încăperea semiîntunecată că cineva locuieşte acolo,Era un culcuş. Aşa sunt oamenii, le face mare plăcere să fie înconjuraţi de toate aceste lucruri nefolositoare dar care cu siguranţă amintesc de cei dragi ori de clipe minunate. Omul, alt mod de viaţă nu cunoaşte, decăt cel pe care singur l-a cultivat şi l-a întreţinut.
Melcul era unul dintre acei bătrâni pe a căror faţă este sculptată amprenta nenumăratelor necazuri, din harta cărora se citeşte înţelepciunea matură a experienţei de viaţă. Mikael ştia către ce destinaţie se îndreaptă. Dori să îl întrebe când vor ajunge, însă i se păru o obrăznicie prea mare. Pe lângă faptul că profita pe deplin de tot confortul pus la dispoziţia lui cu atâta generozitate, întrebarea ar fi părut puţin ironică la viteza înceată a melcului. Însă Melcul Solitar parcă ghici întrebarea în ochii lui Mikael, şi îi spuse pe acelaşi ton grav ca mai înainte. Unde te grăbeşti, baiete? Ai tot timpul înainte, bucură-te de viaţă, şi lasă lucrurile să-şi urmeze cursul firesc.Toate la timpul lor, incheie melcul conclusiv, fără nici un drept de replică.
Melcului i se păru că este prea serios şi sever pentru asemenea momente care ar trebui să fie pline de bucurie pentru tânărul Mikael.Şi pentru ca timpul să treacă mai repede, începu să îi povestească din experienţele trecute când străbătu acest drum, pe care acum se întindea înainte o potecă bătătorită, pe care natura încerca să o ascundă sub covoare groase de frunze, verdeaţă ce abunda de o parte şi de cealaltă ori crengi uscate căzute la pământ. Foi gigantice galben ruginii, ferigi suspendate şi buturugi imense făceau ca traseul să pară cât se poate de spectaculos, deşi orice mic obstacol făcea ca itineraiul să devieze de la ruta stabilită cu încă ceasuri preţioase pline de nerăbdare şi emoţii.
Odată un arici nu îmi dădea pace şi mă tot agasa cu apropouri nemernice.A trebuit să mă refugiez în propria casă câteva ore bune. Altădată bunăoară un bondar călători cu mine până la porţile aurite ale raiului spunându-mi mereu ce cale să apuc, văzând poteca îndreptându-se înainte , de-acolo din văzduh. De aş zbura şi eu, ce repede aş mai călători. Însă dacă vine ploaia unde te mai adăposteşti. Bondarul acela năzdrăvan care se îndepărtase atâta drum de la stupul său era îngrozit de venirea ploii. La orice mic nor ce apărea nestingherit pe cer, tremura de frică ca nu cumva să îl atingă vreun strop de apă. Se temea mult pentru aripile sale, prea preţioase fiinţei lui. Eu încercam să îl liniştesc spunându-i mereu că am să îl primesc înăuntru şi am să îl servesc cu un ceai cald. Era terifiat din cale afară, încât nici nu auzea uneori ce spun. Bîz, bîz ce mă fac, vine ploaia… bîz, bîz, ce mă fac, spunea într-una. Ei bine, ştiu că nu e frumos să râzi de necazul altuia, dar bondarul acela era unul dintre cei mai temători apărători ai stupului înclin să cred, zise acestea şi melcul se binedispuse… povestea melcului merse mai departe, deşi Mikael moţăia într-o aţipire dulce de duminică după-masă de vară…
Două porţi poleite cu aur, uriaşe, păzite de doi heruvimi impunători răsăriseră parcă din pământ. Am ajuns, spuse melcul. Bună ziua, vouă străjeri sfinţi ai raiului, oameni buni suntem. Cale lungă am bătut. Strigă melcul cu bonomie curată şi sinceră. Ne deschiseră calea, urându-ne bun venit. Trepte albe luminate conduceau către împărăţia cerurilor. Coborâi şi eu din casa melcului pentru a mă ferici de peisaj. Visuri dulci se materializau în depărtare. Grădina Edenului, bogată şi luxuriantă, se întindea la picioarele noastre. Râuri cu apă cristalină, munţi cu creste înzăpezite, câmpii întinse brăzdate de vegetaţie de un verde crud şi gras, animale felurite, oameni descoperiţi de orice temere ori gând întunecat, vieţuiau în linişte şi pace, bucurându-se de viaţa eternă. Urcarăm treptele în continuarea lor. Eram cu capul în nori deja. Îngeri cântau la harpă şi nimfe de o frumuseţe nemaivăzută se odihneau pe umbra unui nor călător. Ascensiunea fu atât de rapidă încât tot ce-şi putea aduce aminte Mikael, era făptura impresionantă a Mariei Magadalena. Stătea alături de Fecioara Maria, mama Mântuitorului nostru. Magdalena era una din cele mai frumoase muze ce puteau exista. Frumuseţea ei întrecea puterea imaginaţiei umane. Cu ochii albaştrii, de o puritate copleşitoare, cu pielea albă şi catifelată precum laptele, cu părul negru, lung şi ondulat, cu un veşmânt cu umerii goi de o ţesătură fină ce îi mângâia trupul delicat, şedea tandru pe un nor. Gingaşă şi puţin sfioasă, îi aruncâ o privire caldă lui Mikael. Mikael impresionat de o asemenea privire pătrunzătoare, se pierdu pentru o clipă. Emoţia aproape că îmi provocase o comoţie de inconştienţă. Îşi reveni însă repede la starea de cunoaştere existenţaială.
Mikael îşi dădu seama că se află în faţa unei mese mari rotunde de jur împrejurul căreia sfinţii cei mai de seamă se adunaseră pentru sfat. Melcul îşi făcu apariţia în câmpul lor vizual. Îi salută încet fără a perturba atmosfera. I se răspunse la fel. Eu eram un simplu observator. Îmi înghiţisem limba se pare de tabloul impresionant ce îşi făcu apariţia în faţa ochilor mei. Mântuitorul avea faţa luminoasă şi o înfăţişare blajină. Asculta la fiecare în parte. Încercând să acorde tuturor importanţa cuvenită. Aproba cu câte un surâs cele ce sfinţii îi racontau cu atâta desfătare. Pe masă se afla o fructieră mare. Un strugure curgea cu linii ondulatorii apetisante, pere aurii împrăştiau un miros diafan, doamna cucurcubitaceelor era şi ea acolo tronând de deasupra peste toate celălalte. Erau şi mere, spre surprinderea mea. Fructul păcatului este în fapt un simbol, atâta tot.
Erau şi Sfântul Petru si Ioan, de-a stânga şi de-a drapta Mântuitorului. Sfântul Gheorghe era chipeş tare. Cu o armură cu zale aurii şi încins cu o sabie mare la brâu. Arhanghelii, Mihail şi Gavril, vegheau de deasupra, de la marginea unui nor, toată vânzoleala dedesubtul lor. Fiecare din cei aflaţi de jur împrejurul mesei avea o cupă mare de argint plină ochi cu vin roşu. Privind atent, Mikael îşi dădu seama că oricât ar fi băut vreunul din sfinţi din ea, nu se golea niciodată. Sfântul Gra’al, îşi spuse atunci Mikael. Pocalul sfânt al vieţii veşnice încifrat veşnic în pântecele femeii, urmaşă a mamei noastre milenare.
Melcul se uită stăruitor la mine. Înţelesesem că trebuia să ne retragem, deranjasem îndeajuns liniştea mesenilor. Îmi revenisem cu o impresie de odihnă profundă. Îmi refăcusem forţele. Fericirea se putea citi din nou pe chipul meu. Beatitudinea şi bonomia îmi invadaseră insitinctele vitale. Vroiam să ies în lume şi să strig pe fereastra cunoaşterii, pe coridorul de comunicare a investigaţiilor cognitiv-intuitive: La vita e bella, non merita di essere vissuta senza amore. (Viaţa e frumoasă, nu merită a fi trăită fără iubire)
8. Corabia viselor se apropie
Coboram şi urcam iară dunele înalte de nisip. Călcâiele îmi intrau adânc în nisip. Tălpile se afundau cu totul. Gambele îmi erau de plumb. Urcuşul era obositor. Drumul istovitor părea nesfârşit. Nisipul încins îmi frigea aerul din plămâni. Căldura îşi arăta formele halucinogene. Fata morgana a deşertului dansa cu mişcări graţioase în căldura de peste 50 de grade celsius. Dacă aş fi ţinut un ou în palmă cu siguranţă s-ar fi prăjit sub razele nemiloase ale soarelui. Auzeam incantaţii ale unui şaman ceresc ce părea să-mi îndrume paşii înapoi către oază. Doborât de sete, căzu-i în nisipul fierbinte. Gura îmi era plină cu nisip. Pielea îmi era iritată de sarea sudorii mele şi de firele grăuncioase de siliciu care îmi intraseră pe sub haine. Căzut, mă uitam la palmele mele. Văi brăzdate odată de ape formau acum pe aridele mele mâini ueduri demult secate. Buzele-mi fripte de sete se răsfrângeau peste gură cu o usturime de nesuportat. Limba însăşi, umflată şi noduroasă, părea a nu mai simţi nici un gust, papilele îmi erau arse, precum amprentele unui ucigaş plătit în fuga de actul justiţionar suprem, scaunul electric. Sami, mă ridică cu greutate de jos, şi mai mult târât, înaintam sprijinit de călăuza mea.
Prin ceaţa deasă a sfârşelii ce mă încerca, văzusem cei câţiva arbori ce răsăreau de jur împrejurul oazei. Copacul acela se numeşte baobab, şi reprezintă pâinea babuinilor de deşert. E ca un butoi mare în a cărui rezervor interior apa se adună în anotimpul ploios, ca peste arşiţa verii să poată rezista induranţei sfâşietoare a deşertului… îmi spuneam în încercarea neputincioasă de a nu intra în delir din cauza caniculei năprasnice.
Ajunşi înapoi. Cu ultimele mele forţe mă repezisem către ochiul mic de apă dn mijlocul oazei. Ceilalţi beduini se uitau miraţi cum de un alb aproape terminat de forţe a ajuns până acolo. Sami se uită precaut de jur-împrejur de teama ca această experienţă să nu ne coste, la urma urmei, pe amândoi viaţa. Între timp, eu sorbeam frenetic din apa a cărui gust nu mi se păruse niciodată mai dulce ca până acum. Sami cu mâna pe mânerul sabiei sale încovoiate îmi apăra spatele de vreun musulman fanatic care ar fi fost în stare să îmi reteze capulcu un şuier vag al sabiei sale pentru simplul fapt, că eu, un păgân, sorb din aceeaşi apă cu a lui.
O fată se apropie de mine. Îşi luă vălul de pe faţă dezvăluindu-şi chipul. Păcat mortal faţă de comunitate. Lege de netăgăduit, aceea de a-ţi arăta chipul unui străin, mai ales unul fără credinţă în Allah. Îmi şterse faţa cu vălul ei mătăsos şi buzele arse de soare mi le mângâie cu mîinile ei catifelate. Mi se păru cel mai pătimaş sărut pe care spiritul meu putuse să îl încerce vreodată. Avea tenul alb. O raritate de neîntâlnit pe aceste meleaguri, şi ochii de un albastru pur şi pătrunzător. Se numea Anisia. În dialectul local însemna pasăre. Era mistica femeie pasăre a deşertului. Era într-adevăr o pasăre, căci gându-i se putea ghici că zburase departe de aceste tărâmuri… deseori. O pasăre a cerului, o pasăre împrizonierată între pereţii invizibili ai deşertului dar a cărei spirit zbura liber ori de câte ori dorea. Purta o floare de camelii în păr. Era extraordinar de ciudat, de mistic. Un gram pe magie i se ascundea între firele dese şi negre de păr, ce strălucea în lumina veşnică a zeului suprem al Egiptului, RA. Cum putea exista această floare în deşertul acesta lipsit de viaţă, oropsit de verdeaţă, dar mai ales păgubit de orice frumuseţe pe care natura o poate oferi prin vegetaţia ei luxuriantă. Camelia reprezintă renaşterea unui destin. Renaşterea unui om. Acela eram eu.
Ana behibek, îi spusesem aproape instinctiv. Şi ea, în asemenea măsură, îmi răspunse Ana behibak. Mă ridicasem. Eram în capul oaselor ca un sac de moloz trântit la marginea drumului. Căteva zeci de beduini se adunaseră să asiste la scenă. Tătăl Anisiei apăruse ca din senin din grupul ce ne înconjurase. O trase de mână şi îi adresă cuvinte de ocară. Se îndepărtară amândoi, îndreptându-se către cortul caravanei lor. Eu rămasem ca prostit pentru a o privi din urmă. Avusesem instinctul să o strig. Însă ochii duşmănoşi îmi strangulaseră instinctele în gât. Începusem vag şi terminasem aproape mut… A…ni…sia…
După episodul de mai devreme îmi pierdusem conştiinţa. Acum, mă aflam în cortul caravanei mele. Era zarvă mare afară. Pesemne era un sfat. Bărbaţii caravanelor pelerine spre Cetatea Sfântă, locuitori ai oazei deopotrivă se adunaseră împrejurul unui foc mare pentru a-mi hotărî soarta. Urma să mor în câteva clipe după interpretarea strigătelor de război ce le percepeam de afară. Un uuuu prelung se auzea şi se răspândea cu fiori de moarte asupra întregii regiuni. Scosesem capul să văd ce se întâmplă. Săbii în formă de semilună se vânturau ameninţător deasupra capului, chiote de război se înteţeau în aer şi deveaneau tot mai apropiate şi mai înfricoşătoare. Sami văzându-mă ieşit pe jumătate din cort, se repezi la mine. Ce faci, eşti nebun? Tu habar nu ai cât rişti făcându-ţi apariţia aşa. Dacă toţi aceşti luptători cu limba înveninată de sângele atâtor victime ce le-au răpus în întinderile deşertului te-ar vedea, s-ar năpusti asupra ta, şi atunci nici Allah, cel prea măreţ, nu te-ar mai putea ajuta. Te-ar căsăpi în mai puţin de o clipă odată căzut în ghearele lor de acvile şi necrofagi ai uscăciunii!
Sami avu ultimul cuvânt. Mirarea îmi fusese pe măsură să aflu că el era unul din acei înţelepţi de care toată lumea asculta fără tăgadă. Se făcu în sfârşit linişte după atâtea dezbateri intense. Toţi se uitau cu respect şi curioşi deopotrivă, aşteptau cu nerăbdare decizia pe care el o luase. Acest păgân, creştin cum îi place să-şi spună, a venit pe meleagurile noastre ca simplu doritor de cunoaştere. A înfăptuit un păcat mortal, e cât se poate de adevărat. Dar pedeapsa de a i se lua viaţa este mult prea aspră. Allah l-a adus printre noi, Allah să îi redea viaţa înapoi. Va fi încălecat pe o cămilă şi destinat deşertului. Dacă Allah va dori să îl ţină în viaţă îi va îndruma paşii prin cuptorul său grozav către aşezări locuite. Dacă însă Allah va dori ca viaţa lui să îi fie închinată, va muri până la căderea soarelui. Aceasta e vrerea lui Allah, să o înfăptuim aşadar ca atare. Grăi Sami, după care chiuitul reîncepu ca în momentele anterioare.
Două matahale hidoase se repeziră asupra mea. Fusesem urcat pe o cămilă bătrână abia adăpată cu apă din belşug. Legat cu mâinile la spate, şi cu ochii ferecaţi, urmam drumul destinului meu. Speram ca soarta să îmi fie încă o dată îndurătoare. Privirea Anisiei era singurul lucru la care mă puteam gândi. Cămila se balansa cu elanuri molatice. Câteva raze de lumină pătrundeau pe sub bandana neagră ce îmi fusese pusă peste ochi. După ceasuri îndelungi de mers prin arşiţa nemiloasă a deşertului eram pe jumătate mort. Când, dintr-o dată, dihania păroasă şi plină de pureci pe care şedeam leşinat în călătoria mea pe drumurile neştiute ale pustietăţii, căzu la pământ. Îmi prinsesem piciorul sub greutatea colosală a bestiei rumegătoare. Un val rece de apă sărată îmi astupă gura. Tuşii convulsiv. Allah făcuse ca eu să ajung la Marea Mediaterană. Plaja întinsă oferea adăpost multor nave naufragiate. Reuşii să mă eliberez de sub strânsoarea greutăţii animalului cu moravuri umane. Cămila, dacă nu îi convine ceva, asemenea oamenilor mediocrii, scuipă. Cu sforţări supraumane, reuşisem în cele din urmă, să mă eliberez la măini şi să dau la o parte vălul ce îmi obtura privirea. Schelete de nave erau aruncate de fluxul puternic al Mării Mediterane, în urma coliziunii lor de stâncile ascunse în apele puţin adânci ale acestui golf uitat de lume. Corbii ciuguleau din carcase umane. Stârvuri aflate în putrefacţie împânzeau plaja. Cadavre scheletice agăţate de câte un catarg ori cu vreo lespede ce le trecea prin pântece dădeau aerului un miros înfiorător. Câte un croncănit brăzda aerul cu viteză. Mirosul a moarte mă îngrozise pe loc. Apusul se apropia cu repeziciune. Încropii un foc din cele câteva lemne uscate ce le găsisem prin împrejurimi. Aşteptam în derivă, gândindu-mă la privirea Anisiei, ca vreo corabie rătăcită să mă găsească ca pe un naufragiat laconic pe tărâmul imaginaţiei umane.
9. Next level / Labirintul
Frica îmi invadase tot corpul. Ape reci de spaimă şi nelinişte îmi brăzdau şira spinării. Ochii îmi erau injectaţi de adrenalină. Eram la o răscruce. Puşi în faţa marilor alegeri ne pierdem mereu cumpătul. Unde să apuc? Stânga? Dreapta? Este întotdeauna şi un înainte sau poate chiar înapoi. Scarafagii mişunau în labirintul complex. Eram în căutarea mea prin nebunia şi pierzania lumii. Se pusese o recompensă pe capul meu. Cine mă va prinde primul şi va reuşi să mă omoare, mă va putea devora pe-de-a-ntregul. Monştrii scârnavi sub forma unor gândaci parazitari mă urmăreau fără încetare. Oameni cu chipuri hidos cioplite zbuciumau aerul cu sunet de fierăstrău electric cu lanţul ruginit. Labirintul purta denumirea subtilă de DESTINUL. Părea o copie exactă a vieţii mele. O vale adâncă săpată în palma oricăruia din noi. Un fir subţire de emoţii şi speranţe. O înşiruire ilogică de şanse cu alegeri multiple. O cartografie întortocheată ce abia în urma itinerariului parcurs poate fi înţeleasă. Alergam cu sufletul la gură. Gâfâitul îmi răsuna greu în urechi. Apucasem spre dreapta, miază-zi. Drum înfundat. Mă gândeam că dacă aş fi apucat spre stânga, miază-noapte, aş fi găsit calea de salvare. Intuiţia îmi sufla perturbant în urechi ca un sonor de fond abia perceptibil, dar continuu sâcâitor. Înainte, Mikael, înainte! Viaţa e motivul. Ea trebuie planificată înainte şi judecată mai apoi. Visele se construiesc dinainte, amintirile le simţi îndărăt. Fugi, Mikael, fugi! E ultima ta şansă de scăpare. Dacă viaţa nu te motivează mai bine lasă-te de-pe-acum pradă acestor insecte ce or să te devoreze cât ai clipi din ochi. Minotaurul îmi răsărise în cale. Îmi spuse cu glas tulburător de grav. Nu îţi mai prelungi agonia fără de nici un rost. Dacă te mai întrebi încă de ce te trezeşti dimineaţa, mai bine dormi mai departe. Nu meriţi să te bucuri de viaţă dacă nu ştii să te bucuri din plin de ea. Cu o ultimă speranţă a izbânzii Binelui asupra Răului masiv din lume, mă avântasem cu toată puterea înainte. Minotaurul îmi deschise calea indicându-mi cu bunăvoinţă drumul înapoi spre lumină. Viaţa e reală, trebuie deci trăită ca atare. Dacă e să virez mereu spre stânga ori spre dreapta, principial şi ferm, inevitabil am să mă rătăcesc în lumea dementă a vanităţilor umane. Am să mă învârt mereu în cerc căutându-mi în disperare coada nesperată a desfrânării până când oamenii fără suflet au să mă doboare şi pe mine. Şi am să cad şi eu ca şi restul lumii în genunchi, sfârşit de puterea de a mă împotrivi sistemului corupt de credinţe false. Rătăcirea de casă, de mine, de prieteni, e inevitabilă într-o astfel de conjunctură plină de venin şi de păcat. Înainte e calea de izbândă. Să purcedem aşadar la drum. Cu Dumnezeu înainte! Deşi puterile îmi erau pe sfârşite, mă încăpăţânam din răsputeri să alerg în continuare, să urmez calea cea dreaptă a conştiinţei mele. Ajuns la capătul puterilor mă trezisem. Eram din nou în acelaşi punct din care plecasem. Însă acum îmi ştiam calea. Lumina mă călăuzea
10. Capriciile sorţii
Frânt de oboseală şi de chin, dormisem adânc pe plaja pustie. Mă trezisem leoarcă de apă, nu ştiam dacă din cauza umezelii din aer sau dacă valurile de peste noapte suferiseră de zbuciumul fluxului invadând neştiut plaja. Îmi era foame. Maţele îmi chiorăiau obraznic de insistent. Fiorul dulce al foamei îl încercasem şi în trecut. Foamea îţi ascute mintea, e adevărat ce se spune în popor. Foamea te face să te simţi mai suplu. Dar de data asta era cu totul altfel, perspectiva de a nu avea nimic de mâncare, deci ameninţarea morţii iminente din cauza inaniţiei, dădeau o culoare sumbră instinctelor mele primare. Mă hotărâsem să caut prin epavele naufragiilor ce erau acum etalate pe plaja întinsă ca nişte trofee mândre ale puterii distrugătoare ale naturii. Hămesit de foame, mă cuprinse şi setea. Ciudat nu, un ocean de apă lâmgă mine şi eu eram pe punctul de a muri de sete. Din apa sărată a mării ne-am născut, însă acum ne este cu neputinţă să o consumăm. Apa de mare cu cât bei mai multă cu atât îţi este sete mai tare. Te îneci în propriile secreţii înainte de a-ţi fi potolit setea. Cât de multe spune asta despre natura umană, cât de mult denotă puterea distructivă a omului asupra sinelui. Tot ce odată a stat ca fundament al societăţii umane, ca pilon principal al întemeierii primei comunităţi umane, azi e renegat şi blestemat. Din apa sărată a mării ne-am târât pe uscat pentru a ne ridica în două picioare ca astfel să putem scruta orizontul, însă supa primordială din care ne-am născut este o otrovă fiinţei noastre acum.
După îndelungi căutări, după ce cotrobăisem prin toate colţişoarele cu riscul de a răscoli liniştea multor naufragiaţi răpuşi de o soartă nefericită, găsisem într-un final nespus de aşteptat câteva butoiaşe cu apă dulce. Numai bună de băut. Îmi potolisem setea lacom, cu cât mai multă irosire din resursa vitală de care dispuneam acum. Se pare că în calea lăcomiei umane e imposibil a-ţi controla instinctele animalice, şi în loc de a soarbe încet şi cu grijă din pocalul cu apă, torni necontrolat ca într-o pâlnie neîncăpătoare. Asta e adevărata fire umană, profită la maxim de tot atât cât ai, că cine ştie ce clipe ori vremuri neprietenoase vor veni şi nu vei apuca să te bucuri de bogăţia de care dispui.
Scrutam orizontul către larg. Linia orizontului era atât de aproape de parcă nu reuşeam să trec cu privirea dincolo de ce îmi ascundea împreunarea continuă între albastrul cerului şi albastrul mării. Priveam în spatele meu cu inima strânsă. Mă întrebam dacă nu ar fi mai bine să mă întorc. Să apuc din nou căile deşertului. Poate că astfel aş fi întâlnit o caravană. Îmi spuneam că dacă stau aici şi aştept, miracolul nu are să se întâmple. Sau poate se va petrece, dar prea târziu pentru mine. Hrană nu aveam, apă pentru maxim încă două zile distribuită raţional pentru fiecare sfert al cadranului solar. Stând pe plajă mă gândeam cum aş putea să îmi fac o plută. Cu siguranţă însă valurile m-ar fi lovit de ţărmul stâncos. Asta, bineînţeles dacă reuşeam ca în două zile până la terminarea proviziilor să realizez un asemenea plan complex precum o barcă, aici unde unelte nu existau, iar materialele trebuiau prelucrate prin metode improvizate aproape neajutorate. Hotărâsem că agitaţia din gândurile mele îmi provoacă o accelerare nejustificată a metabolismului cu risc de consum mărit de energie, deci epuizarea resurselor vitale se apropia ameninţător de repede . Încercam să fac abstracţie de situaţia în care mă aflam, şi îmi propusesem să încerc să mă relaxez cât mai mult posibil. Îmi trecu un proverb budist prin cap care spune că dacă o problemă are rezolvare nu trebuie să îţi baţi capul cu ea căci există o rezolvare, iar dacă problema nu are rezolvare nu trebuie să îţi baţi capul cu ea pentru că nu are rezolvare. Cinic, îmi spusesem, la fel ca îndemnul după care mă ghidez ca un ultim crez, dacă ai reuşit continuă, dacă nu ai reuşit continuă.
Scriam la calculator şi un genunchi mi se zdrobi în timp ce încercasem să îmi întind ciolanele amorţite de sub birou. Rotula se sfărâmă în mii de mici şi ascuţite schije de oase.
O navă arborând un pavilion ce înfăţişa un cap de mort barat de două oase încrucişate se ivi în zare. Neliniştea îşi făcu repede apariţia. Trebuia să optez repede între a alege un destin sigur dar care va conduce la insetare pana la moarte sau o soartă nesigură la bordul unei nave plină cu piraţi sângeroşi şi nemiloşi. Pune puterea de a alege în braţele unui om şi ai să găseşti cel mai mare cârlig de rufe cu putinţă. Omul s-ar agăţa de orice doar că are nevoie de ceva sau de cineva care să facă resortul ce îl ţine închis să declanşeze o reacţie. Acel ceva se numeşte încăpăţânare ignorantă arogantă pentru cei mai mulţi, experienţă pentru cei mai puţini dintre noi şi intuiţie pentru câţiva dotaţi cu un al şaselea simţ. Ce puteam să spun, că mi-e frică de o mână de nelegiuiţi care probabil se ocupau cu comerţul de mărfuri furate. Îmi trăisem toată viaţa printre străini, şi la propriu cât şi la figurat, căci nimeni nu reuşise să pătrundă în universul meu fatasmagoric plin de lumini şi umbre, idei şi păreri.
Din experienţă ştiam că adesea cei ce afişau o atitudine rece erau calzi şi blânzi în interior, prejudecăţile ce ni le facem noi oamenii sunt adesea înşelatoare. Aparenţele mint mai rău decât o curvă la colţul străzii. Îmbrăcată sumar, pute rău a parfum ieftin şi împroşcă boli cu lopata. Focul pregătit pentru un asemenea caz luă foc instinctual de parcă o mână invizibilă l-ar fi incendiat. Lemnele ardeau cu o flacără mistuitoare. Lumina ce o provocau le atrase atenţia celor de la bord. Se orientau spre ţărm pentru a investiga mai bine despre ce e vorba….
11. Muncile herculiene
Mikael era însoţit de un urs mare, brun. Avea să întâmpine marile provocări ale căii sale spirituale. Pentru a ştii cât anume cântăreşte sufletul său trebuia să îndure probe de foc. Avea credinţa că va suprima orice obstacol ce îi va sta în calea sa pentru a demonstra Spiritului Creator Suprem că e capabil de povara sufletului pe care îl poartă. Mikael are datoria supremă de a purifica şi de a emancipa acest suflet în care este întrupat, pentru a-l conduce mai apoi spre lumină. Pentru prima încercare a spiritului său, Mikael, călători în Egiptul Antic. Eram un sclav ce trăgeam cu sforţări supraumane de frânghiile groase ce transortau blocul imens de piatră de peste nouă tone în vârful piramidei închinate Faraonului Keops. Niciodată omul nu s-a împotrivit cu atâta stoicism împotriva inefabilului. Zadarnic şi amarnic gând acela de a te împotrivi inevitabilui morţii. Oricare ar fi monumentul pe care te gândeşti să îl ridici întru memoria ta veşnică, trebuie să ai în vedere că forţele naturii vor conlucra necontenit pentru a distruge statornicia lui. Nu pentru că natura ar fi duşmanul nostru invizibil, dar pentru că timpul are prostul obicei de a îngropa lucrurile odată cu trecerea lui necontenită.
Sfinxul trona peste platoul de la Gizeh. Soarele strălucea neîncetat pe bolta albastră lipsită de prezenţa oricărui nor ce ar putea să îi perturbe liniştea. Planul măreţ al inginerului proiectant Imhotep era desenat pe scară de 1/1 chiar la baza construcţiei. Era un observator astronomic ce respecta cu precizie planul Creatorului Suprem. Piramida de Aur. Forma geometrică desăvârşită. Dimensiunile ei transpuneau în plan concret amprenta Divinului pe pământ, însăşi perfecţiunea. Filozofia supremă a cifrelor, gândul pur al metamorfozei descris în termenii cei mai abstracţi cu putinţă ai matematicii… numerele şi relaţia dintre ele, formule ce descriu exact voinţa Divină şi dorinţa umană. Templul care le va îngădui egiptenilor antici să se reîntregească în absolut.
Sângele îmi curgea neîncetat în gură din cauza efortului bestial la care eram supus. O gardă din armata imperială a faraonului, brutal şi barbar, mă biciuia fără încetare pentru a mă face să înaintez. Pas cu pas, hotărât şi puternic, imposibil a mai găsi chibzuinţa şi luciditatea. Trăgeam orbeşte în speranţa că bolovanul se va urni. Deşi, bolovanul megalitic de piatră părea că nu se urneşte deloc sau poate cel mult se mişca o măsură infimă dintr-un milimetru. Soldatul ce purta însemnele preamăritului zeu Ra, nu înceta să îmi cresteze în piele răni adânci cu fiecare lovitură, parcă tot mai grea, a biciului. Cuprins de o turbare năprasnică, ispita se arătă atât de dulce. Serpentina de lemn ce servea drept schela pentru ridicarea constructiei milenare şerpuia în jurul colosului piramidal de proporţii imense si părea a fi trambulina perfectă spre nepăsare şi indolenţă. Indolenţă faţă de viaţă. Moartea îmi făcu cu ochiul. Părea că mă aşteptă atât de caldă şi de primitoare încât impulsul de a sări de la înălţimea aceea era tot mai ademenitor. Dacă m-aş fi aruncat în hăul de sub picioare, sfârşitul m-ar fi scutit de orice chin viitor. De parcă lespedea sarcofagului etern ce îţi va acoperi ochii în momentul înhumării ar face ca tot vălul de suferinţe, păcate şi amintiri ale omului să se stingă odată cu trecerea lui în nefiinţă.
Fără să îmi dau seama însă, îmi pierdusem concentrarea sub greutatea de nesuportat a bolovanului şi a biciului. Alunecasem, îmi frânsem gâtul, ca mulţi alţii dealtfel. Pătasem în căderea mea cărămizile de rocă imense, şlefuite cu dibăcie şi meşteşug. Pentru ca sângele meu, precum ca şi al celorlalti nenorociţi asemenea mie, să rămână ca o dovadă scrisă a trecerii invizibile a eroului necunoscut. Un erou anonim ce nu va fi niciodată amintit decât ca o amintire colectivă, general neinteresantă, a celor mulţi şi proşti ce au înfăptuit prin munca braţelor lor lucruri de care omenirea se minunează chiar şi astăzi.
Un tunel de umbre şi lumini se deschise. Ursul mă însoţea în bezna camerei mele. Era acolo. Nu ştiu de ce acesta era un gând liniştitor. Ca atunci când pleci la drum cu un camarad bun, un tovarăş încrezător, un alt călător ca şi tine. Drmul în doi e întotdeuna mai scurt şi mai sigur…
12. Porumbelul alb
O ambarcaţiune lansată la apă cu câteva clipe înainte, se apropia încet de ţărm. Doi bărbaţi vânjoşi trăgeau la ramele bărcii de două vâsle late care se împotriveau valurilor făcând copaia de lemn să înainteze lăsând o dâră de apă albă în spate care conducea până la ambarcaţiunea mamă, corabia piraţilor. Barca se înfipse cu botul în ţărmul nisipos, din ea coborâseră pe dată patru indivizi cu şişuri mari în mâini repezindu-se brutal la mine. Vorbeau într-o limbă necunoscută mie. Mă trântiseră cu faţa în nisip, încercând din răsputeri să mă lege fedeleş. Încercasem să mă împotrivesc cât mai puţin căci ştiam că la orice răzvrătire minoră mă puteau răni foarte uşor. În timp ce ne îndreptam cu barca către nava mamă, unul dintre cei patru care mă capturaseră mai devreme, îmi zâmbi larg. Avea dinţii de un galben murdar şi un rânjet prostesc pe faţă. Rânjea necontenit la mine de parcă ar fi trebuit să realizez că ceva nu tocmai omenesc are mi se întâmple odată urcat la bordul vasului ce avea arborat pavilionul piratăresc.
Ajuns la bord fusesem împins în mulţimea ce mă aştepta ca pe un trofeu de război. Câteva picioare în burtă şi în gură mă făcură să mă simt ca acasă. Ospitalitatea se părea că întrecea orice limită a imaginaţiei printre aceşti rechini de mare demult uitaţi în întinsul mării. Căpitanul îşi făcu apariţia. Deşi aparenţele nu dădeau impresia, puţea ca o sticlă de rom, care din cauza fermentaţiei avea gust de zeamă de ploşniţă acum, îmi închipuiam eu. Ochii tulburi şi mersul legănat îmi întăriseră presimţirea, era beat criţă. Se uită dispreţuitor la mine. Aflat în genunchi dinaintea lui, îmi imaginam orice din partea lui, de aceea reflexul de a mă feri de piciorul lui funcţionă la unghie de muscă. Reacţia mea îl făcu să se clatine şi din cauza faptului că nu ochise ţinta, se prăbuşi zgomotos pe puntea umedă în dizgraţia celor care asistau la scenă. Se ridică înfuriat, îşi şterse barba, după ce mai luă o duşcă din sticla puturoasă ce îi stătea între degete. În cală cu el, poruncise scurt. Duceţi mizeria aceasta acolo unde îi e locul. Să se bălăcească cu şobolanii.
Mă aruncaseră ca pe o cârpă de pe scările înalte ce străbăteau un coridor îngust ca să mă prăvălesc cu greutate pe scări până în fundul vasului. Eram legat la mâini şi stăteam ghemuit pe genunchi în apa până la brâu, câţiva şobolani, rătăciţi probabil încă de pe vremea când acest vas văzuse ultima oară portul, îmi ţineau companie. Unul dintre ei, mai obraznic, chiţcăind gălăgios, mi se urcă pe spinare. Ajuns pe ceafă îmi arse o muşcătură zdravănă, aşa, ca să înţeleg cine e şeful prin aceste părţi întunecate ale fundului vasului de piraţi.
Trecut în necunoştinţă pentru câteva ceasuri bune, mă târâseră înapoi pe punte. Încercam din răsputeri să deschid ochii deşi lumina soarelui îmi ardea privirea. Mă dezlegaseră la mâini. Îmi aruncaseră o bucată de pâine atât de veche încât trebuii să o înmoi în găleata cu apă de mare ce stătea lângă mine. Înfulecasem fără de gust ori de scârbă bucata aceea, căci încercam să mă agăţ de viaţă ca o insectă căzută pe spate, care se zbate neajutorată cu o ultimă speranţă de a mai zbura pentru încă măcar pentru o clipă. Râdeau prosteşte de mine, găleata în care îmi înmuiasem pâinea ca să o pot mânca, era plină cu apa cu care spălaseră puntea. Băusem un singur polonic de apă, raţia zilnică a celor mai mulţi de la bordul acestui vas era de maxim 4 polonice cu apă. Nici nu era de mirare de ce toţi îmi păreau năluci venind din altă lume, pesemne soarele şi marea le luaseră minţile cu totul.
Mă puseseră să frec podelele din cabina căpitanului. Acum eram liber să mă plimb oriunde doream pe vas. Nu aveam cum să fug. Ce aş fi putut face, să mă arunc ca un nebun în apă. Înainte ca să pot înota şi măcar doi metri, rechinii ce dădeau târcoale necontenit, m-ar fi înfulecat fără nesaţ. În ce parte poţi înota dacă nici măcar nu ştii unde eşti în infinitul apelor, ce punct de reper poţi să îţi alegi pe harta orizontului continuu. Cât m-ar fi ţinut forţele să înot, poate vreo jumătate de ceas, căci distanţă ori direcţie erau imposibil de stabilit.
Practicam un limbaj mut cu restul echipajului. Îmbrânceli şi rânjete prosteşti însemnau mă scuzi, dă-te mai încolo sau hei, dă-mi o mână de ajutor. De cele mai multe ori mă refugiam în locul cel mai singuratic şi mai calm al acestui vas. În vârful catargului principal, înălţat în coşul de paie, ce îmi deschidea zarea, pentru a o putea scruta necontenit.
Căpitanul mi se adresă într-una dintre zilele în care îmi făceam de lucru prin cabina sa. Părea că îmi cunoaşte bine graiul. Am auzit că îţi place să priveşti nemărginirea din vârful arborelui mare al vasului meu, îmi spuse el pe un ton apăsător. Mă uitam incredul la el, de parcă o voce din neant mi se aderesase. Îţi place să zbori de acolo de sus cu vela mare. Te simţi ca o rândunică, o pasăre atât de mică, care zboară totuşi cu o agilitate ieşită din comun. O pasăre călătoare… conchise el, parcă puţin posomorât. Dacă nu ai observat, vasul se numeşte „Rândunica mărilor”, însă acum vopseaua scorojită face ca această corabie să arate tot mai mult ca o fantomă ce bântuie apele Pământului, adăugă după ce mai trăsese o gură din sticla de care observasem că era nedespărţit. Îţi place să zbori? Îţi place să fii călător precum vântul? Mă întrebă după o pauză reflexivă de câteva momente în care liniştea făcu se ne încrucişăm privirile. Ştii, începu el să îmi mărturisească, de câte ori ajungeam în trecut, acasă, simţeam o nevoie de neînduplecat să îmi aranjez căminul, să-mi iubesc soţia, să mă fericesc alături de copilaşii mei dragi…. ca după scurt timp murmrul neîncetat al mării se mă cheme din nou la ea. Simţeam din adâncul pieptului o nevoie de nestatornicie ce mă copleşea. Plecam în bezna nopţii, fugeam din calea familiei mele. Eu sunt un lup de mare, nu am să mă pot împotrivi nciodată chemării mele. Nici măcar acum când pământul mă strigă la el, mă cheamă înapoi, pentru a mă preface din nou cenuşă, acolo unde am fost şi eu, ca mulţi alţii, născut ca humă însufleţită.
Corabia îşi urmă cursul neîncetat. Îmi petrecusem noaptea sub clarul stelelor şi sub ocrotirea blândă a lunii, gândindu-mă îndelung la cele spuse de bătrânul lup de mare. Se iviră zorii şi un porumbel alb se arătă. Ţărmul era aproape…
13. Temniţa din străfundul ego-ului
Singurătatea coşmarică şi întunecată a sinelui.
Eram legat cu lanţuri groase de mâini şi de picioare. Zalele grele şi ruginite îmi provocaseră răni adânci în piele. Nu mai ştiam de când eram înlănţuit aşa şi abandonat fără nici o speranţă. Fusesem lăsat în voia sorţii fără pic de milă. Plânsesem în trecut, plânsesem cu lacrimi de sânge, acum, îmi era mai bine, mă resemnasem. Trebuia să mă complac în singurătatea geniului meu, infinitul neant al gândurilor mele, în care mă prăbuşisem fără scăpare. Nu era nimeni să îmi întindă o mână, să mă strige pe nume. Eram doar eu. Singur, părăsit de toţi, abandonat de lume…
Vulturul înşelător al infatuării de sine îmi ciugulea neîncetat din piept. Focul ce îmi mistuia sufletul se numea înstrăinare faţă de tot ce e omenesc, rătăcire pe drumurile întortocheate ale gândurilor persiflante ale cunoaşterii supreme.
Încercasem să urlu, însă glasul îmi pierii deja demult. Nu mai ştiam auzul vocii mele, puteam doar să îmi inchipui cuvântul rostit de gura mea. Mă rătăcisem complet prin multitudinea de idei, frânturi de beznă şi lumină ce se perindau fără încetare în cap. Era ca un coşmar ce nu se mai termină, nici măcar odată cu venirea zorilor. Nu mă puteam debarasa de acest sine obsedant, care revenea şi revenea, sâcâitor şi distrugător…
Atârnam înlănţuit pe peretele jilav al unei temniţe înecate în beznă. Nu mai văzusem lumina soarelui, a zilei de mâine, de aşa multă vreme încât îmi închipuiam că acest concept nu mai există. Pierdusem orice noţiune a timpului, gândurile mele se desfăşurau fără nici o înţelegere logică ori cursivă. Mă chinuiam din răsputeri să înţeleg de ce am fost supus acestei încercări atât de neîndurătoare faţă de fiinţa mea. Hainele se jerpeliseră pe mine. Câteva zdrenţe îmi acopereau cu ruşine goliciunea. Părul îmi crescuse pădure, sălbatic şi neîmblânzit, se întinsese peste privirea mea înceţoşată. Unghiile îmi crescuseră în carne. Degetele îmi sângerau zilnic. Picioarele nu mai puteau susţine greutatea corpului meu, acum atârnam cadaveric, înlănţuit în bezna beciului funerar în care fusesem îngropat de timp.
Viziuni din cele mai stranii îmi bântuiau imaginaţia. Chipuri groteşti, animale himerice. Moartea mă îndemna din nou cu chemări dulci, ispititoare. Vino, curmă chinul ce îţi încearcă fiinţa, lasă-te dus de valul nefiinţei. Eu vreau să te ajut, îmi spunea doamna cu coasa din colţul cel mai întunecat al camerei, cu glas răguşit şi scabros. Vino! viaţa înseamnă numai chin… de ce să suporţi toată această tortură, lasă-te pradă instinctului cel dintâi. Încheie-ţi socotelile cu conştiinţa acum şi pentru totdeauna… Eu nu te urmăresc, nu te bântui. Mi-e indiferent dacă vei veni în braţele mele ori nu. Tu hotărăşti, decizia îţi aparţine.
Steaua de lumină îşi făcu atunci loc printre norii negrii ai decepţiei, se numea prietenia. Era singurul lucru care mă lega de viaţa mea pământească. Lucrul cel mai important, şi mai ales cel mai de preţuit. Trăisem până în această clipă egoist. Preocupat doar de sinele meu, fără a da nici măcar cea mai mică importanţă prietenilor mei dragi. Acest gând salvator mă trase din ghearele reci ale morţii. Prietenii mei, îmi spusesem în gând, şi o căldură de neexplicat îmi invadase trupul, îmi încălzea fiinţa din care fusese stoarsă şi ultima picătură de sânge.
Mă ridicasem de pe scaun cu o durere infernală la încheieturile de la mână. Ieşisem pe uşă uitând de tastatură şi de calculator. Plecasem în căutarea speranţei, a clipelor minunate alături de prietenii mei dragi, în a căror companie mă regăseam tulburat şi rătăcit de grozăvia gândurilor mele. Ei sunt cei care m-au salvat, îmi spuneam, şi mă uitam cu jind la zâmbetele lor calde. Nu trebuia neapărat să rostesc ceva, nu trebuia să fac vreun gest, se înţelegea de la sine că afecţiunea mea era îndreptată către ei. Dulci momente de delăsare în compania caldă a prietenilor mei, clipe în care se revarsă eternitatea… momente ce depăşesc graniţa neagră a Morţii şi care ne vor urmări pe tot parcursul spiritului către iluminare şi purificare totală. Asta era lecţia ce trebuia să o învăţ, chinuitor test, dar pe deplin justificat…
14. Capul “Cornul abundenţei”
Corabia coborâse steagul ce reprezenta simbolul temut al piraţilor. Ne apropiasem de port cu grijă. Aşteptasem venirea nopţii pentru a nu atrage atenţia asupra noastră. Un far singuratic invadat de igrasie, a cărui tencuială veche căzuse în urma loviturilor ustărătoare ale valurilor mării, ne ghidă calea spre port. Apusul era îndelungat prin aceste părţi, parcă sincronizat perfect cu obiceiurile locuitorilor acestor meleaguri. Noaptea părea albă sub lumina astrului nocturn şi sub întinderea cerului senin. O aureolă albastră de lumină părea că simpatizează cu dorinţele a mii de negustori şi pelerini, de a zăbovi la o cafea târzie la nisip sau un ceai amar trăgând cu nesaţ din narghilele a căror fum lăsa o spumă neclară în aerul abia stins de sub dogoarea focului solar.
Ancorasem în portul ce purta denumirea Capul „Cornul abundentei”, o denumire biblică de care nu se dezise nici până în ziua de azi, căci aici găseai într-adevăr tot ceea ce un negustor îşi putea dori vreodată. Orice mărfuri un negustor îşi putea închipui că va putea schimba cu lucruri aduse din ţara natală, ca apoi să ia un preţ de două sau trei ori mai mult decât a dat pe ele, odată reîntors acasă.
Localnicii pierduţi în mulţimea pestriţă se evidenţiau printr-un port naţional care la început îmi păru puţin caraghios. Purtau şalvari cu botul ascuţit în picioare, pantaloni bufanţi, ilice de culori purpurii şi chipiuri roşii cu ciucuri. Aveau mustăţi largi, sprăncene şi perciuni stufoşi. Tenul măsliniu, nasul grosolan, părul abanos, buze cărnoase şi ochi mari, negrii şi pătrunzători. Vorbeau adesea emfatic şi plini de vervă. Se salutau gălăgios şi păreau foarte ospitalieri. Efendi, efendi, strigau într-una pentru a-şi ademeni clienţii. Majoritatea deţineau magazine mici, la stradă, unde puteai servi un ceai cald şi o delicatesă specific locală, rahat sau baclava.
Când muezinul îşi făcea apariţia în vârful minaretului din mijlocul pieţii, toţi se opreau din cele ce făceau, îngenuncheau care unde apucau şi se închinau pe versurile ce răsunau puternic spre văzduh. Seara ţinea o oră întreagă tot acest ritual, care mie îmi părea neînţeles la început, ca mai apoi să îl iau ca atare, la urma urmei nu mă deranja cu nimic. Ba mai mult, începusem să intru şi eu în starea aceea de transcendenţă spirituală ca urmare a emfuziei de care se părea că începusem şi eu să sufăr inconştient.
Se vorbea totuşi de nelinişti. La început nu înţelegeam o boabă, însă după scurt timp începusem să mă deprind cu cuvintele de bază ale vorbirii de prin aceste locuri. Era un fel de amestec ciudat între greacă, latină, dar mai ales arabă, pe fundalul incert al limbii locale, turca. Lupte grele se duceau pe toate fronturile, din toate colturile emiratului. Un fior rece de spaimă cumplită mă cuprinse auzind vorbindu-se de război. Război între rase, război între religii, războiul lumii împotriva a ei înşişi… erau vremuri tulburi… sfârşitul vremurilor noastre se apropia.
Într-o seară asistasem la dansul cadânelor, îmbrăcate în zale strălucitoare şi cu văluri aurite pe faţă. Se mişcau ademnitor din buric printre rotocoale de fum pe ritmul ameţitor al tarabanelor. Tara, tara , bam, bam îmi mai suna şi a doua zi dimineaţa în urechi, ca un refren molipsitor. Era interzis străinilor să asiste la aceste dansuri atât de mirifice şi pline de admiraţie, ce îmbiau spectatorii spre visuri romantice de nopţi albe de Serai. Mă deghizasem în femeie, îmi acoperisem chipul sub secretul unui voal negru. Scăpasem ca prin urechile acului de avansurile hotărâte ale unui umflat ce asuda în continuu şi răsufla greu.
Poveşti cu Şeherezada şi califi ai vestitelor regate, erau purul adevăr, şi nu simple legende, cele o mie şi una de nopţi erau cât se poate de concrete pe aceste tărâmuri. Trăisem aici, în aceste câteva săptămâni scurte de vagabondaj pe străzi înguste între ziduri albe, cât pentru o viaţă.
Căpitanul îmi spuse pe acelaşi ton grav cu care mi se adresase ca şi până acum. Străine, văd că îţi plac obiceiurile acestor păgâni, poate îţi găseşti o fată, te apuci de negustorie, îţi faci o viaţă frumoasă şi împlinită de copii şi de bucurii simple. Spune-mi pe dată fără să te gândeşti a doua oară, vrei să rămâi, căci acum eşti om liber, şi poţi face orice îţi doreşte inima… Ori doreşti să mergi pe mâna riscantă a sorţii să vezi ce îţi mai rezervă viaţa? Privind în urmă, îmi luasem adio de la aceşti oameni atât de doritori de viaţă şi recunoscători pentru darul ce li s-a oferit, acela de a trăi în linişte şi pace…
15. Naufragiul şi Doamna Mărilor
Michael stătea bând tutun în locul preferat, coşul de nuiele din vârful catargului principal al „Rândunicii mărilor”. Reflecta îndelung la locurile de care abia se despărţise. Gustul ceaiului negru şi amar încă mai stăruia pe papilele sale saturate de ospăţuri orientale. Vântul purta neîncetat miros de pe acele meleaguri. Într-o stare de beţie hipnotică, îi reveni în minte Anisia. Încerca să îi spună ceva, nu înţelegea, căci nu ştia să interpreteze suntele ascuţite ale Domniţei Şoim ce zbura deasupra corabiei. Se trezi tulburat. Se întreba dacă nu cumva totul fusese o plăsmuire a minţii sale. Soarele nemişcat pe bolta cerească dogorea cu neîncetarea sa milenară. Îşi şterse fruntea de sudoare şii oftă din greu. Ce încerca oare să îmi spună Anisia, se întreba confuz, pus mai abitir pe gânduri, încurcat parcă din cale afară de sunetele ciudate, parcă a vaiete, parcă a strigăt de vânătoare, dar cu siguranţă prevestitoare cde ceva groaznic, la fel ca tonalitatea absurdă a suntelor ce le auzise.
Călătoreau fără prea mult zbucium, străbătând întensele ape ale lumii. Michael se întreba cu nerăbdare, care va fi următoarea sa experienţă. Unde îl va purta viaţa, ce oameni are să cunoască. Ar fi dat orice să poată da timpul înainte, să poată cunoaşte ce îi rezervă viitorul. Îşi dorea cu o inconştienţă copilărească să poată vedea ce îi rezervă clipa, măcar la două săptămâni distanţă de punctul în care se afla acum. Era înfometat după viaţă. Aventura vieţii începuse să sădească în mintea lui fiorul dulce al neprevăzutului. Teama încolţise în sufletul lui, dulce teamă de aventuri viitoare.
Navigau alene, când un nor negru de temut îşi făcu apariţia în zare. Valuri mari se ridicaseră ca din senin. Vânt năprasnic se iscase din neant. Corabia începu să se clatine ameninţător, parâmele scârţiau a forfotă şi stress. Mateloţii, jos pe punte, începuseră să se agite, strigând haotic unul la altul, lovindu-se disperat unul de celălalt, într-o panică generală. Velele începuseră să se stingă una după alta, într-o restrângere succesivă. Vântul se înteţise şi marea părea acum mai crâncenă decât pururea o cunoscusem. Valuri înalte, tulburi, se izbeau cu forţă de ambarcaţiunea fragilă în faţa forţei distrugătoare a naturii. Apa învolburată şi neagră se răsfrângea neliniştit şi ameninţa că ne înghite fără a lăsa nici o urmă despre trecerea noastră pe aceste părţi ale globului pământesc. Un scrâşnet mare se auzi, ne îngrozi pe toţi din cale afară. Ne scufundam cu repeziciune, traşi de absorţia puternică a vârtejului ce se creease dedesubtul corabiei noastre. Stăteam ca prostiţi uitându-ne cu calm la gaura de vierme ce universul o escavase în calea noastră, parcă resemnaţi în faţa unei asemenea etalări de forţă căreia nici un muritor nu i se putea împotrivi. Fără ca să-mi pese ori să am şi cel mai mic dram de conştienţă în faţa năpastei ce mă aflam, eram afundat până la brâu în apa rece ca gheaţa. Strigătele disperate ale tovarăşilor de soartă încetaseră deja de ceva timp, sub negura învolburată a apelor negre ale deyastrului marin.
Bolboroseam rugăciuni netrebuincioase, imploram neputincios Universul la milă. Îmi doream cu ardoare să mai trăiesc încă pe atât, îmi părea nespus de rău că fusesem adesea nerecunoscător şi dispreţuitor faţă de viaţă. Mă scufundasem în abisul cel mai aprig cu putinţă, în hăul cel mai întunecat pe care marea îl ascundea. Mă sufocam, aerul se epuizase din plămâni. Inspiram apă salină. Acum eram mai sigur ca niciodată că sfârşitul îmi venise, în momentul în care mă aşteptam cel mai puţin. Anisia mă avertizase, acesta era mesajul ei.
Cu o ultimă rezervă de oxigen mă gândeam la ochii albaştrii de safir ai Anisiei. O lumină puternică deschise apele ca bezna adâncurilor să piară. O nălucă cu ochii puri ca Marea mi se năzări. Îmi întinse mâna. Instinctiv o urmasem spre ce avea să îmi arate. Doamna Mărilor îmi deschise porţile oraşului pierdut al apelor lumii. Cunoscusem secretele Adâncurilor. Apa de mare e supa primordială în care noi, ca praf stelar, ne-am născut, ca mai apoi să invadăm uscatul. Apa de mare conţine tot ceea ce are nevoie o fiinţă ca să subziste pe planeta noastră. Au fost vremuri când înotam liberi în oceanele Pământului. Omul împins de curiozitate s-a târât pe uscat pentru a cunoaşte viaţa terestră. Însă omul în ignoranţa sa, a uitat de originile sale, la fel cum face şi în prezent.
Mă trezisem pe plaja Paradisului terestru. Îmi refăcusem forţele ospătându-mă din îmbelşugatul golf din interiorul insulei, cu peşte proaspăt, şi cu câteva fructe tropicale găsite la liziera pădurii bogate ce părea să acopere petecul de pământ din mijlocul pustietăţii apelor .
16. Ochiul divolului
Mikael se întrezări din nou între pereţii strâmţi ai conştiinţei sale. Bezna îl ajuta să cadă cât mai adânc spre străfundurile vinei umane. I se oferea gloria, bogăţii peste măsură de cuprins cu imaginaţia în schimbul unui singur cuvânt, pe care trebuia să îl rostească cu voce tare, puternică, neşovăielnică : AL MEU, al meu şi numai al meu.
Lumea, mi se punea întreagă la picioare ca un covor umil lipsit de orice demnitate. Puterea era în mâinile mele, trebuia doar să îmi doresc mai mult cât mai repede cu putinţă. Cât mai mult posibil, dacă se putea pe dată. Eram stăpânul lumii din dorinţa de a poseda totul. Banul poate poseda şi minţile cele mai fragile şi mai fără de prihană cu putinţă.
Un ban, un bănuţ mic, auriu se materializă în palma mea. Simţeam cum banul ce îmi strălucea în mână îngenunchează civilizaţii întregi fondate pe principii şi fundamente religioase de nestăvilit. Îmi încleştam dinţii şi scrâşneam ameninţător din măsele, tot ceea ce mi se cuvenea trebuia să mi se aşterne cu supuşenie la picioare. Principii de loialitate şi dreptate erau zdrobite samavolnic de puterea distrugătoare a unei singure monezi ce trona triumfător în palma mea. Strânsesem cu putere moneda cu sclipiri şi irizaţii de orânduiri structurale umane. Cu aurul ce îl ţineam în mână puteam să corup orice sistem moral din lumea aceasta pe care omul l-ar fi putut vreodată clădi întru statornicia şi construcţia societăţii.
17. Credinţa, ultima speranţă
Eram pe insula pustie pe care, în trecut, cred că naufragiase şi Robinson Crusoe. Sau cel puţin peisajul era acelaşi pe care mi-l închipuisem cu ani în urmă când parcursesem pe nerăsuflate paginile acestui roman care cred că a marcat copilăria multor copii, la fel de visători ca şi mine.
Frunze mari îmi biciuiau faţa în timp ce încercam să explorez noua locaţie a fiinţei mele. Liane groase îmi potinceau mersul îngreunându-mi drumul. Crengi de arbuşti se arcuiau cu încăpăţânare pentru a-mi închide calea spre bogăţiile ce aveam să le descopăr în inima insulei paradiasice din mijlocul oceanelor pământului.
Tălpile îmi erau făcute arşice din cauza bătăturilor şi a aşchilor ce îmi pătrunseră adânc în carne. Îmi înfăşurasem picioarele în cămaşa ce îmi acoperea bustul. O bucată o păstrasem pentru a-mi înfăşura capul zbuciumat de razele soarelui şi a umezelii pătrunzătoare. Creierii îmi zvâcneau puternic de parcă cutia craniană mi se umflase şi în ciuda acestui lucru, glanda neuronică se dilatase facând spaţiul prea mic pentru a încăpea în el. Aflat la bustul gol prin vegetaţia luxuriantă simţeam năprasnic fiecare bicuire a cărnii mele fragede arsă de rayele soarelui neîndurător, iar insectele îşi făcuseră mci stupuri pe spatele meu. Muşte, ţânţari, gândaci mişunau fără încetare pe cârca mea neostoită. Mâncărimea îmi dădea o nelinişte funebră.
Trebuise să urc un deal şi apoi să cobor o vale şi apoi un alt deal, acesta era şi mai anevoios decât primul. În cele din urmă, ajuns sfârşit de puteri şi lihnit de foame şi de sete, mă prăbuşisem greu fără de puteri în vine. Aici, în mijlocul insulei, descoperisem o apă dulce, dulce precum viaţa după un drum lung şi istovitor. Foamea îmi trecuse ca din senin după ce mă înfruptasem dintr-un pom fructifer din care nu mai gustasem până în prezent. Îmi spusesem prosteşte în minte, că dacă ambrozia pe care o beau zeii olimpului ar fi avut acest gust, acum înţelegeam de ce oamenii îi invidiau. Aplecat să beau din nou din apa ce avea gust de elixir al vieţii veşnice, fără de moarte, mă întrebam cu stupoare dacă nu cumva mă aflam în vârful muntelui PengLai.
Văzusem în transparenţa valurilor mici în care îmi oglindeam chipul, că ceva strălucea în adâncuri. Clipea diafan chemându-mă spre el. Ridcându-mi privirea, văzusem aşezat pe un dâmb mic de pământ la rădăcina unui copac bătrân, noduros, solitar şi îndurător de atâtea vremi, strălucind mai puternic decât soarele, un diamant cât un ou de struţ, prins deasupra cu o plăcuţă mică de aur, de care atârna un pandantiv ce înfăţişa un soare cu chip de om. Îl lausem în mână, pe plăcuţa mică de deasupra diamantului era inscripţionat : El Sagrado Corazón de Jesús.
Primul meu instinct fusese acela de a mă depărta de el. Privisem în jur. Simţeam că cineva mă urmăreşte. Aveam senzaţia stranie că nu sunt singur pe această insulă pe care o consideram pustie. Apoi trecusem la investigaţii serioase asupra obiectului recent găsit. Nu observasem până acum, însă avea coloraturi intense de roşu sângeriu. Era mare cât palma mea şi îmi transmitea acum incantaţii străvechi.
Fără intenţie, fără ca să îmi doresc voit acest lucru, descoperisem bogăţia cea mai de preţ a lumii. Credinţa. Din credinţă izvorăsc pe rând iubirea, apoi speranţa, apoi fericirea, apoi împlinirea şi mai ales pacea. Binele absolut, acesta e numele adevărat al Mântuitorului Nostru. Mă gândeam la acei bieţi nefericiţi, urmaşi loiali ai principiilor alchimiste. Acei bieţi nefericiţi ce şi-au dedicat întreaga viaţă în laboratoare insalubre spre a descoperi piatra filozofală, piatra aceea cu puteri miraculoase ce putea preschimba orice în aur. Gând neinspirat şi necutezat acela de a te îmbogăţi gândind în afara legilor Spiritului Creator.
Acest diamant îmi oferea posibilitatea de a gândi în afara oricărei îngrădiri materialiste umane. Obiectul ce îl ţineam strâns în mână îmi oferea puterea de a călători, de a scrie, de a iubi fără limite. Într-un cuvânt, acest diamant roşu sângeriu era mai presus de Sfântul Gra’al, nu era doar o cupă a nemuririi, era o viaţă pe care acum aveam de gând să o trăiesc din plin. Ştiam prea bine acum că toate grijile ce mi-ar putea încerca vreodată fiinţa cu privire la viaţa mea pământească aveau un răspuns, Credinţa. Credinţa în inima, sufletul Binelui absolut.
Mâna protectivă a Mântuitorului îmi mângăia tandru ceafa ca un Tată ceresc atotştiutor şi atotputernic. Du-te, copile, du-te cunoaşte lumea, cunoaşte-te pe tine însuţi… îmi rosti o voce neauzită. Aceasta era menirea mea acum, voiajul ce avea să mă împlinească spiritual… Prinsesem aripi de avânt zburător şi viteaz ca gândul.
18. Biciul lui Dumnezeu
Prolog
Mikael întrezări o gărgăriţă care venise să îşi tragă sufletul pe tastatura sa. Aripile ei viu colorate, roşu cu buline mici roşii, fac ca acest gândac coleopteră să fie atât de îndrăgit în lumea întreagă. Musculiţa aceasta duplicitară poartă un renume nefondat de purtător de noroc. Sau nu, nu ştiu. Nu a încercat nimeni să infirme acest lucru cu dovezi ştiinţifice, aşadar rămâne aşa cum spune vocea poporului. Şi totuşi norocul este cel mai mare viciu al omului. Norocul, speranţa nefondată că ceva minunat o să i se întâmple omului, este şi cauza primordială a depresiei. Clădim castele de nisip ca ele să fie şterse de valul concretului prezent. Astfel se naşte depresia, clădind prin insinuări infantile vise deşarte. Atunci când cazi din piscul himerei în hăul disperării, nu mai sunt în calea ta nici măcar acele crengi solitare ce cresc pe abrupturile crestelor cele mai înalte de care să te agăţi cu un ultim suspin de supravieţuire. E cădere liberă, atât.
Alcoolici onanişti, onanişti alcoolici, frumoşi ai damelor curtezane şi ai babelor scofâlcite. Stăteau la masă mânjind un pahar. Îşi băuseră minţile într-o dugheană afumată. Bodogăneau întruna fără a băgă de seamă că celălalt vorbeşte. Ciocneau atunci când vorbele li se terminau. Înghiţeau prea sec, băutură s-o fi numind ea, însă atunci când eşti plin nici ea nu mai încape.
Era o încăpere sordidă, tot felul de lighioane erau înăuntrul ei, căutând salvarea în nemerniciile lumii. Burtoşi cu chelie înşelaţi de neveste, bărboşi libidinoşi şi băloşi, hoţi găinari de cea mai joasă speţă, curvari neruşinaţi cu miştouri ieftine şi cu tupeu de gabor, ţărani din cale afară cu capul sculptat de muchia unui topor breaz, pipiţe proaste cu gura cât şura. Oameni fără viaţă, fără scop pe Terra, prăbuşiţi ai micilor încercări ale vieţii. Hohote de râs hâde se împrăştiau nervos prin camera întunecată şi plină de fum. Încă un păhărel, să bem, să ne cinstim, să ne plângem de milă că viaţa nu e mai îndurătoare cu noi, să ne bucurăm în felul în care ştim cel mai bine, bându-ne în disperare minţile. Licori de tot soiul, dintre cele mai puturoase cu putinţă, erau consumate hulpav, fiecare aflat într-un maraton continuu… cu el însuşi. Cine dă cel mai repede cât mai multe pahare peste cap, fără de ştire, într-o stare bolnăvicioasă porcească. Ochii le erau tulburi şi turbaţi. Sângele le clocotea în vine. Buzele le erau crăpate de arşiţa din stomacurile nesăţiate de alcool. Mâinile încleştate de sticla cea dragă nu se dezlipeau de la locul lor decât pentru a gesticula cu cât mai multă emfază cu putinţă povestirile prosteşti, groteşti, fără pic de gust ori cu vreo înclinaţie morală. Printre înjurături ca la uşa cortului, abia reuşeai să distingi personajele ori epica celor ce se discutau la mesele înghesuite în salonul infect cu putori pestilenţiale de mahoarcă şi sudoare.
Unul dintre ei, un beţivan cu faţa la fel de ştearsă ca a tuturor celorlalţi, îmi întinse un pahar. Cercuri concentrice descriau în pahărelul ce mi-a fost întins destinul pe care aveam să îl apuc de am să gust din el. Mă vedeam întins pe dormeză. Eram învechit de vreme, aveam o formă anatomică anormală. Parcă chinuidu-mă să dorm, într-o stare de ameţeală continuă, întinsesem mâna să apuc sticla ce era aşezată cu sfinţenie la căpătîiul patului meu. Sorbii puţin, o stare de vomă, de greaţă interioară, se revărsă în măruntaiele mele vlăguite. Maţele îmi chiorăiseră de goluri de aer nejustificate. Sorbii încă o dată în speranţa că senzaţia de vomă îmi va trece. Era la fel. Pusesem sticla la gură cu străşnicie şi băusem fără încetare până când, ameţit din nou, căzusem lat în pat. Televizorul mergea, cineva striga în el, nu înţelegeram nimic. Era o ceaţă a confuziei totală. Norul unei vine îmi înnegrea seninătatea. Parcă îmi aduceam aminte ca într-un vis macabru că mă făceam vinovat de omor din culpă. Era ceva legat de o tânără pe trecerea de pietoni. Ce mai conta, era doar un vis, băusem din nou din licoarea ce îmi abătea cunoştiinţa de la cele ale vieţii. Morocănos şi mahmur mă trezisem deşi nu îmi puteam da seama cu exactitate de era zi ori noapte. Nu avea nici o importanţă căci setea îmi era aceeaşi. O luam de la capăt ca pe un sfârşit demult început. Îmi regăseam liniştea în paharul fără de prihană al apei de foc. Îmi trebuiau doar câteva picături pentru a-mi stinge pofta nesecată.
Mă aflam în haznaua cea mai despreţuitoare a lumii. Omul descoperit în intimitatea lui te poate scârbi de moarte. Şi totuşi fusese doar un coşmar, căci nu pusesem paharul la gură, ba mai mult, îl zvârlisem cu putere de pe masa infectă a ofertelor conveniente ale sorţii…
19. Din nou la drum
Îmi propusesem să mai rămân pe insula aceasta a speranţelor devenite realitate. Mă gândeam în nepăsare la linişte. Omul modern nu mai are parte de linişte. Linişte naturală, sufletească, emoţională. Societatea, lumea modernă, îţi oferă beneficiile confortului, dar în schimbul unui preţ prea mare, liberatea ta. E dureroasă amăgirea aceasta a fiecăruia din noi, cum că am fi liberi, liberi în simţiri, liberi în cuget, liberi în trăiri. E cea mai mare minciună şi realizam acest lucru, aici pe o insulă pustie, unde mă puteam bucura de foşnetul liniştitor al frunzelor, de zgomotul tumultos al valurilor, de adierea vântului, de lumina pură a soarelui. Fire de nisip se prelingeau printre degetele mele, formând spirale neînţelese, jucăuşe. Visarea îmi putea alerga aici pe tărâmuri neştiute. Pegas cel înaripat şi alb, necheza blând pe plaja aurie. Mă aştepta, mă îndemna la drum. Nu mă înduram să părăsesc aceste locuri sfinte spiritului şi sufletului meu. Sirene cu al zalelor sclipiri mi se arătau ademenitoare spre a călători în lumea adâncurilor. Nu mă dădeam dus, era aşa de bine şi de calm aici încât aş fi vrut ca această clipă să se preschimbe în nemurire. Era pace. Pacea pe care o căutasem îndelung în vreun ungher ascuns al vreunei biblioteci înghesuite, pacea pe care o căutam în ochii prietenilor, pacea tainică a lăcaşurilor de cult. Pacea sufletească a căsătoriei pământeşti cu vreo fată din rude mari, împărăteşti. Nici una din acestea nu se puteau compara cu sentimentul ce îl încercam acum. De parcă timpul se dilatase si prinsese manifestări volubile de scurgere înceată, aproape neclintită. O pată mare de particule cosmice, praf stelar din cale afară de magic, se juca în jurul meu într-un dans copilăresc. Îngerii ce mă înconjurau îmi redăduseră acel sentiment ludic, pe care îl cunoscusem demult, pe când eram copil, acea căldură maternă se răsfrânse din nou în inima mea. O muzică lentă a ambientului cald îmi invadase urechile pe nesimţite şi acum mă desfătam la maxim de concertul pe care natura mi-l oferea.
Eram întins pe plaja fierbinte şi valurile cu spuma lor moale îmi mângâiau corpul biciuit de a vremii trecere. Miresme saline, parfumuri natur, savoarea fructelor abia coapte îmi îmbiau fiinţa şi îmi saturau starea cu nectarul cel mai dulce al zeilor. Insecte mici, ce lăsau dâre în urma lor, veneau să îmi controleze starea, vazându-mă letargic hipnotizat şi tranchilizat de elixirul naturii de beatitudine şi răsfăţ. Vântul mă învelea cu adierile lui scurte şi puţin intense de razele copleşitoare ale soarelui. Soarele ardea neîncetat pe bolta senină pe care nori albi înfăţişau cai albi cu coama de foc. Soarele părea să fie o faţă mare, rotofeie, ce îmi zâmbea bonom. Palmierii se agitau nervos sub a timpului undă. Ramuri cu frunze mari lăsau ca aerul să se strecoare printre ele cu plăcere. Pescăruşii vânau din înaltul cerului lansându-se în atacuri rapide, scufundându-se în apele albastre, ieşind repede la suprafaţă, plescăind de satisfacţia prăzii imense. Peşti viu coloraţi zburau prin apele limpezi. Tot acest spectacol se dădea în onoarea mea, fără ca eu să ofer nimic în schimb. Eram liber,şi asta conta cel mai mult. Nu mă temeam de clipa ce va urma, totul era firesc aici. Nimic nenatural, nimic nelalocul lui. Serenitatea mă înconjura şi îmi tansmitea reverberaţiile ei benefice.
Adormisem într-un final, luna albastră veghea asupra mea. Căzusem adânc într-un somn dulce şi odihnitor, aveam nevoie de forţe pentru a-mi continua drumul…
20. Pădurea neagră a libertăţilor umane
Mikael era urmărit de o bestie din cale afară de hâdă. Cea mai înfricoşătoare bestie cu putinţă. Era jumătate lup, jumătate om. Un vărcolac venit din tenbrele cel mai întunecate ale lumii. Fugeam cu sufletul la gură pe cărarea luminată de luna plină de un albastru crud. Îi simţeam bestiei ce mă urmărea suflarea în ceafă. Mă aflam pe un câmp deschis de margarete şi flori de muşeţel. Flori albe şi galbene priveau inocente cu ochişori mici la mine neînţelegând nimic din toată această frică ce îmi încerca fiinţa.
O pădure deasă se ivi ca din pământ înaintea mea. Ezitam sa intru in padurea patrunsă de mister şi nelinişti interioare. Arborii se agitau nervos, iar iarba de la lizieră era uscată toată de parcă ar fi suferit de pe urma unui pârjol infernal. Umbre păreau că se mişcă straniu în spatele cortinei de tufişuri ce formau o graniţă naturală între pădure şi câmp. Păsări mari, negre, cu ochii asemeni, zburau ca emisari ai morţii purtând înapoi stârvuri cu sângele încă cald. Vărcolacul se apropia ameninţător, aveam nevoie de un adăpost, cât mai repede cu putinţă. Călcasem cu inima în dinţi în desişul morbid. Odată ajuns în mijlocul pădurii, o beznă imaterială prin ceaţa căreia nu reuşeam să disting nimic, cuprinse totul. Bâjbâind, orbecăind, culesesem totuşi câteva vreascuri. Aveam amnarul şi cremenea în buzunar, nu mă despărţeam niciodată de ele. Focul e singura cale de a produce lumină şi căldură simultan. Omul cu ajutorul focului a progresat enorm pe scara primatelor.
Flcăra ce se aprinse se răspândi cu repeziciunea vitezei luminii, căci puterea mistuitoare făcea ca lemnele să se consume într-o dogoare liniştitoare de căldură. Fiinţa înfrigurată îmi era alinată de puterea magică a flăcărilor. Flăcări şi văpăi îmbrăţişau lemnul într-o strânsoare pasională pentru a-i mistui seva întreţinătoare de viaţă. Speram ca înainte ca focul să carbonizeze pacea ce domina acum împrejurimile, să pot să întrevăd o cale de scăpare.
Trei siluete întunecate îşi făcuseră brusc apariţia. Aveau capetele acoperite de glugi imense şi erau înveşmântate de mantale negre, grele ce se târau obosit pe pământul jilav. Un miros de pucioasă se împrăştie ameţitor. Şuşoteau straniu ceva indescifrabil. Mi se adresaseră cu voci de moarte suparpuse. Mikael, îţi oferim viaţă eternă. Îmi spuseră înfrigurat. Însă va trebui să renunţi la spiritul ce îl călăuzeşti acum. Sufletul îţi va aprţine în continuare. Te vei putea bucura de toate fericirile vieţii. De dragoste, de de prietenie, de clipe minunate. Însă nu îţi vei mai aduce aminte nimic din cele întâmplate a doua zi, odată cu ivirea zorilor. Nu aveam de gând să accept asemenea ofertă mârşavă. La ce bun să mă bucur de toate acestea , dacă nu voi putea avea amintiri… niciodată vreodată, despre orice lucru bun întâmplat în viaţa mea. Văzându-mă şovăielnic, umbrele morţii, îngerii decăzuţi ce mi se înfăţişaseră, îmi spuseră pe acelaşi ton rece, lipsit de viaţă… Ia aminte, Mikael, după viaţă nu există nimic. Nu este nimic mai înspăimântător ca nimicul, nici măcar iadul… Însă eu ştiam purul adevăr, fusesem acolo, îl văzusem cu ochii mei, nu mă puteau trage pe sfoară trei fantome jalnice ale trecutului şi ale nefiinţei…
Mâna providenţei se aplecă asupra mea, după ce cerurile negre se deschiseră şi o lumină albă, puternică izbucni ca un gând de speranţă… Mâna atotputernică a Orânduitorului Suprem mă răpi acestor clipe de coşmar….
21. Călătorie spre centrul pământului
O navă bizară, parcă ştiind de existenţa mea pe această insulă pustie, se înfăţişă la orizont. Era de forma unei balene. Şi asemenea mamiferului de proporţii uriaşe, mai întâi i se ivi creasta, apoi restul corpului metalic al navei despică valurile înalte ridicate de vânturi puternice, ameninţătoare, ca la sfârşit coada să bată apa zgomotos. Era înnourat tare şi ploua mărunt deasupra mării lovind ţărmul în rafale scurte. Mă pălea din când în când o perdea dură de apă rece dinspre mare făcându-mă să-mi întorc instinctiv spatele pentru a-mi proteja faţa. Pe navă scria cu litere groase de oţel inoxidabil, singurul lucru ce se dinstingea prin furtuna ce se iscase pe mare, Nautilius.
Un domn în vârstă, cu barbă stufoasă ieşi pe o rampă lată de circa 2-3 metri şi îmi întinse mâna pentru a urca la bordul navei sale. Era îmbrăcat asemenea unui căpitan distins din flotele de luptă. Avea un chipiu albastru cu şireturi albe pe margini şi cu cozoroc tare negru. Pe corp un veston bluemarin îl strângea la mijloc dându-i o aliură dreaptă, cu butoni mari aurii pe care erau scoase în relief ancore solide. Manşetele erau de un alb impecabil, iar cizmele erau date bine cu cremă şi apoi lustruite pe îndelete, se vedea după cum străluceau. Ochii îi erau limpezi şi moi, iar barba albă şi stufoasă îţi impunea un respect profund îndatorat.
Bună ziua! Îmi dădu bineţe ca unui vechi bun prieten pe care l-a reîntâlnit după ani de îndelungată călătorie pe mare. Îi răspunsem puţin surprins de primirea caldă, care la momentul respectiv nu mi se părea justificată. Atunci când ceva e în neregulă, fie şi în bine, omul intră la suspiciuni. Urcaţi, urcaţi, nu vă fie teamă îmi spuse, pe un ton bonom, cuminte, înţelept, de parcă ştia cu precizie ce gândeam în acel moment de cumpănă interioară.
Înăuntru, în ciuda aşteptărilor mele, ambientul era mai degrabă asemănător cu al unei cabane de munte, decât al unei nave austere. Un şemineu, mobilă veche bine întrţinută, cu gust, piei de animale pe pereţi, văzusem cu coada ochiului nişte colţi de mistreţi într-un ungher mai ascuns, un cerb împăiat , câteva tablouri vechi, unul dintre ele, deasupra şemineului, înfăţişând o doamnă, probabil doamna inimii sale. O măsuţă în mijloc pe pielea jupuită cu tot cu cap a unui tigru bengalez, o canapea, o carte deschisă, două ceşti de ceai aburind, îmi captaseră întreaga atenţie în mijlocul acestei încăperi cu un aer atât de ospitalier.
Mă aşezasem, parcă mai liniştit. Şi totuşi o întrebare stăruia în mintea mea, şi pe cât de ospitalieră fusese gazda mea până acum, pe atât de nepoliticos mă comportasem eu în clipele ce urmară. Unde ne îndreptăm? întrebasem ca din topor, fără introducere, fără maniere, fără poiliteţuri. Nemo, mă numesc, se întoarse spre mine, şi se lăsă o clipă de linişte de parcă acest nume ar fi trebuit să îmi spună ceva. Michael, răspunsesem intuitiv cu mintea goală. Încântat de cunoştinţă, spuse domnul cu glas domol, la care eu mă uitam fix ca un ţânc năucit de vorbele unui om mare . Ne îndreptăm spre centrul pământului, însă până acolo e cale lungă şi aş dori, dacă se poate, să îmi ţii companie până acolo. De ce tocmai eu, mă întrebam, încă aflat sub impresia coleşitoare a locului în care mă aflam.
Întorsesem privirea, şi printr-un hublou cu sticlă groasă puteam înterzări meduze, peşti, caracatiţe sub forma unor închipuiri marine. Meduze cu forme extraterestre luminau dens pentru a-şi atrage prada. Peştişorii mici luminiscenţi cu reflexii de neon erau hrana vieţuitoarelor din adâncuri. Coboram încet încet spre centrul de foc al pământului. Căpitanul îmi servi un ceai cu rom, nu era în obiceiurile mele să consum alcool, de aceea simţeam o uşoară paloare în obraji. Somnul mă cuprinse şi în ciuda împotrivirilor mele alunecasem uşor pe geana lină a somnului în dormeza moale din încăperea ce mă primise cu braţele deschise cu aerul ei uşor ponosit.
Când mă trezisem eram în Groapa Marianelor, cel mai adânc loc de pe Terra, după cum însuşi căpitanul ămi spuse. De aici, va trebui să ne continuăm voiajul cu un alt mijloc de transport, aflasem în cele din urmă după o mică nedumerire. Aici mă simt eu cel mai bine, aici regăsesc căldura locurilor natale, aici e acasă pentru mine, mi se destăinui căpitanul, deşi eu aproape că nu înţelesesem o iotă din cele ce mi se adresaseră.
Începusem să îmbrac costumul greu de scafandru, cu casca lui metalică ce îmi trăgea capul într-o parte. Picioarele îmi erau aşa de grele odată costumat încât abia mi le târâiam pe podeaua lustuită cu ceară, din lemn tare de stejar….
22. Pe tărâmul obscur al prostiei umane
Era un înec general. Păreau cu toţii disperaţi de moartea ce se apropie. Mikael era şi el cuprins în învălmşeală. Nu se ştia exact de ce se tem ori ce anume o să li se întâmple, important era să dai din mâini şi din picioare, să zbieri până îţi ies plămânii, să te zbaţi fără motiv, să produci agitaţie cu orice scop.
Se producea un înec general într-o mocirlă vâscoasă de nedescris. Mâlul existenţei indolente era materia care părea că îi trage pe toţi la fund, unul câte unul. Bărbaţi, femei, copii, toţi erau victime ale propriilor absurdităţi. Mamele îşi loveau copii fără de nici un motiv, copii strigau cu ură înapoi nemulţumiţi de orice lucru ce li se oferea. Bărbaţii păreau a-şi fi pierdut orice urmă de mândrie, de orgoliu masculin, acel orgoliu care îi dă bărbatului nota de distincţie şi respect. Femeile pălmuaiu copii nevinovaţi, bărbaţii păruiau fără milă femeile inocente, Dumnezeu bătea oamenii pogorând asupra lor blesteme fatale. Ce se întâmplă? Părea naufragiul de pe urmă al societăţii umane. Se împingeau ca orbii unul pe altul cât mai la fund pentru a-şi salva propria existenţă neînsemnată.
Guri lacome căscate în căutare de aer se înghesuiau sufocându-se una pe alta. Era un haos de nedescris. Zvon de criză plutea în aer, isteria se declanaşase. Scapă cine poate, se auzi un strigăt de război, pe viaţă şi pe moarte. Părea că ceva împinge toată această gloată spre sucombare totală. Un pumn mare şi puternic era deasupra tuturor şi împingea nemilos în ceafa năpăstuiţilor. Erau mulţi, erau umili, nu ar fi îndrăznit să se împotrivească destinului lor, aceasta era singura cale, îl luaseră pe asta este în braţe….
Pâine neagră, din fum şi din cenuşă, era acum aruncată deasupra mulţimii înfometate de viaţă, chiar dacă o viaţă în afara conştienţei existenţiale. Începuseră isterici şi disperaţi să se înghesuie spre a prinde o fărâmă ce le va prelungi măcar pentru o vreme existenţa neînsemnată. Îşi rupeau hainele de pe ei, îşi smulgeau părul unul altuia, unghii scrijeleau în carne spre a lichida adversarul. Importantă era supravieţuirea, doar atât…
Copii priveau cu ochi inocenţi la părinţii lor cum se prăbuşesc. Cu stomacurile umflate de foame zăceau şi ei, drăgălaşii, pe o pajişte albă, acoperiţi de muşte ce îşi depuseră ouăle scârnave în pântecele lor firave. Mai trăiau încă, deşi ochii le fuseseră măcinaţi de atâta degradare umană. Securea Domnului era mai aşteptată ca oricând, pentru a veni să îndrepte nelegiuirile omenirii. Numai că Mâna Dreptăţii absolute întârzia să vină. Poate că uitase de ei, poate că nici nu exista. Nu o văzuse nimeni, ce dovadă concretă aveau despre aceasta.
Nava avariată a societăţii umane se scufundă fără speranţă în oceanul ignoranţei. Ultimul vârtej ce îl crease epava după scufundare, înghiţise şi iubirea ultimilor doi oameni inocenţi şi puri ca lacrima ce ar fi putut ca prin înmulţirea lor să repopuleze planeta şi astfel să dea naştere unei noi generaţii. O generaţie neatinsă de corupţia morală a zilelor noastre. O generaţie nouă în care prostia să fi fost doar un termen abstract, neînţeles de nimeni, neştiut şi neintuit de nici un savant.
Prostia poate fi intr-o alta lume doar o suspiciune de neliniste, de intriga interioara, un gand necurat ce ne bântuie fără nici o concretizare reală şi îşi face apariţia doar în conştiinţele mai slabe.
23. Motorul de foc ce ne propulsează înainte
Trecuserăm printr-un tunel prin care lucrurile abia de puteai să le distingi. Un tunel stâncos inundat de ape apăsătoare şi grele, foarte grele, le simţeam greutatea pe plămânii mei şubrezi. O maşinărie la fel de monstruoasă ca şi nava cu care ajunsesem aici, ne aştepta cu trapa de depresurizare deschisă. Intrasem stingher şi stânganci. Costumul ce îl purtam era de o greutate colosală.
Eram la bordul unui vierme metalic ce scrâşnea din toate îmbinăturile sale nituite. Parcurgeam cu o viteză ameţitoare distanţe lungi spre a atinge centrul vulcanic al pământului. Căpitanul Nemo îmi spuse că cel mai greu de străpuns sunt filoanele de diamant. Vi s-ar părea imposibil, insă în aceste adâncuri neştiute ale pământului, bogăţii de necuprins cu imaginaţia se ascund, milenare. Cascade de diamant, conuri aurifere, pungi de chihlimbar, gaze şi petrol, cupru, cuarţ şi mai ales perdele volatile de mercur roşu purpuriu, întregeau peisajul mirific din adâncurile Mamei Gheea, planeta ce ne adăposteşte la sânul ei ca pe proprii ei copii, ne ocroteşte, ne hrăneşte, ne îmbracă, ne apară de vicisitudinile universului, ca noi să nu îi redăm nimic în schimb, ba dimpotrivă, să o exploatăm până la epuizare totală.
Dintr-o dată o minge de foc îmi arse privirea. Era miezul de fier al pământului, topit, se revărsa necontenit într-o mişacre circulară continuă. De parcă planeta se răsturna mereu pentru a menţine curgerea văpăilor imense ale fierului încins ajuns la gradul maxim al dilatării. Acesta era mtotorul megatronic ce dădea puterea întregului angrenaj al planetei noastre. Acesta era motorul alimentat de puterea soarelui ce ne dă nouă posibilitatea de a ne desfăşura activităţile noastre terestre cotidiene, neînsemnate, gâze nepăsătoare şi nefericite în furnicarul neînţeles al societăţii umane.
Căpitanul Nemo se desfăta cu imaginea ce puteam jura că nu era prima dată că i se înfăţişează ochilor. Nu mai spunea nimic, ochii vorbeau pentru el. Era acolo în spate şi o mică mâhnire pe zâmbetul acela în urma contemplării maiestuosului peisaj. Era mâhnit că planeta suspina de moarte. Omul nu a făcut altceva de la apriţia lui decât să îi otrăvească apele, să îi intoxice aerul, să îi taie şi să îi scoată rădăcinile, să preschimbe covorul verde al ierbii în asfalt murdar, plin de dejecţii şi urină, şi beton rece, gri şi impersonal. Lupta omului cu natura, cu propria sa mamă, s-a înfăptuit încă de când omul a prins conştiinţă de sine, din păcate, revolta şi-a îndreptat-o, ca mereu, împotriva cui nu trebuia. Suntem autodistrucitivi prin intenţii bune, prin gândiri superficiale şi fapte imature.
Cascada de foc făcea ca pământul de sub noi să se curtremure, iar costumul, acum din plumb masiv, era penetrat de dogoarea văpăilor orbitoare. Plasma de foc de sub privirile noastre oarbe arunca la suprafaţă coame sălbatice rupte din soare. Se auzea scrâşnetul chinuitor al acestui mecanism de neînchipuit. Era ca un dragon mugind apocaliptic. Inspira teroare şi în acelaşi timp admiraţie. Fiori, ba reci ca gheaţa, ba fierbinţi şi uzi, se prelingeau pe spinarea mea. Acum înţelegeam că datorită lui, păsările zbor şi ştiu să se orienteze, datorită lui, noi, oamenii, alergăm, mergem, simţim apăsarea, greutatea. Fără a cunoaşte gravitaţia omul ar pluti neştiutor prin spaţiu, fără simţire. Pierdută, plutind în van, celula ar fi degenarat cu riscul de a rămâne la stadiul monocelular.
Mă despărţisem cu părere de rău, ştiind că nu se va mai ivi o a doua oară caci era singura ocazie de a admira asemenea miracol ce mi se înfăţişă astăzi… Era ca un lucru ştiut de multă vreme dar de care nu eram pe deplin conştient până acum. Îmi promisesem să îi acord mai multa importanta si respect de acum încolo.
24. Half man, half beast
Fixam pe noptiera din camera mea un glonţ de argint. El însemna moartea mea. Eu sunt omul-lup, însă nu sunt lup pentru oameni, dar lup între lighioanele pământului. Glonţul acela de argint îl păstram ca pe un vestigiu al bătăliilor interioare ale omului.. cu sine.
Eram în pustiu, din nou căzut pradă propriei conştiinţe. Nori de praf şi alte resturi imateriale se concretizau la orizont. Înfăţişau chipuri groteşti ce se revărsau ameninţător. Norul plumburiu distrugea tot în calea lui, lăsând doar urme imperceptibile de cenuşă.
Fantomele trecutului ce-mi bântuiseră în chinuri de tortură apăsătoare fiinţa până în prezent se adunaseră toate laolaltă. Aveau scopul mârşav de a-mi răpi odată şi pentru totdeuna spiritul. Vroiau să-mi înece lumina în bezna urâtă a lumii rece fără de sentimente. Un mănunchi de umbre negre, se îndreptau ca nişte ucigaşi plătiţi spre mine. Le observasem eu cu coada ochiului şi până acum, însă acum era diferit. Trecuseră la fapte, încetaseră să mă urmărească doar, fără a-mi face nimic. Mă adăpostisem la refugiul vechii mele camere. Blocasem uşa cu boiandrugi puternici de lemn. Sufletul îmi era înafara timpului, dincolo de timp. Timpul devenise din nou volatil, de parcă suferea o scurgere gelatinoasă.
Băteau cu pumnii şi picioarele. Zgomotul era înfricoşător din-cale-afară. Băteau necontenit. Berbeci cu coarne de fier forjat în flăcările iadului zdruncinau întreaga clădire. Praful cădea pe la încheieturile camerei mele. Tencuiala începuse să cadă. Ciocanul năprasnic al capului puternic de berbec fioros se ciocnea tot mai ameninţător în uşa mea. Nu mai rezista mult. Avea să cadă din clipă în clipă. Dacă peretele are să cadă, îmi spuneam, îmi vor lua spiritul pe vecie.
Dintr-o dată se lăsă liniştea, deşi zidul se prăbuşi. Umbrele despotice mă urmăreau de după o linie invizibilă de lumină. Se pare că era o graniţă protectivă. Arhanghelul Mihail cu oştile sale se năpustiră asupra îngerilor căzuţi ce îmi doreau spiritul. Îi trimise înapoi în flăcările mistuitoare ale iadului.
Îmi dădusem seama că am un înger păzitor, ca toţi alţii dealtfel, El veghează asupra mea, are grijă ca eu să nu păţesc nimic. Am un scop nobil pe pământ, acela de a mă bucura de VIAŢĂ. Tărâmul meu e viaţa, dar trebuie să protejez sanctuarul sfânt care îmi asigură nemurirea.
25. Tornada
Un vârtej puternic, de lumină, căldură şi simţiri mă luă pe nerăsuflate. Mă trase din adâncul apelor pentru a mă purta pe aripile lui moi şi blânde spre noi tărâmuri la fel de mistice ca până acum, pentru a le descoperi centimetru cu centimetru intimitatea.
Zburam într-un dor ameţitor de ducă. Peisaje se perindau cu paşi repezi pe sub privirile mele mirate. Călcâie de foc mă ardeau. Mă grăbeam să ajung spre iubirea mea. Anisia, îmi şoptea lăuntric. Ştia că mă îndrept din nou spre ea. Îmi venea în întâmpinare. Domniţa-Şoim străbătea câmpii, munţi, ape, doar ca să îmi reîntâlnească privirea. Căldura ei maternă emana până în apropierea orizonturilor mele atât de îndepărtate, mi se păreau, de parcă nu aş mai fi ajuns niciodată.
Ramuri se împotriveau dorindu-mi prezenţa, acum, mai mult ca niciodată. Pădurea toată îmbiindu-mă cu miresmele ei tomnatice. Tablouri de ocru pastelat foşneau întrebător încotro mă îndrept cu asemenea avânt demolator. Crengi bogate mă ispiteau aranjându-se în paturi de chemări ce desfătau inspirând a visare. Un murmur gros, stejarul cel bătrân, singur, din poiana luminată şi scăladată de razele soarelui străluce, încercă un uşor suspin de mâhnire entru că nu mă oprisem nici măcar să îl salut. Apoi strigă ca pentru a auzi întreaga suflareş: „Du-te, băiete, cu aripi de înger şi suflet nepereche. Du-te, destinul te aşteaptă. Ai o întâlnire foarte importantă cu el. El îţi va decide azi, consoarta.
Mai uşor ca aerul, mai rapid ca vântul, eram cu gândul la ea. Sufletul îmi tremura de emoţie în gura dârdâind de nerăbdare.
Forme halucinante prinseră viaţă sub privirile mele arzătoare. Şerpuia, nu, nu îmi puteam da seama. Era o nălucă. Era o himeră, o viperă a deşertului ce încerca să mă ademenească. Mă petrecusem pe deasupra ei fără nici cea mai mică ezitare. Îmi ştiam calea. Eram sigur de sufletul meu. Îmi vedeam destinul. Era cu siguranţă legat de cel al Anisiei.
O pasăre din văzduh suspină tulburător de îndudrerat, ca după o lungă despărţire. Coborâsem amândoi într-un picaj ce sfida orice lege a fizicii deasupra unei cascade reci, albastre. Apa tuna de groază în urechi prăvălindu-se cu greutate în hăul de sub ea. Sufletele se împletiseră precum două aripi albe după zbor, precum spirale înveninanate de sentimentul tulbure al iubirii pasionale fără de limite. Eu eram întruparea lui Chingachook şi ea, a Domniţei-Şoim. Ne îmbrăţişam strâns frormând o legătură indestructibilă. Ne ascundeam prejudecăţile slabe, fără de temi, ale lumii. Lumea poate fi deseori un intrus nepoftit, un străin cerând drepturi nejustificate. Iar dragostea pare a fi mereu ceva în afara lucrurilor obişnuite, ceva interzis în afara legilor umane ale legămintelor sentimentale. Însă nimic omenesc nu poate interveni pentru a dezlega relaţia indestructibilă a sufletelor pereche. Nu a reuşit moartea, care e mai presus de orice, cum ar putea un om să reuşească unde nici inefabilul nu a avut vreun spor.
Căzuserăm pe iarba verde contemplându-ne trupurile. Privirile ne erau arse dor. Ne mistuiam lângă ropotul ceresc al cascadei. Părea că lumea întreagă e a noastră. Ne tăvăleam dezveliţi în iarba grasă şi udă. Ne muşcam flâmănzi unul de altul. Şoapte de iubire ne măngâiau. Atingeri tandre ne înveleau. Gura nesăţioasă se întindea mereu să ceară mai mult. Plete mătăsoase despletite se scurgeau în valuri neîntrerupte pe trupul meu.
Prăpastia ce ne despărţea părea că fusese pe vecie astupată de pasiunea noastră… toată, întreagă, cu nuanţe de materie purpurie primordială în care omul a luat fiinţă .
26. Din nou, eu
Sunt eu, Michael. In faţa calculatorului, revin la starea mea existenţială neînsemnată. Scriu, cu dorinţa neascunsă de tine, cititorule drag, de a aşterne aleea vieţii mele.
Cel mai bine, cred că aş putea să reprezint viaţa mea, ca o alee lungă a cărei sfârşit nu se poate întrevedea în zare, se poate doar ghici. E un sfârşit ca al tuturor celorlalţi, mai puţin tragic şi înfiorător, însă la fel de obişnuit şi de trecător. Aleea e acoperită de frunze galben-ruginii, împrăştiate pe jos. Pare o dezordine necontrolată, însă natura e perfectă tocmai prin expresivitatea ei necontaminată de păcatul infirm al reproducerii aceluiaşi element.
Frunzele acelea reprezintă, fiecare în parte, o filă din viaţa mea. Unele sunt veştede, îmbătrânite, amintiri uitate în vreun sertar peste care poate, în vreo zi, am să dau din greşeală şi am să cad, cum îmi este obiceiul, în butoiul cu melancolie. Frunza aceea care cade desprinsă din copacul vieţii mele este ca o senazaţie, ca un sentiment pe care am să îl mai retrăiesc, poate, vreodată. Cade lin, aerul pare că o ţine în plutirea ei, ca o palmă protectoare Cădere lină ce îndeamnă la visare şi la dor. Dor nebun de viaţă, dor de iubire.
Mai sunt şi frunze verzi căzute, desprinse deja dincopacii ce împrejmuiesc aleea, ar fi putut să mai rămână, să se agaţe de crengi, să prindă o formă matură, coaptă. Să ajungă să se bucure îndeajuns de razele soarelui. Vântul năprasnic al destinului le-a smuls, aruncându-le la pământ. Acestea sunt acele dorinţe neîmplinite, speranţe deşarte construite fără nici un fundament concret care apoi se dărâmă şi amintindu-ni-le, par caraghioase, sau dimpotrivă, ne sfâşie sufletul cu brutalitate, având mereu impresia că am fi putut avea mai mult, am fi fost în stare de mai mult. Întrebându-ne mereu cu regret, de ce am lăsat şansa să ne scape printre degete. Era atât de evident atunci că soarta ţinea cu noi, de ce nu am profitat la vremea respectivă de ceea ce merităm cu adevărat.
Aleea se întinde înainte, păşesc nerăbdător şi emoţionat, o iau de la început în fiecare zi ca în prima clipă de viaţă. Soarele răsare, e galben alburiu. Un vânt rece de toamnă îmi scutură fiinţa. Se anunţă ploi neîncetate de toamnă, ceaţă, nopţi lungi şi friguroase de iarnă, ca apoi să renasc ca în fiecare primăvară din propria cenuşă în care un vlăstar a reuşit cu ultimele sale forţe să supravieţuiască nopţilor de sloi, zilelor de tristeţe. Un fior de mâhnire interioară mă încearcă mereu, privind înapoi. Aripi cutezătoare prind, şi ele se înalţă falnic, ridicând privirea către înainte.
Foşnetul frunzelor de toamnă, aerul cu miresmele sale bogate, natura cu fructele ei, pădurea pictată în pastel pe fond de ocru, vocea suavă a vântului, mângâierea soarelui palid… toate astea mă îndeamnă să mă întind domol pe iarbă şi să adorm visând adânc clipe de iubire. Să mă îmbăt cu must de vie tânără, viguroasă. Să gust din nou din turburelul amar al vieţii.
27. Maybe, next time
Lui Michael îi era foame. îi era foame pentru că voise dinadins să guste din nou foamea. Foamea reală, cea cu chiorâituri în burtă, cu dureri de stomac strâns.
Sunt conştient că foamea nu trebuie suprimată, dar trebuie întreţinută. Atunci când mi-e foame mă simt mai suplu, mai uşor. Bolovanul pe care îl port de obicei în stomac mă îngreunează. Mă face să mă simt nesigur pe forţele mele, îmi pune piedici în a-mi susţine echilibrul în timpul mersului, umanoid biped.
Îmi întreţin foamea din două motive, adesea, ca să simt din nou gustul mâncării. Gustul real al mâncării. Atunci când suntem sătui pare-se că nu ne convine mai nimic şi nici cele mai fanteziste feluri de mâncare nu par a ne satisface saţietatea lacomă de noi experienţe gustative. Când ţi-e foame cu adevărat, masa cea mai frugală pare dejunul cel mai copios cu putinţă, pururea. Şi apoi mă înfometez doar pentru a mă simţi mai uşor, şi peste asta mai mânănc şi câte un măr sau un iaurt sau beau o cafea tare, care pentru mine funcţionează ca un purgativ natural. După ce mă deşert de toate mizeriile pe care omul le poate îngurgita hulpav şi lacom în timpul existenţei sale, simt că prind aripi la călcâie şi atunci când merg, simt că zbor. Adesea, în asemenea momente, în care mă simt uşor ca aerul, mă întreb ce stil de mers să adopt. Să merg deşănţat, ca un fotomodel căzut în disgraţie, ca o căprioară sveltă, cutreierând terenuri sălbatice văzute pentru întâia oară, sau să calc totuşi apăsat, ca un om serios şi grav cuprins de gânduri şi nelinişti.
Mai important este momentul în care răpus de foame, după o pregătire meticuloasă, în timpul căreia îmi promit să nu gust din nimic până nu e masa gata pusă, mă trezesc cu mâncarea în faţă. Un spectacol de senzaţii se răstoarnă cu învălmăşeala unei cascade, o avalanşă furtunoasă în palatinul gurii mele se dezlănţuie sălbatic.
Scene îmi trec prin faţa ochilor, căci şi eu ca şi Proust, în căutarea timpului pierdut, mă regăsesc la fiecare nouă senzaţie pe care o simt papilele mele gustative, exact în momentul în care această senzaţie si-a făcut apariţia ca o nălucă, în trecutul meu tumultos. La fiecare nou gust, o nouă scenă, copil ori adoloscent, poate chiar ceva mai recent, toate aceste clipe se reîntâlnesc pe limba mea ca într-o horă nebună. Dănţuie, se fericesc, se prind mână în mână, pentru a zugrăvi un tablou metafizic în faţa ochilor mei increduli. Bunica îmi făcea chiftele şi cartofi cu ceapă călită, când am trecut prin momente grele am mâncat ca apucatul conserve de peşte şi pateu, iaurtul e fresh, e fresh tare, ca după ce am făcut o baie sub cascada rece de la Timişul de Jos, pepenele e ziua mea, cel mai fumos cadou de ziua mea a fost o plasă mare cu fructe, căpşuna e pasională rău, ce poate să descrie mai bine sexul slab, muştarul sunt prietenii cu care am petrecut în jurul grătarelor cu mici şi bere, sanvişurile cu brânză de burduf, salam şi castraveţi sunt copilăria mea, îmi punea mama adesea la şcoală de mâncare, orezul fiert cu lapte sunt clipele de la grădiniţă, lista poate continua, în multe vă puteţi regăsi gusturi asemănătoare.
Tot acest specatacol se desfăşoară până la un moment dat, când toate acele nuanţe, dulce, sărat, amar, acru, se sting treptat. Însă stomacului îi e încă foame, sau cel puţin acesta e mesajul pe care mi-l transmite. Ştiu că durează puţin până când senzorul de saţietate se aprinde în cortexul meu. E un proces bine ticluit, dar care necesită aşteptare. Încerc să mă amăgesc cu un pahar cu apă. Îmi spăl limba iarăşi în căutarea gustului. Parcă reuşesc să mă păcălesc pentru câteva clipe, dar din păcate realizez că am făcut un rău iremediabil, căci orice urmă de gust păleşte. Limba parcă îmi e arsă. Degeaba, fac aceleaşi combinaţii alimentare, încerc unele noi. Degeaba, a dispărut, tot acest proces miraculos a luat sfârşit. Atunci înţeleg, cred că va trebui să o iau de la capăt. Poate data viitoare… voi retrăi aceleaşi clipe intense.
28. Only God can judge me, Only GOD
Sunt iarăşi in faţa calculatorului. Durerile premonitoare ale maşinăriei ingenioase ce îmi va transpune din nou fiinţa in faţa altor încercări purificatoare îşi făcuseră apariţia. Imaginaţia şi intuiţia intrseră din nou în acel malaxor haotic ce învârte scene holografice în centrifuga gândurilor mele. Voi suferi din nou teleportarea empatică către noi trăiri.
Un sac de de rafie îmi acoperă ochii. Sunt legat fedeleş la mâini. Tăişul rece al unei lame ascuţite mă împunge între coaste. Cineva îmi spune să înaintez. Unde, mă întreb, căci nu văd nimic. Mişcă, mizerabile, strigă călăul care înfige şişul între coastele mele, mai apăsat, dând drumul la sânge, care ţâşneşte cu putere. Îmi dau seama că sunt un sloi de gheaţă. O frică necontrolată îmi invadează corpul. Simt că ceva e în nergeulă. Un ghiont puternic în ceafă mă trânteşte la pământ. În tot acest timp nu reuşesc să văd nimic. Mă chiorăsc, însă nu descifrez nimic printre cusăturile grosolane ale sacului ce îmi acoperă faţa, luându-mi şi aerul, nu numai văzul. Un ştreang mi se împleticeşte pe după gât, mă sugrumă. Mă sufoc, gâfâi, tuşesc înecăcios. Un strigăt, ca o poruncă către o bestie, se aude gutural şi nervos. Dii, mă, Bălţatule, dii , mă, se aude. Mă îngrozesc, mă întreb dacă e ceea ce pare. Nu mă dumiresc şi funia a cărui nod era înfăşurat în jurul gâtului meu se strânge şi bestia de care sunt legat începe să tragă, fuge, mătură caldarâmul cu mine. Pietre colţuroase îmi zdrelesc pielea. Le simt, una câte una, mă lovesc în faţă, încerc să mă întorc pe spate. Coatele îmi sunt zdrenţuite de caldarâmul zgrumţuros acoperit de piatră de râu neşlefuită. Sacul de rafie îmi zgârie faţa ca o perie de sârmă, am faţa udă toată şi buzele umflate de sete şi de bătaie. M-or fi bătut, de ce anume mă fac vinovat? reuşesc să gândesc în timp ce calul de care sunt legat mă târeşte, şi ca o pauză din chinul prin care trec, simt că sunt într-o baltă mare, plină de noroi. Nu mă gândeam ca am să mă bucur vreodată să mă târăsc prin noroi. Dezgustător, degradant, dar în clipa în care mă găsesc noroiul e o binecuvântare, îmi unge rănile cu blândeţe. Scap de căluşul din gură, reuşesc să trag aer în piept, materialul tare şi gros al sacului îmi intră în gură, astupând-o. Mă zbat cu ultimele puteri, calul s-a oprit, nechează sfredelind pământul cu copita stângă, calul negru bălţat se uită cu blândeţe spre acest biet nefericit condamnat morţii.
Reuşisem ca prin miracol să-mi eliberez mâinile, îmi smulg cu repeziciune ştreangul de la gât şi-mi scot sacul de pe cap, isteric. Sunt turbat de frică, rămân aşezat în fund totuşi. Îmi trece un gând nebun prin minte să fug. Văd câteva flinte îndreptate spre mine. M-ar face arşice la cea mai mică suflare. Stau neclintit, în aşteptare. Dacă e să fie ăsta sfârşitul, să se sfârşească odată, gândesc nesăbuit, obosit, enervat de tot acest circ. Un zdrahon de om, îmbrăcat cu o pereche de pantaloni largi şi sleioşi de murdărie, încins la mijloc cu un şorţ mare, negru, de piele, plin de miros de sânge de om, ce îi acoperă burta cât un butoi, cu o atitudine belicoasă neînţeleasă, mă apucă de gulerul hainei şi mă târeşte spre eşafod. Atunci observ că era strânsă lume multă, asista în tăcere la spectacol. Unele femei booceau, părea că o fac fără motiv, sau poate aşa erau ele, mai nevricoase, sau poate cu asta se ocupau, îmi trecu răzleţ prin minte. Femeile aveau capul acoperit cu baticuri negre, bărbaţii erau toţi falnici şi orgolioşi, cu mustăţi răsucite, stufoase. Toţi curat îmbrăcaţi, ca în zi de sărbătoare. Copii aveau obrajii rotofei, roşii, sănătoşi. Toţi se uitau la mine având în ochi un fel de amestec între milă, teamă, ură, dispreţ. Un aprod îmbrăcat cu o manta neagră citi acuzaţiile care mi se aduc. În neliniştea ce-mi năpădise fiinţa, înţelesesem ceva despre un adulter de care mă făceam vinovat. Întorcând capul spre dreapta, văzusem pe un eşafod la fel de înalt ca al meu, o biată fetişcană, cu bujori roşii, cu ochii limpezi ca lacrima, jumătate dezbrăcată, de parcă abia fusese batjocorită de o duzină de bărbaţi. Ea era acuzată de adulter şi vrăjitorie. De vrăjitorie parcă auzisem şi în ceea ce mă priveşte. Lumea scanda : clevetitorii, năpârcile… să moară …. să moară. Eram doi proscrişi nemiloşi în ochii întregii comunităţi.
De eram acuzaţi pe nedrept ori ba, nu ştiam, dar puteam să ghicesc că episodul de dragoste care se consumase între noi doi a fost mult peste rigorile umane, mult prea pasional ca o societate să îl poată accepta, şi ca să îl conadamne au ticluit acest verdict şi o pedeapsă pe măsură ca să îi pună la punct odată şi pentru totdeuna pe aceşti mişei, cu un final dramatic, ca şi alţii să ia aminte şi să nu mai încerce pe viitor fructul oprit al pasiunii şi al iubirii carnale.
Ghilotina din spatele meu se trânti greu făcând un zgomot ca de secure ce brăzdează puternic trunchiul unui copac. Urma ca lama aceea cu sclipiri ademenitoare să îmi curme în curând viaţa. Poate că voi simţi o mică usturime, însă cu siguranţă sângele îmi va izbucni nervos şi mă voi tăvăli pentru minute bune ca o găină nebună în ţarcul fărădelegilor.
Ea, consoarta alături de care împărţeam nefericitul verdict care ne va pune capăt vieţilor, urma să fie arsă pe rug, pentru a i se purifica sufletul necurat. Deşi neclar, prin pâcla deasă ce curgea din ceruri, căci afară bătea o ploaie măruntă, ce îmi pătrunse până la oase, părea să-mi fi zâmbit, un surâs blând al fetei aceleia cu ochii de cleştar mi se adresă în ciuda oricăror împotriviri. Perfid moment să-ţi fi ales să râzi cu moartea în coaste, îmi spusesem nelămurit de acest gest.
Singurul lucru pe care eram în stare să îl bâjbâi mărunt pe buze fără ca cineva să audă ori să înţeleagă, era : Orice aş fi făcut, cu orice aş fi greşit faţă de aceşti oameni, Dumnezeu o să mă ierte…. Mă voi înfăţişa Domnului pentru judecata cea de apoi, dreaptă şi eternă …
30. Haiducii lui “Şapte Cai”
Începe din nou, scaunul tremură sub mine. Mă tem de această dată de noua destinaţie către care mă îndrept. Mă întreb ce episod am să mai trăiesc. Ultima oară m-am ales cu vânătăi serioase în urma experienţei de coşmar ce mi s-a revelat ochilor.
Suntem şapte, suntem fraţi de cruce. Călărim la unison într-un galop melodic. Tram, tram… tram,tram… cutreierăm văi, trecem ape, ne adăpostim pe crestele munţilor, pădurea ne mângâie şi ne adăposteşte. Suntem legendarii haiduci ai lui ŞapteCai. E Coamă Arsă, îmblânzitorul de cai, e Frate-cu-Codru, cunoaşte natura mai bine decât propriile buzunare, e Şipot-de-Ape, ştie toate pâraiele de prin munţii falnici ai întregii ţări, e Frunză-Albastră, vântul îi şopteşte secretele sale, e Mărgărit, roca îi este prietenul cel mai bun şi îi împărtăşeşte mereu secretele trecerii altora, e Cerberu, cel mai sângeros dintre noi, mai întâi te căsăpeşte şi apoi întreabă cine eşti, eu sunt Pană-de-vulpe, pentru că îmi face mare plăcere să dau omorul boierilor din condei : Boierul Moflea a poftit, El la masă s-a tolănit, Ca un porc a grohăit, Jugul pe ceafă să ni-l pună, Ca de muncă să ne răpună, Tot moşia lui vom fi, Şi de om muri.
umea zvonea că suntem fantome ale pădurii, nimeni nu ne ştie cu adevărat. Ne zugrăvesc pe toţi în fel şi chip, fiecare după asămănarea sa, ba o nălucă albă, una pură, precum apa ce curge la izvor, ba una neagră şi întunecată, nemiloasă şi rece, precum murmurul întunecat al nopţii, , ba una verde, nevăzută şi ascunsă, ce se confundă în peisajul crud al codrului, ba una albastră, adevărată şi sinceră, precum bolta cerului pe care soarele răsare în fiecare dimineaţă, încrezător şi cald, ba roşie, însângerată şi dornică de noi jertfe umane, ba de culoarea lutului ars sau a lemnului uscat.
Se anunţa o iarnă năprasnică. Nu era nici măcar noiembrie şi crivăţul deja bătea cu putere. Frigul îţi putea smulge urechile jos. Flăcările mari ale focului ce ne încălzea pe toţi laolaltă, seara, pregătiţi de odihnă peste noapte, adunaţi de jur-împrejur, ne oferea tot confortul necesar. Culcaţi pe desagii cailor, jos pe pământul rece, priveam coroana de foc şi jarul mustind a dogoare şi plăcere. Umbrele pe care lumina flăcărilor o făcea fiinţelor noastre, jucau într-o horă neastâmpărată şi neînceatată, deranjată doar de câte o adiere mai puternică a crivăţului. Ne înfofoleam mai bine în cojoacele si şubele groase de lână. Era frumos sub bolta albastră, cu oceanul ei de stele, cu luntrea cea luminoasă, luna, astrul visurilor mele. Ia zi, mă, Pană, una din alea de ale tale, se auzea când Coamă-arsă se plictisea şi lua câte o frunză de mătrăgună şi cânta duios în timp ce eu le povesteam despre cele ce ar fi putut fi.
Când năvălim în vreun sat, eliberăm opinca şi înjugăm boierul. Mândrele toate le luăm pe rând la pupat. Oamenii ne dau tot ce au mai bun în casele lor şi se aşterne de un danţ şi un praznic îmbelşugat. Bem nepăsători de cele ale traiului, ne îmbătăm cu fericirile cele lumeşti ale vieţii. Însă adesea ne întristăm, căci aşa cum am intrat, pe uşa cea din dos trebuie să plecăm. Nu ne fericim cu adevărat de viaţa aceasta, măi tovarăşi de drum, priecini buni şi dragi ce-mi sunteţi, şi mai luai o duşcă de pălincă, galbenă şi tulbure precum gândurile ce mă încearcă. Căci viaţa înseamnă să creşti un suflet pe lângă tine, să îl îngrijeşti, să vezi de el, să îl îndrumi când creşte, să îl altoieşti când s-o coace. Viaţa nu înseamnă să cutreieri ca bezmeticul căreri neştiute de munte ori să trăieşti ca sihastrul în pustietăţi în creierii munţilor, să te ascunzi de cele ale lumii, şi dorul şi jalea să ţi le îneci cu ajutorul lui Dumnezău. Mă, da’ , înseamnă mai cu seamă, iubirea pentru soţia ta dragă, atunci când te aşteaptă în poartă, parcă o şi vezi mai frumoasă ca niciodată prin ochii omului trudit. Şi istovit de la muncile cele grele ale câmpului, îţi pune în faţă un ciubăr de măligă şi o strachină de ciorbă. Viaţa, înseamnă bucuria copiilor tăi, când fugind, vin şi te întâmpină, de dor că ai fost plecat cu zilele la cherestea. Viaţa, mă, înseamnă patul cel cald din odaia mică cu soba ta cea fierbinte, plină cu lemne vânjoase de fag şi de stejar, şi nu de brad ud care să afumege toată încăperea. Mă, io grăiesc aşe, noi suntem liberi prăcum pasările cerului, codrul este casa noastră acum, dar io mă tem că este o casă prea încăpătoare pentru noi, cu odăi prea multe şi răci, căci şi codrul, dacă nu îi ştii toate cărările, te-ai putea rătăci, şi atunci să vezi ispravă, să rămâi pradă lighioanelor pădurii.
30. Triple XXX
Fiind la cifra magică 30, e timpul să îmi dezvălui intenţiile cu scrierile ce mă compun ca într-un puzzle ce caută cu disperare să se întregească.Fie că sunt Mikael sau Michael, călătoresc în real ori fantastic, însă încerc din răsputeri de fiecare dată să creez câte o gaură de vierme temporală. Încerc să-mi transpun fiinţa în lumi ipotetice ori istorice, cu dorinţa vădită de a vă trage şi pe voi, odată cu mine, în acele locuri. Sufăr de fiecare dată o reîncarnare metafizică, spun eu, regăsindu-mă în câte o mică parte din destinul spiritului meu pe care acum îl întrupez. Vreau să vă readuc aminte că spiritul nu e totuna cu sufletul. Sufletul îmi aparţine, el se leagă de toate lucrurile lumeşti din viaţa pământeană pe care spiritul o trăieşte în prezent. Spiritul însă e superior, e cel care coordonează şirul nesfârşit de suflete ce s-au întrupat pentru a-i da o formă fizică pe pământ într-un anume moment din istoria umanităţii. Sufletele au datoria de a purifica spiritul, de a-l aduce în stagiul de iluminare supremă, ca mai apoi să poată transcede spre Nimbul Suprem, de foc arzător precum soarele. Un asemenea spirit dă naştere unui sistem solar, mai multe asemenea sisteme solare dau naştere galaxiilor, Universul suntem NOI.
E adevărat, sunt departe de a fi un sfânt, ori vreun erudit. Însă doresc să folosesc singura unealtă ce ni s-a dat pentru a investiga acest tărâm sacru al spiritului. INTUIŢIA. Explorez, experimentez, cu riscul de a nu mă mai întoarce din lumea călătoriilor mele atât de de profunde şi dese, sau de a sucomba sub povara sentimentelor pe care le încerc cu atâta însufleţire.
Cochetez cu moartea, e cea mai sublimă curvă care i se poate ivi şi oferi omului. Cred că orice intelect ajuns la starea insuportabilităţii concretului brutal a flirtrat la un moment dat cu doamna cea mai rece şi mai palidă a viselor noastre. Trăim, ne bucurăm de viaţă, însă nu cred că trece vreo zi fără să ne gândim la moarte. Cum e, ce e.. dincolo de noi, de viaţă, de ceea ce suntem acum. Cu toţii suntem tentaţi să gustăm din sărutul rece al morţii, ne ademeneşte, ne cheamă la ea, ne împotrivim, nu ne dăm duşi aşa uşor, însă la urma urmei ne aruncăm în braţele ei ca o ultimă alinare, că măcar moartea ne va aduce liniştea şi pacea atât de căutate în timpul vieţii, că măcar atunci, după ce ne vom fi stins, să ne găsim odihna. Mie nu mi-e frică de moarte, şi nu cred că vreunui om îi e frică de moarte, e inevitabilă, dar ne este tuturor frică de necunoscut, de schimbare, de altceva de care nu ştim nimic, nu putem să o controlăm, nu putem să intuim ce se va întâmpla. La fel ca şi cu viaţa, credem că putem intui viitorul, şi astfel i-am spus destin. Ei bine, vă înşelaţi, nu există aşa ceva, nu putem avea aroganţa de a crede că putem să controlăm cursul vieţii noastre, că putem avea vreo influenţă asupra oricărui eveniment, oricât de minor. Viaţa nu e o telenovelă, iar dacă prin absurd ar fi, noi în nici un caz nu suntem regizorii acesteia.
Putem totuşi să încercăm să ne bucurăm de viaţă, şi acum mă refer nu numai la cele plăcute ale vieţii, dar şi cele neplăcute. O să mă întrebaţi, cum pot eu să mă bucur de o dramă, a mea sau a altcuiva. Ei bine, drama face ca sângele să pompeze în vine, sufletul încearcă sentimentul de amărăciune, aşadar TRĂIM, deci să ne dăm silinţa să acordăm vieţii importanţa necesară, oricum ar fi ea.
Civilizaţia umană e o ultimă cetate rămasă izolată pe o stâncă, să nu ne aruncăm cu toţii în hăul de sub picioare, dar să privim raţional ce e de făcut pentru a cuceri noi orizonturi.
31. Uno, dos, tres
M-am trezit lângă o spanioloiacă focoasă rău. Păr negru vâlvoi, buze roşii cărnoase. Pielea creolă şi carnea tare pe coapse. Un pat imens, acoperit cu lenjerie de satin alb, cu baldachin. O perdea fină precum mătasea împresura patul de jur împrejur. În cameră plutea un parfum de cafea proaspătă şi fructe exotice. O pasăre cu ciocul mare, galben-portocaliu, scotea sunete ascuţite repetate, undeva pe terasa ce se desfăşura în continuarea camerei mele de după perdeaua ce flutura uşor în adierile blânde ale vântului tomnatic.
Mă ridicasem din pat. Pe spătarul unui scaun mă aştepta un halat alb, spumos, moale, de pluş gros. Îl îmbrăcasem cu modestie. Pe măsuţa cu schelet alb, de sticlă cristalină, de lângă fereastră, mă aştepta, aburind, cafeaua şi lângă ea o havană însoţită de un bileţel, Buenas tardes, segnor Miguel , un scris îngrijit, ca de tiparniţă, auriu. Desfac trabucul cu desfătare, îi simt mireasma proaspătă de tutun. Sorb cu grijă din cafea, un amalgam plăcut şi cald se răstogoleşte în gura mea, un elixir format din gustul dulce al ciocolatei, o picătură de rom şi boabe de cafea proaspăt măcinate şi prăjite cu mare îngrijire.
Ieşisem pe terasă. După ce trecusem de o mică curte interioară, ospitalieră, familiară şi intimă, surpriza mi-e la fel de mare să descopăr că, deşi mă aflam undeva la etaj, în interiorul haciendei care mă găzduia, o piscină cu apă curată precum lacrima se întindea în stânga mea. Bazinul părea să fie făcut din piatră. Trepte la fel de naturale precum bazinul, făcute din piatră de râu, aranjate cu aceeaşi fineţe, mă conduceau spre apă. Era apă caldă spre bucuria porilor din piele. După ce făcusem câteva lungimi de braţ, descoperisem că o cascadă firavă alimenta întreg acest bazin cu apă proaspătă, neînterupt. Eram de ceva momente bune pe aceste meleaguri, însă nu îmi cunoşteam identitatea. Ieşisem din bazin mirosind a mir proaspăt de lavandă şi aloe vera. Trabucul fumega liniştit în scrumiera mare sculptată în corn de cerb. Mă aşezasem confortabil pe unul din şezlongurile de tek de la marginea terasei,acoperite cu huse moi cu puf din pene de struţ. Abia atunci îmi puteam da seama că priveliştea ce o puteam contempla se întindea pe hectare întregi şi era împrejmuită de pădurea amazoniană. Oameni cu sombrero mari cât roata unui car şi poncho viu colorat, munceau liniştit în lanurile de la picioarele mele.
Un majordom îşi făcu apariţia discret, Preparar el caballo para equitacion, segnor, imi spuse aplecandu-se uşor spre mine. Eu, năuc, făcusem un semn afirmativ din cap. Se pare că acesta era unul din obiceiurile mele, din moment ce majordomul îmi ghicise gândul. Ce ocazie mai bună decât aceasta se putea găsi pentru a investiga noile mele teritorii, încă neexplorate până acum.
Până să apuc să îmi beau cafeaua, hainele pentru plimbarea de dimineaţă pe plantaţia a cărui patron de drept părea că sunt, erau pregătite cu aceeaşi grijă desăvârşită precum erau toate lucrurile ce mă înconjurau… pantaloni de stofă, subţiri, călcaţi la dungă, bufanţi în partea superioară, strânşi pe picior până la gambă, cizme de piele, negre, înalte, cu pinteni ascuţiţi, bine lustruite, un veston subţire de in şi o pălărie gri-petrol, mănuşi frumos croite, şi pusă de-a latul şezutului de la scaun, o biciuşcă de vreo 50 de centimetri, maro…
Încălecasem cu destul de multă greutate, căci era un andaluz pur-sânge, zdravăn, puţin nărăvaş şi nervos, un armăsar puternic, te puteai baza pe forţa lui în trecerea oricărui obstacol însă bestia cu coamă era greu de stăpânit. Pornisem în trombă pe poarta mare de lemn pe care o deschiseră doi ţărani îmbrăcaţi aşijderea precum ceilalţi. Buenas tardes, padron, auzisem în urma mea…. pesemene mă salutaseră cei doi valeţi cu mustăţi negre, stufoase, rotofei la faţă, zâmbitori, mâncători de fasole… Optasem să alerg prin pădurea deasă, amazoniană, însă chiar când să pătrund în desişul încâlcit, unul din supuşii mei devotaţi se puse pe de-a curmezişul în drumul meu. Don Miguel, no, segnor, îmi spuse cu respect, mai departe nu se cuvine, sunt pericole prea mari ce mă pândesc dincolo, în întunecime… Totuşi, găsisem cu încăpăţânarea caracteristică un traseu mai dificil care să pună la încercare andaluzul negru, de culoarea cafelei măcinate…. Sărisem peste un râu mic, apoi un gard de sârmă destul de înalt, apoi trecusem în viteză pe sub coroana bogată a unor copaci destul de scunzi încăt să facă trecerea anevoioasă. Gata, obosit de alergătură mă abătusem de la acest drum spre plantaţiile de cafea, tutun, bananieri, alte plante pe cât posibil cu aspect exotic, lunguieţ, cotiledonat şi puţin straniu…
Fermierii mă salutau cu respect scoţându-şi sombreroul cu circumferinţa mare de pe cap şi lăsând cu frică ochii în pământ… presupun că aveam o aliură destul de îndrăzneaţă călărind pe calul meu cel nărăvaş… nechezând a furie, tropăind a respect…Ajusensem într-un lan întins de maci, un lan mare, de maci roşii ce îţi ardeau privirea sub culoarea lor intensă în lumina soarelui dogorind a desfătare…
Întors la hacienda, eram hămesit de foame. Îmi luasem calul de căpăstru, deşi habar nu aveam încotro mă îndrept, aveam impresia că spre grajd, deşi părea mai degrabă un laborator. Mirosea intens de cafea prăjindu-se în butoaie mari de alamă. Memoria prinse în acel moment atribute volubile. Se revărsau în mintea mea amintiri, unele mai plăcute, altele mai dureroase, unele duioase, altele paralizant de grele pentru conştiinţa umană… oameni ciudaţi, traficanţi fără scrupule, cu ghiuluri încrustate cu diamante mari, bădărane, cu ochelari cu rame de aur şi rânjete slinoase îmi invadaseră dintr-o dată sufletul liniştit… Acum, înţelegeam tot, eram un boss sud-american, un comerciant de droguri, cafeaua era doar un paravan pentru a ascunde mirosul cocainei distilate în spatele uşilor laboratorului cladenstin pe care îl construisem în mijlocul sălbăticiei de pe malurile mlăştinoase ale Amazonului…
32. Cuatro
Maria, castellana cu văpăi în ochi se apropie de mine cu paşi uşori, de felină. Eram răvăşit, eram conducătorul unui întreg imperiu din jungla aceasta. Eram stăpânul suprem al unui regat înălţat pe viciul altora. Era un rău mai malefic decât încornoratul în persoană. Câte destine să fi curmat până acum? Câte familii să se fi destrămat din cauza bolii profunde în care victime ale dependenţei şi-au găsit alinarea tristă şi şi-au sfărâmat vieţile tihnite? Eram înecat în vină şi încercam să o spăl cu whiskey… Mă cuprinse un gând mistuitor, mă şi vedeam alergând ca un nebun desfrânat cu o torţă în mână incendiind culturile, casele, laboratorul, grajdurile de animale, praf şi arşice să se aleagă de tot…
Maria, îmi şopti, înţelegându-mi răceala faţă de ea… Miguel, te chinuie din nou fantomele conştiinţei, văd asta în ochii tăi, nu mă poţi minţi… Ştii şi tu prea bine adevărul… am încercat, Dumnezeu ne e martor, altfel nu s-a putut. Am încercat, după cum prea bine ştii, la începuturile noastre, cu averea pe care tata ne-a lăsat-o, după ce am fost siliţi să vindem mina de diamante, nu am rămas cu mai nimic. Am importat tractoare, dar cine mai cumpără un tractor într-o ţară în care agricultura se face numai pentru subzistenţa individuală… ? răspunsul îl ştii şi tu, traficanţii care dărâmă hectare întregi de pădure doar pentru a recolta canabis şi mac… şi aceia, acum, când nici o lege nu le mai stă în cale, când autorităţile privesc neputincioase, când tupeul şi nesimţirea sunt singurele reguli după care se mai ghidează acest sistem mârşav, preferă să incendieze fără scrupule pădurea. Acesta era singurul mod în care noi şi oraşul să supravieţuim… .. Cultivatorii îţi sunt toţi recunoscători, căci ai reuşit să le asiguri o pâine pe masă, seara când se întorc în colibele lor pentru a-şi vedea copii şi a se îngriji de familie, se roagă pentru bunăstarea noastră, a tuturor… Ştii că altă soluţie nu exista, eram damnaţi pierii, până la acest plan pe care am reuşit să îl clădim şi să îl aducem în stadiul la care se află…Ce vrei, să ne retragem în pădire, să mâncăm banane coapte şi fasole? Eu una, nu aş putea suporta o asemenea viaţă… spuseră usturător buzele Mariei, încleştate şi creţe de supărare şi iritare pentru slăbiciunea de care dădeam dovadă. Mirosul sărăciei e sublim, al simplităţii şi al frugalităţii, atunci când priveşti de pe tronul înalt al omului bogat, mai ales când riscul facerii banilor înseamnă însăşi pierderea vieţii, mustrări de conştiinţă, într-un cuvân,t alungarea oricărei urme de umanitate din vinele inundate cu sânge cald. Cu timpul înveţi să îl aduci şi să îl menţii rece.
Un foc se aprinse în inimă, o arsură ce creştea tot mai mare îmi incediase pieptul… În spatele oricărui bărbat puternic se ascunde o femeie ambiţioasă, inteligentă, frumoasă, înţelegătoare … Simţeam la sânul ei căldura mamei mele, protecţia pe care ea reuşea să mi-o ofere. Eu, un bandit al lumii moderne, suspinam precum un copil, mângâiat de afecţiunea celei care îmi oferea sprijinul de care aveam nevoie pentru a continua acest joc murdar cu viaţa…
Un dor de dragoste mi se făcu, dor de dragoste năprasnic, neliniştit. O îmbrăţişasem pe Maria până o auzisem că nu mai poate respira sub strânsoarea mea. O sărutasem apăsat, îi muşcam obrajii cărnoşi, ea părea că se fereşte de brutalitatea mea instinctuală… Doream să fie a mea, doream să îmi aparţină în totalitate, să o posed, să simt că sunt iar acel băieţandru care se juca în nisipul scăldat de valurile mării, clădind castele cu găletuşa şi lopăţica lui, gândind, visând că într-o bună zi, când o să fie mare, o să fie rege, şi mai presus decât dorinţa nestrămutată de a conduce lumea, LUMEA o să fie la picioarele lui, o să fie stăpânul ei de netăgăduit şi nimic nu o să-i mai lipsească în veci…Părul ei mătăsos îmi mângâie faţa, buzele ei îmi brăzdau trupul… eram atât de străin faţă de mine şi totuşi simţeam că sunt iubit din nou….
Mikael E. Muntyanu 