Încă o mie de ani

    Omului, fiinţei, îi mai trebuie o mie de ani ca să realizeze spre ce latură a subconştientului e făcută să încline şi să acţioneze în cauză.

    Sunt de acord că subconştientul uman are 3 componente: una instinctivă (animalică), una raţională şi una afectivă. Sigur, mulţi ar spune că toate cele trei componente sunt în echilibru, dar totuşi ce anume defineşte omul, care e acea latură a sa care îl defineşte. În prezent, cred eu că suntem privilegiaţi, pentru că ne aflăm într-un punct de cotitură în care toate cele 3 stări ale subconştinetului sunt aproximativ la acelaşi nivel de dezvoltare şi de determinare a omului în acţiunile sale. Nu a fost întotdeauna aşa, am răzbit prin negura timpurilor în care era dezvoltată mai mult latura instinctivă, primară, de supravieţuire.

 Şi de aici porneşte discuţia, să fie oare omul mai mult raţional, şi prin asta înţelegem că omul se vede mereu în oglinda mediului său, se concepe şi se organizează pe sine ca  pe o reflexie a activităţii sale, înţelegând prin activitate tot ceea ce omul întreprinde.  Iată că tehnologia supune omul la un efort raţional mai angajat, mai profund şi mai de lungă durată, îndepărtîndu-ne de la alte valori ale vieţii precum socializarea faţă în faţă, evenimente de loisir sunt tot mai putine si tot mai formale. Omul sa fie doar suma activitatii sale, să fie actorul principal intr-o ecranizare absurdă a totalitarismului,  a tiraniei rationalului rece si distant unde totul se incadreaza intre bariere stricte. Închipuiţi-vă că limbajul, comunicarea, dialogul  s-ar face doar prin formule de genul „Domnule X,  vă informăm că …”.

     Poate că omul e strict raţional şi el trebuie doar să construiască maşinării care să construiască alte maşinării la rândul lor, şi aşa mai departe, maşinării care să-l ajute să desopere alte planete mai bogate pe care să le exploateze ca să poată descoperi şi mai multe planete pe care să le sece de resurse şi să se extindă mai departe în Univers, şi tot aşa ca un Sisif al cărui bolovan se răstogoleşte mereu la vale ca omul să-l ducă pe deal, în tot acest timp secătuind locul în care trăieşte deprivîndu-l de toate resursele sale naturale.Trăind doar pentru că trebuie să traăiască,  muncind doar pentru că trebuie să-şi ocupe timpul într-o goană nesperată spre o viaţă mai bună, spre un confort mărit cu costurile dstrugerii mediului său natural.

  Sau poate că într-o bună zi vom dobîndi acel control desăvîrşit asupra întregului nostru corp prin conştientizare şi raţiune extinsă, şi vom putea porunci pciciorului să nu mai simtă nimic pentru a suferi o intervenţie chirurgicală. Poate vom dobîndi puterea a spune stomacului să nu mai secrete suc gaastric pentru că suferim de ulcer. Şi uite aşa, poate vom putea trăi cu un pahar de apă pe zi şi o felie de păine pe săptămână.

   Oare să fie omul o fiinţă afectivă, şi poate că am ratat startul pe care Universul ni l-a dat, poate că în bicissnicia noastră chiar am dat cu piciorul la Grădina Edenului doar pentru că am ascultat de şarpele care se cheamă „mai bine şi mai mult”. Poate că natura ne oferă tot ce avem nevoie, trebuie doar să avem partea noastră de congruenţă cu natura, să nu consumăm sau să producem mai mult decât avem nevoie. Asemenea ca în filmul „Avatar”, să trăim în comuniune cu natura, să învăţăm să respectăm ciclul vieţii şi al morţii. Să înţelegem că energia este doar cu împrumut  dată de Univers şi datoria noastră este de a învăţa să ascultăm şi să descifrăm mesajele Universului. Poate că scopul nostru în viaţă este să îmbogăţim spiritul care se reîncarnează, prin experienţe interpersonale şi de meditaţie profundă.

Oare să fie omul condus doar de nevoile sale bazale, de hrană, odihnă, sex, într-un cuvânt „foame”, şi tot ceea ce învăţăm şi tot ceea ce întreprindem să aibă la bază doar prespectiva supravieţuirii cu orice mod posibil. Afectivitatea să fie oare doar o stare ipocrită în care ne pasă de cei din jur doar prin prisma unui interes fie el mediocru sau înălţător. Să fie oare raţiunea din punctul acesta de vedere doar o simplă ingeniozitate prin care omul construieşte mijloacele unui trai mai lung şi mai satisfăcător. Pentru că iată societatea e stratificată asemenea unui lanţ trofic în care îi regăsim atăt pe prădători cât şi pe cei vânaţi, asemenea regnului animal în care doar mijloacele diferă. Supremaţia unui grup restrîns prin mijloace de constrîngere bazate pe putere asupra unui grup larg, vast dar neputincios.

Doar peste o mie de ani, după ce resursele de planeta aceasta se vor fi epuizat şi specia umană va supravieţui colonizănd alte lumi vom putea spune care latură este definitori omului, sau din ceea ce numim astăzi din ceea ce numim astăzi umenitate nu va mai exista nimic.

 

Ce-şi doresc bărbaţii de la femei?

O prietenă, m-a invitat să-i răspund la o întrebare, care e la fel de dificilă ca celălalte întrebări care a chinuit omenirea de când se ştie, „cum să fii fericit”, „ce urmează după moarte” sau „dacă există Moş Crăciun”, şi cel puţin la fel de controversată ca întrebarea lui Columb, „ce a fost prima oară, oul sau găina”.

 Aşadar, trebuie să etalez mai jos dorinţele bărbaţilor legate de femei. Ei bine, bărbaţii au tot felul de dorinţe în ceea ce priveşte sexul opus lor, pornind de la cele primare inoculate printr-un mecanism obsesiv-compulsiv de către media şi societate, că femeia tre’ să arate bine, să aibe ţăţe de nu ştiu ce fel, mari, mici sau obraznice, fie că tre’ să aibe nu ştiu ce fund, ori ce picioare, să aibă un păr de o anumită culoare ori nişte ochi de o anumită formă şi cu o anumită expresie, toate acestea se rezumă la un aspect fizic plăcut. Dar plăcut de către cine, de către bărbatul care curtează o anumită femeie, şi deci variabilele sunt nenumărate pentru că o mie de bărbaţi au o mie de păreri despre cum trebuie să arate o femeie.

Buuuun, fizic am cam lămurit-o, nu există un şablon al frumuseţii feminine atîta timp cât bărbaţii nu văd femeile prin acelaşi lentile fumurii oricât de mult ar încerca unii să ne convingă de contrariu. De acord, Beyonce arată bine pentru o mulţime indefinită de bărbaţi ca reprezentantă a sexului feminin, dar dacă toate femeile din lume ar arăta ca ea ar fi nasol, pentru că nu am avea de unde alege, deci diversitatea e benefică, iar frumuseţea discutabilă.

 Cum rămâne cu partea ailaltă, cu partea sentimentală sau potrivirea de caracter cum e denumită juridic. Ei bine, vă pot spune din experienţa personală, ca un reprezentant trecut prin uzura unui concubinaj de lungă durată, că totul se poate rezolva atîta timp cât ambii parteneri vor acest lucru. Eu am luptat pentru relaţia cu actuala mea soţie şi pentru simplul gând printre altele mai profunde, că ar trebui să o iau de la capăt cu o altă parteneră, acest lucru însemnând că trebuie să-MI înveţe şi să-I învăţ tabieturile, să ne descoperim reciproc defectele care la început te scot din minţi, să ne intuim oarecum dorinţele  pentru că surprizele pot deveni nefaste dacă nu ştii ce-i face partenerului plăcere. Pot spune că sunt adeptul unei iubiri învâţate, fericirea partenerului nu vine necondiţionat, o relaţie adevărată se construieşte, pas cu pas, cărămidă cu cărărmidă, mai rău este că uneori totul se năruie şi strădania trebuie luată de la zero. Fluturii din stomac de la început ajută mult pentru că acela e crâmpeiul care ajută relaţia să înflorească şi amintirea clipelor frumoase de la începutul relaţiei te fac să lupţi pentru alte clipe frumoase din viitor.

Bărbaţii nu-şi doresc neapărat o femeie care să arate bine, să facă sex de 3 sau 5 sau 10 nori pe săptămână, să facă de mâncare, să aibe grijă de copii, să câştige mult, să fie puternică, să fie citită ori avută, acestea sunt doar standarde, iar ele sunt impuse din exterior. Bărbaţii îşi doresc femei care vor să traiască experienţa vieţii alături de ei, să-i accepte aşa cum sunt şi care-i pot ajuta să crească. Nu există fericire mai mare decăt atunci când te simţi împlinit alături de femeia care a crezut în puterile tale, dar a fost sinceră şi te-a apreciat la justa valoare.

Dezaprob  profund gestul unor bărbaţi de a-şi părăsi concubinele de-o viaţă pentru a se lega la cap cu piţipoance de două sau trei ori mai tinere ca ei, precum Ilie Năstase sau Cristi Borcea, acest lucru dovedeşte că nu s-au „copt” nici la vărsta aceasta.

De fapt, ce au nevoie atât bărbaţii, cât şi femeile de la o relaţie, este să-şi acorde timp, ori aceasta este concesia supremă, pentru toţi bate ceasul, acum… fie accepţi să-i auzi ticăitul, fie fugi în van de soneria de final.

„Venus” by Mikael E. Muntyanu

venus 9

După o săptămînă de muncă, căteva lucruri stricate prin casă, ceva bani investitţi, câteva milioane de neuroni arşi dar mai ales după cîteva luni de gândire chinuite de abundente reprezentări mentale, vă prezint o reinterpretare a celebrei „Venus din Milo”.

Venus, cea modernă, contemporană nouă, are spre deosebire de reprezentarea venusiană a antichităţii, o poziţie senzuală, una orgasmică, în accepţiunea generală modernă. Venus zilelor noastre nu mai este de ajuns de a fi contemplată de la bust în sus despuiată, ci ea trebuie să transmită ceva, şi ce anume altceva poate trezi interesul contemporaneităţii sale decât „afrodisiacele” scene şi imagini legate de sex şi climaxul acestuia: orgasmul.

Femeia, am putea spune că a rămas cam aceeaşi, deşi un pic mai tunată decât acum câteva milenii, slavă domnului pentru silicoane şi botoxuri, un pic mai lucrată la sală şi datorită dezvoltării industriei chimice ajutată şi de trucurile machiajului, epilării ş.a.m.d dar în esenţă aceeaşi, nu i-au mai crescut alţi sâni înafară de cei pe care-i avea acum 2 000 de ani şi nici nu se păstrează tânără până la moarte ci se urâţeşte o dată cu vârsta. Dar, femeia şi-a câştigat dreptul la orgasm.

Da, femeia zilelor noastre are şi ea dreptul de a discuta despre, dar mai ales de a experimenta orgasmul. Nu demult, un atribut exclusiv masculin, tabu pentru sexul feminin, orgasmul şi-a câştigat dreptul în rândul femeilor de curînd, pare-mi-se odată cu mişcarea feministă. Femeia nu mai este subjugată pudibonderiei, a falsei pudori de a respinge cu vehemenţă orice gînd de satisfacţie în pat,ci în zilele actuale  femeia caută plăcerea şi chiar bărbatul este cel care trebuie să-i atribuie respectul datorat prin acordarea unui preludiu necesar şi obligatoriu destul de îndelungat cât partenera să se simtă îndeajuns de desfătată de mrejele amorului pentru a consimţi la penetrarea organelor ei.

Nu ştiu dacă acest lucru a profanat religiozitatea templului pe care era urcată tocmai femeia, ca fecioară pură şi neprihănită, sau a actului sexual în sine, privit mai degrabă ca un proces riguros decît unul senzual, dar cred că suntem mai aproape acum de Dumnezeu prin împărtăşirea atît spirituală cît şi fizică a actului iubirii,  prin catarsisul orgasmului decît prin funcţia exclusivă de propăşire a neamului.

Venus, cea iconică, are posteriul mai obraznic, sînii mai plini, părul lung şi despletit, piciorul mic, glezna îngustă, genunchiul rotunjit, coapsele tari, fesele ferme, abdomenul lucrat, gâtul cubţire, umerii rptunjiţi iar la chip are buze cărnoase, dinţi anormali de albi, de drepţi şi de lungi, ochi mari şi naivi, nasul drept şi mic, chipul luminos, sprâncenele arcuite, pomeţii proeminenţi şi maxilarele fin conturate.

Dar mîinile îi lipsesc şi atunci şi acum, ce o fi făcând Venus cu mâinile? Incitănd deopotrivă bărbaţii şi femeile din auditoriu cu aceeaşi întrebare surdă, unde-i sunt oare mâinile şi ce făcea oare cu ele, fără a omite că o sumedenie de gânduri curg, se revarsă, chiar unele dintre cele mai perverse punându-i mîinile acolo unde nici nu te-ai gîndi. Oare se spirijină, se mângâie, se ţine de ceva cu mîinile? O întrebare care reflectă eternul feminin,  o sumă de mister, intuiţie şi creaţie.

Dumnezeu a „zidit-o” pe Eva din coasta lui Adam, iar acum ne-o dezvăluie aşa cum este de fapt ea.

Reîncarnare

Corpul uman e alcătuit ca orice altceva de pe Pământul ăsta din elemente chimice, cum ar fi potasiu, hidrogen, carbon, clor etc., toate acestea fiind absorbite de către pământ în momentul morţii noastre sau în cazul gazelor se disipează în atmosferă. Plantele se hrănesc cu elementele chimice pe care le absorb din pământ sau din aer. Animalele şi insectele se hrănesc cu plante care dau viaţă altor vieţuitoare. Omul se hrăneşte cu plante şi animale şi dă naştere altor semeni.

 După principiul lui Lavoisier, „Nimic nu se pierde, totul se transformă”, omul renaşte din propria cenuşă, elemntele chimice se recompun într-o formă sau alta de viaţă, renaştem sub o altă formă de conştiinţă, dar putem afirma că existăm pe Pămîntul ăsta dintotdeauna şi pretutindeni. Dacă preservăm mediul o să avem mulţi ani înainte!

„Ridicarea căsătoriei” de Părintele Arsenie Boca

Zilele astea pentru că am avut ceva timp şi pentru că prin nebănuite căi mi-a căzut în măini cartea Părintelui Arsenie Boca, „Ridicarea căsătoriei la înălţimea de Taină”, ediţia a II-a îmbunătăţită, ed. Agaton 2009, am citit-o si am să-i fac o recenzie scurtă.

Impulsionat în a o citi ca împrumutînd din creditul autorităţii unui sfânt al zilelor noastre, după cum mass-media ni l-a prezentat pe Părintele Arsenie Boca, am deschis cartea aleatoriu pentru a vedea dacă merită efortul sau nu. Aşadar am deschis cartea mai sus menţionată la capitolul „Creşteţi şi vă înmulţiţi”, am spicuit cîteva chestii interesante printre care teoria unui aşa numit cromozom X, ca o aberaţie genetică apărută în urma consumului de alcool, prin care se afirmă că doi spermatozoizi se sudează şi fecundează un ovul, care dă naştere unui monstru, aberaţie responsabilă de comportamentul agresiv.

Am mai întâlnit o afirmaţie care din punctul meu de vedere e corectă, şi anume că mulţi indivizi ai societăţii noastre consideră că destinul este o forţă care-i copleşeşte, care e deasupra puterilor lor, şi de aceea sunt absolviţi de orice responsabilitate sau răspundere pentru că sunt călăuziţi de o mână nevăzută, ori destinul este jumătate de pe Pământ şi jumătate din cer. Omul e guvernat de legile naturii dar trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a fi un reprezentat drept, responsabil şi moral al ecosistemului din care face parte.

Dar, previziunile apocaliptice, felul în care Părintele „biciuie” verbal oamenii, marea majoritate a lor, extremismul afirmaţiilor sale, face ca Părintele Arsenie Boca să nu se desprindă în opinia mea cu mult de grupul fundamentaliştilor islamici care văd numai rău în orice filosofie occidentală şi care sfărşesc prin a comite acte teroriste fără un motiv sau ţintă clară.

Senzualitatea e un act de pervertire şi trebuie pedepsit ca atare în viziunea uşor dementă a Părintelui Arsenie Boca, poate că-l interpretez eu greşit, dar cartea sfinţiei sale nu mi se pare departe de „Divina comedie” a lui Dante Alighieri, scrisă în acelaşi ton furtunos şi răzbunător. Sărutul chiar, e născător de drame umane în care fata şi băiatul lasă învăţătura şi descoperă masturbarea.

Masturbarea e la rang de păcat strămoşesc, beţia şi dezmăţul pedepsesc (BLESTEMĂ) neamul până la patru generaţii, cabinetele de planning familial sunt sub semnul diavolului iar francmasoneria e acuzată că ar fi vaccinat sute de copii cu virusul HIV. Dansul, e interzis sub orice formă pentru că aţâţă oamenii la porniri necuviincioase.

Date îngrijorătoare cu tinere din Statele Unite şi din Occident ori de la noi care rămân însărcinate, ne sunt prezentate ca dovadă incontestabilă a desfrăului general, 30.000 de fete dintr-un milion adică 3% cu vărsta mai mică de 15 ani au copii în SUA, dacă stai să te gândeşti acum căteva decenii, pe la 1900 şi ceva la vărsta majoratului fetele erau măritate deja şi cu doi-trei plozi după ele, pentru că speranţa de viaţă era undeva pe la 40-50 de ani, şi trebuiau să pornească devreme.

Da, avortul sau sarcina nedorită şi întreruptă mi se par şi mie a fi crime abominabile, dar până la a afirma că un planning familial este o crimă mi se pare cale lungă. Da, masturbarea în exces nu este benefică dar a afirma că onanismul este nociv, este ca şi cum am exclude zahărul şi sarea din lista alimentelor de bază.

Poate că Arsenie Boca este un sfânt contemporan prin viaţa pe care a dus-o, viaţa unui ascet veritabil, dar cele scrise de domnia sa nu sunt dintre cele mai sfinte şi mai înţelepte dintre valorile şi comorile ortodoxismului românesc.

Mă întreb 2 lucruri:

1. Dacă prin reprezentul ei, aceasta este poziţia oficială a BOR?

2. De ce în Biserică sau Preoţii prin misiunea lor nu desfăşoară în şcoli activităţi de planning familial sau hai să spunem de prevenire a desfrăului sexual?

Oameni de consum

Oamenii de consum sunt acei oameni de care viaţa nu se îndură, oameni irosiţi care pot fi puşi la orice muncă, fie la spălat bude de prin gări aglomerate, fie la săpat şanţuri pe o vreme câinoasă,  fie gropari în cimitir să dezgroape oasele nu-ş’ cărui blestemat, fie infirmiiere care să strângă voma ori creierii nu-ş’ cărui nefericit. Oamenii de consum nu trebuie si nu pot fi tristi, ori suparati daramite sa planga, ei sunt morti social si asa e firesc sa fie.

tDacă nu ar fi ei, noi ceilalţi nu am putea să ne ducem vieţile noastre „amărâte” în fuga noastră disperată după atîtea lucruri fără sens şi fără valoare în sine, lucruri care ne creează o falsă plăcere, o falsă stimă de sine.

Da, oamenii de consum pot munci la orice program, fie noapte

a, fie de dimineaţă până seara, doar ca s-o ducem noi ceilalţi bine, să ne bucurăm de confortul unei vieţi „normale”. Maşina, centrala care ne dă căldură, frigiderul plin cu de toate, perechile de pantofi din debara, duşul fierbinte, sunt chestii banale pe care, noi zicem, că orice om şi le poate permite, dar nu şi oamenii de consum.

Oamenii de consum trebuie înghiţiţi aşa de-a gata, înfulecaţi de-a binelea, şi din când în când viaţa să mai răpună tragic câte unul, ba în vreo explozie, ba în vreun mal surpat, ba căzut de pe schelă de la nu-ş’ io care etaj, doar ca ceilalţi dintre ei care or mai rămas întregi să-i poată mulţumi lui Dumnezeu că mai există.

Oamenii de consum trebuie să bâjbâie în întuneric fie că e un soare orbitor afară, trebuie să tremure de frică fie că nu le vrea nimeni răul, trebuie să râdă zgomotos în hohote chiar dacă sunt doar ei singurul motiv de amuzament. Oamenii de consum trebuie să fie sluţi şi proşti, şi săraci, da, mai ales săraci, bâlbâiţi şi handicapaţi şi orbi, doară ei sunt oameni de consum şi nu au voie să se extragă tiparului şi peisajului.

Oamenii de consum trebuie bătuţi pentru că sunt dobitoace, trebuie înghiontiţi de la spate să se urnească, trebuie struniţi cu ceartă şi cu înjurături să muncească, să robească pentru că de asta au fost daţi Pământului.

Nu putem vedea mai departe de superioritea noastră ca indivizi şi ca rasă, într-o curvă proastă şi hâdă nu putem vedea decât ce reprezintă ea, o astfel de femeie nu poate fi mamă grijulie ori soţie, nu, ea şi-o ia doar la muie, un boschetar nu poate fi decăt  un paria al societăţii, el nu are dreptul să citească pe bancă în parc pentru că sigur se preface ca să cerşească bani de băutură, e un sacrilegiu că nişte mâini atăt de jegoase ţin între ele o carte.

Oamenii de consum nu pot într-o societate de consum să fie decât de consum.

Pe vreme de război

Clădirile depravate și abandonate par a fi în zare schelete ridicate din mormânturi, ferestrele dezgolite și frivole arată ca niște ochi ieșiți din orbite, totul e livid și mort de parcă planeta ar fi deșertă și toți am fi căzut pradă unei molime nebănuite și nimicitoare.

Fumul gros și înecăcios cu gust de ebonită arsă îți dă primele indicii despre părjol și de n-ar fi cerul cel senin de-un albastru-pur să mai poți ridica din când în când privirea de la mormanul de moloz ce s-a numit odată fie sat, fie oraș, ai vrea să mori și tu acolo pe loc, s-o termini cu grozăvia asta toată care te înspăimântă, te înfioară și nu-ți dă pace mai deloc.

Te-ai întrebat vreodată cum arată infernul, ce poate să însemne haos? Câini scheletici, hoinari martori ai dușmăniei dintre oameni scormonesc printre gunoaie și cadavre deopotrivă. Scarafagii mișună și viermii colcăie și se dejună din ce-a fost odată făcut sfânt de om.

Un colț de păine uscată atothulit că îngrașă sau face colesterol, apropierea unui străin fie el cât de ciudat, sunt mai bune decât sunetul surd al foamei din stomac și goliciunea rece a vreunei bucăți de beton ce te întâmpină ospitalieră în așteptarea orelor de somn.

Mizerie, boală, disperare, concepte străine societății actuale sunt firești și atât de banale precum sunetul alarmei din zori care-ți aduce aminte că o nouă zi a început și mai ales că încă trăiești.