„Mikael”-capitolul 1

Îmi aduc aminte de copilărie.Simt că mă pierd iar prin gândurile mele.Devin din nou senin ori mă întunec.Nu ştiu exact, dar parcă ceva mă imploră să mai stau.Să mai poposesc printre amintirile pline de soare ale copilăriei.Eram copilandru, eram la bunici.Ce bine mai era în vacanţele de vară.Ţin minte că obişnuiam să spun că mai am aşa de mult până începe şcoala, încât nu trebuie să îmi fac nici o grijă.Şi pe vreme ce trecea, parcă îmi era dor tot mai mult de colegii de clasă, de prietenii mei dragi pe care m-i făcusem la şcoală.Mă răscolesc o sumedenie de amintiri de care râd ori mă întristez.Îmi aduc aminte de timpul în care mergeam şi eu ca toţi ceilalţi la râu să mă scald.Fugeam de acasă, îmi închipuiam eu atunci, fără ca bunica să ştie.Dacă îmi interzicea să mă duc, asta nu însemna că nu ştia unde sunt.Stăteam toată ziua pe malul apei,  şi dacă nu făceam baie neapărat, era o pierdere frumoasă de timp.Visam în delăsare, fără ca nici cea mai mică problemă să mă poată atinge.Căutam pietre rotunjite de eroziunea apei pentru a face “broscuţe”.Ne întreceam a cărui broscuţă sare mai tare.Îmi luam ceva de mâncare şi băteam coclaurile cât îi ziulica de lungă, mă întorceam uneori şi noaptea la zece acasă, hămesit de foame, rupt de oboseală.

Ceva brutal conştiinţei mele vru din nou să mă răpească acestor amintiri tulburător melancolice.Auzeam un urlet pe fundal.Nu distingeam dacă era de animal sau de om.Şi Mikael îşi aduse atunci aminte că are un spirit călăuzitor.Şi că el se numeşte KA.Dacă are un nume înseamnă că există, mai mult ca sigur că există.E cât se poate de concret, nu are neapărată nevoie de vreo definiţie care să îi descrie starea existenţială.El pur şi simplu există.Şi Mikael îşi mai aduse aminte că întâlnise şi alte spirite, la fel de frumoase, poate chiar mai bogate sentimental ca el.Şi îşi mai aduse aminte că purtau nume deosebite precum XOI şi NI şi DEA, de care se îndrăgosti din prima clipă a întâlnirii lor.De care se legase pe veci.Deci ele atestau încă o dată că spiritul meu există.Cum putem altfel să măsurăm puterea spiritului nostru decât prin dragoste.Dragoste maternă, dragoste pasională, orice tip de dragoste.Un câine fioros i se arată.Nu din acela drăgălaş de pluş, dar un câine cu colţii scrâşnind a  turbare şi omor.Mârâii tot mai ameninţător, lătră de vreo două ori după care se pironii pe picioarele din spate gata să atace.Colţii reci şi ascuţiţi îi sfâşiau carnea.Mikael trăgea de piciorul betejit în speranţa că o să îi dea drumul.Fiara scutura din cap, smulgând din pulpă tot mai tare, capul mare şi negru şi sclipirea din ochi atesta faptul că era o nălucă a infernului.

Mikael căzu din nou în starea sa existenţială.Şi înainte de a tasta primul cuvânt pe tastatură, ma gândii ce ar fi mai bine să scriu.Eram pregătit la ce putea fi mai rău.Mă întrebam acum ce ar putea să se mai rupă în mine odată cu concretizarea primului gând pe pagina albă.Mă gândii îndelung, să scriu ceva scârbos din cale afară, poate că repulsia ce mi-aş putea-o provoca ar înlătura durerea.Şi mă gândeam ce ar putea să provoace mai mare scârbă decât secreţiile umane.Fiinţa umană e tare împuţită, nu înţeleg cum de suntem capabili de asemenea secreţii scârboase şi puturoase.Glande, metabolism, sudoare, secreţii, nu pot să îmi închipui cum de medicii rezistă.Suntem atât de preocupaţi de imaginea şi de igiena personală însă uităm că emanăm adesea odoruri mai pestilenţiale ca ale unui porc, căci suntem capabili de dejecţii mai mizerabile decât ale animalului în speţă.Şi când să îmi dau seama că nu mi s-a întâmplat nimic, mă întrebam cu stupoare dacă nu cumva am fost înzestrat să scriu despre mizeriile umane.Şi când colo un junghi îmi paraliză răsuflarea, inima încetă să mai pompeze aer în plămâni.Un blocaj de câteva secunde şi un atac puternic de panică.Orb şi fără glas căutam fereastra de incendiu pentru a sparge oglinda iluziei cu ciocănelul acela mic ce zdrobeşte ignoranţa.

Resemanarea vine întotdeauna în urma unui atac, fie sentimental, fie fizic.La ce bun să scriu o carte a cărui subiect să te chinui să ţi-l readuci mereu aminte de fiecare dată când îi frunzăreşti filele.Cauţi un stop cadru al acţiunii pe care ai lăsat-o zile, poate luni în urmă, în suspans.Dorinţa de a şti mai mult te readuce prin meandrele acţiunii ce sciitorul încearcă din răsputeri să o construiască.Şi totuşi nu aş vrea să scriu despre nimic.Este aşa banal nimicul, aşa anost, deşi scriu doar pentru mine.Nimeni nu pare a fi cu adevărat interesat de nimic.

Depresia pune din nou stăpânire pe mine.Şi simt cum Mikael se îndreaptă inconştient spre gura unui şarpe boua, hipnotizat precum o pradă.Şi aflat în transă, îmi dau seama că m-am abandonat forului meu interior.Eu sunt o pradă prea uşoară pentru mine însumi.Eu sunt şi şarpele şi iepurele ce se îndreaptă spre gura lui, în acelaşi timp.Atunci când ajung în deplină cunoaştere şi textură a fiinţei mele, mă dedau la o uitare de sine ce se învecinează cu extazul şi gust în acelaşi timp tihna sublimă a unei conştiinţe spectatoare.Sunt o anomalie a unui sistem complet defect, un joc grotesc, o lume abstractă, la care privesc ca martor şi victimă în acelaşi timp dintr-un for interior în care nimeni nu pătrunde.Mirosul veninului uman mă scutură şi mă readuce din nou la realitate.

(Continuare cât mai repede cu putinţă)

 

Anunțuri

3 responses to “„Mikael”-capitolul 1

  1. Sunt cu ochii pe tine, prietene, dă-i înainte…

  2. 😉 si eu…mai ales ca citind, mi-am adus si eu aminte de copilarie..

  3. din povestirile multora despre copilarie, obser ca avea preocupari comune indiferent in ce colt al tarii ne aflam 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s