VII.Heaven awaits

  Şi pentru că sunt la capitolul şapte, Mikael călătoreşte în rai.Mikael vrea să înţeleagă aura de lumină a anumitor oameni. Doreşte să vadă nimbul de lumină. Cerul cel de-al şaptelea.Cerul mirific in care sălăşluiesc Sfinţii şi Mântuitorul.Locul cel mai fermecat din câte pot exista.Acel loc pe care îl invocăm cu atâta patos atunci cât senzaţia de beatitudine supremă ne încearcă fiinţa. Mă simt precum aş fi în al şaptelea cer. Unii spun al nouălea. Însă acela e greu de ajuns cu puterea gândului uman. Acela este mult prea  sfânt pentru a fi contemplat chiar şi de către clarvăzători şi cititori în stele.

Mikael se trezeşte aşezat confortabil la adăpostul unui acoperiş solid, deşi în aparenţă pare şubred, lângă lumina şi căldura unui şemineu vechi de cărămidă  .Cârpicit pe aici pe colo. Mai era câte o gaură astupată de cine ştie ce bucâţică de lemn ori vreo plantă agăţătoare. E cald aici înăuntru. Ploaia nu pătrunde în interior deşi afară e o rupere de nori catastrofală. Mikael simte la un moment dat o zdruncinătură. Fusese o piatră, una cât de mică dar care făcuse calea anevoaioasă. A fost totuşi mai uşor de sărit decât de ocolit.

Abia trezit dintr-un somn adânc, Mikael e încă năuc. O voce groasă şi molcomă îi dă bună ziua. Se uită mai atent. Vede două antene ridicate spre cer ce se uitau fix către el. Răspunde pe acelaşi ton la salut. Bună ziua şi dumneavostră, pesemne impresionat de timbrul gros al vocii celui care îl salutase mai devreme. Se ridică pe vârfuri să vadă cine e. Se uită pe ferestruica mică dinspre răsărit. Mă numesc Melcul Solitar îi spuse lui Mikael, văzându-l puţin mirat. Ah, mă scuzaţi, nu v-am văzut, dumneavostră eraţi! Casa călătoare în care Mikael era acum, aparţinea Melcului Solitar. Era o cochilie puţin derăpănată dacă m-ai fi întrebat, dar în locul aerului sordid pe care îl au casele sărăcăcioase, aceasta îţi dădea o senzaţie ospitalieră, primitoare. Bibelouri şi tablouri, poze de familie, cărţi nenumărate şi câteva lucruri absolut nefolositoare îţi dădeau impresia că vin toate spre tine. Ţi se dărâmă în cap. Însă puteai să îţi dai seama din prima clipă când pătrundeai în încăperea semiîntunecată că cineva locuieşte acolo,Era un culcuş. Aşa sunt oamenii, le face mare plăcere să fie înconjuraţi de toate aceste lucruri nefolositoare dar care cu siguranţă amintesc de cei dragi ori de clipe minunate. Omul, alt mod de viaţă nu cunoaşte, decăt cel pe care singur l-a cultivat şi l-a întreţinut.

Melcul era unul dintre acei bătrâni pe a căror faţă este sculptată amprenta nenumăratelor necazuri, din harta cărora se citeşte înţelepciunea matură a experienţei de viaţă. Mikael ştia către ce destinaţie se îndreaptă. Dori să îl întrebe când vor ajunge, însă i se păru o obrăznicie prea mare. Pe lângă faptul că profita pe deplin de tot confortul pus la dispoziţia lui cu atâta generozitate, întrebarea ar fi părut  puţin ironică la viteza înceată a melcului. Însă Melcul Solitar parcă ghici întrebarea în ochii lui Mikael, şi îi spuse pe acelaşi ton grav ca mai înainte. Unde te grăbeşti, baiete? Ai tot timpul înainte, bucură-te de viaţă, şi lasă lucrurile să-şi urmeze cursul firesc.Toate la timpul lor, incheie melcul conclusiv, fără nici un drept de replică.

Melcului i se păru că este prea serios şi sever pentru asemenea momente care ar trebui să fie pline de bucurie pentru tânărul Mikael.Şi pentru ca timpul să treacă mai repede, începu să îi povestească din experienţele trecute când străbătu acest drum, pe care acum se întindea înainte o potecă bătătorită, pe care natura încerca să o ascundă sub covoare groase de frunze, verdeaţă ce abunda de o parte şi de cealaltă ori crengi uscate căzute la pământ. Foi gigantice galben ruginii, ferigi suspendate şi buturugi imense făceau ca traseul să pară cât se poate de spectaculos, deşi orice mic obstacol făcea ca itineraiul să devieze de la ruta stabilită cu încă ceasuri preţioase pline de nerăbdare şi emoţii.

Odată un arici nu îmi dădea pace şi mă tot agasa cu apropouri nemernice.A trebuit să mă refugiez în propria casă câteva ore bune. Altădată bunăoară un bondar călători cu mine până la porţile aurite ale raiului spunându-mi mereu ce cale să apuc, văzând poteca îndreptându-se înainte ,  de-acolo din văzduh. De aş zbura şi eu, ce repede aş mai călători. Însă dacă vine ploaia unde te mai adăposteşti. Bondarul acela năzdrăvan care se îndepărtase atâta drum de la stupul său era îngrozit de venirea ploii. La orice mic nor ce apărea nestingherit pe cer, tremura de frică ca nu cumva să îl atingă vreun strop de apă. Se temea mult pentru aripile sale, prea preţioase fiinţei lui. Eu încercam să îl liniştesc spunându-i mereu că am să îl primesc înăuntru şi am să îl servesc cu un ceai cald. Era terifiat din cale afară, încât nici nu auzea uneori ce spun. Bîz, bîz  ce mă fac, vine ploaia… bîz, bîz, ce mă fac, spunea într-una. Ei bine, ştiu că nu e frumos să râzi de necazul altuia, dar bondarul acela era unul dintre cei mai temători apărători ai stupului înclin să cred, zise acestea şi melcul se binedispuse… povestea melcului merse mai departe, deşi Mikael moţăia într-o aţipire dulce de duminică după-masă de vară…   

Două porţi poleite cu aur, uriaşe, păzite de doi heruvimi impunători răsăriseră parcă din pământ. Am ajuns, spuse melcul. Bună ziua, vouă străjeri sfinţi ai raiului, oameni buni suntem. Cale lungă am bătut. Strigă melcul cu bonomie curată şi sinceră. Ne deschiseră calea, urându-ne bun venit. Trepte albe luminate conduceau către împărăţia cerurilor. Coborâi şi eu din casa melcului pentru a mă ferici de peisaj. Visuri dulci se materializau în depărtare. Grădina Edenului, bogată şi luxuriantă, se întindea la picioarele noastre. Râuri cu apă cristalină, munţi cu creste înzăpezite, câmpii întinse brăzdate de vegetaţie de un verde crud şi gras,  animale felurite, oameni descoperiţi de orice temere ori gând întunecat, vieţuiau în linişte şi pace, bucurându-se de viaţa eternă. Urcarăm treptele în continuarea lor. Eram cu capul în nori deja. Îngeri cântau la harpă şi nimfe de o frumuseţe nemaivăzută se odihneau pe umbra unui nor călător. Ascensiunea fu atât de rapidă încât tot ce-şi putea aduce aminte Mikael, era făptura impresionantă a Mariei Magadalena. Stătea alături de Fecioara Maria, mama Mântuitorului nostru. Magdalena era una din cele mai frumoase muze ce puteau exista. Frumuseţea ei întrecea puterea imaginaţiei umane. Cu ochii albaştrii, de o puritate copleşitoare, cu pielea albă şi catifelată precum laptele, cu părul negru, lung şi ondulat, cu un veşmânt  cu umerii goi de o ţesătură fină ce îi mângâia trupul delicat,   şedea tandru pe un nor. Gingaşă şi puţin sfioasă, îi aruncâ o privire caldă lui Mikael. Mikael impresionat de o asemenea privire pătrunzătoare, se pierdu pentru o clipă. Emoţia aproape că îmi provocase o comoţie de inconştienţă. Îşi reveni însă repede la starea de cunoaştere existenţaială.

 Mikael îşi dădu seama că se află în faţa unei mese mari rotunde de jur împrejurul căreia sfinţii cei mai de seamă se adunaseră pentru sfat. Melcul îşi făcu apariţia în câmpul lor vizual. Îi salută încet fără a perturba atmosfera. I se răspunse la fel. Eu eram un simplu observator. Îmi înghiţisem limba se pare de tabloul impresionant ce îşi făcu apariţia în faţa ochilor mei. Mântuitorul avea faţa luminoasă şi o înfăţişare blajină. Asculta la fiecare în parte. Încercând să acorde tuturor importanţa cuvenită. Aproba cu câte un surâs cele ce sfinţii îi racontau cu atâta desfătare. Pe masă se afla o fructieră mare. Un strugure curgea cu linii ondulatorii apetisante, pere aurii împrăştiau un miros diafan, doamna cucurcubitaceelor era şi ea acolo tronând de deasupra peste toate celălalte. Erau şi mere, spre surprinderea mea. Fructul păcatului este în fapt un simbol, atâta tot.

Erau şi Sfântul Petru si Ioan, de-a stânga şi de-a drapta Mântuitorului. Sfântul Gheorghe era chipeş tare. Cu o armură cu zale aurii şi încins cu o sabie mare la brâu. Arhanghelii, Mihail şi Gavril, vegheau de deasupra, de la marginea unui nor, toată vânzoleala dedesubtul lor. Fiecare din cei aflaţi de jur împrejurul mesei avea o cupă mare de argint plină ochi cu vin roşu. Privind atent, Mikael îşi dădu seama că oricât ar fi băut vreunul din sfinţi din ea, nu se golea niciodată. Sfântul Gra’al, îşi spuse atunci Mikael. Pocalul sfânt al vieţii veşnice încifrat veşnic în pântecele femeii, urmaşă a mamei noastre milenare.

Melcul se uită stăruitor la mine. Înţelesesem că trebuia să ne retragem, deranjasem îndeajuns  liniştea mesenilor. Îmi revenisem cu o impresie de  odihnă profundă. Îmi refăcusem forţele. Fericirea se putea citi din nou pe chipul meu. Beatitudinea şi bonomia îmi invadaseră insitinctele vitale. Vroiam să ies în lume şi să strig pe fereastra cunoaşterii, pe coridorul de comunicare a investigaţiilor cognitiv-intuitive: La vita e bella, non merita di essere vissuta senza amore.   (Viaţa e frumoasă, nu merită a fi trăită fără iubire)

2 responses to “VII.Heaven awaits

  1. Serialul continuă… Asta este de bine… Interesant Melcul Solitar…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s