Corabia viselor se apropie

Coboram şi urcam iară dunele înalte de nisip. Călcâiele îmi intrau adânc în nisip. Tălpile se afundau cu totul. Gambele îmi erau de plumb. Urcuşul era obositor. Drumul istovitor părea nesfârşit. Nisipul încins îmi frigea aerul din plămâni. Căldura îşi arăta formele halucinogene. Fata morgana a deşertului dansa cu mişcări graţioase în căldura de peste 50 de grade celsius. Dacă aş fi ţinut un ou în palmă cu siguranţă s-ar fi prăjit sub razele nemiloase ale soarelui. Auzeam incantaţii ale unui şaman ceresc ce părea să-mi îndrume paşii înapoi către oază. Doborât de sete, căzu-i în nisipul fierbinte. Gura îmi era plină cu nisip. Pielea îmi era iritată de sarea sudorii mele şi de firele grăuncioase de siliciu care îmi intraseră pe sub haine. Căzut, mă uitam la palmele mele. Văi brăzdate odată de ape formau acum pe aridele mele mâini ueduri demult secate. Buzele-mi fripte de sete se răsfrângeau peste gură cu o usturime de nesuportat. Limba însăşi, umflată şi noduroasă,  părea a nu mai simţi nici un gust, papilele îmi erau arse, precum amprentele unui ucigaş plătit în fuga de actul justiţionar suprem, scaunul electric. Sami, mă ridică cu greutate de jos, şi mai mult târât, înaintam sprijinit de călăuza mea.

Prin ceaţa deasă  a sfârşelii ce mă încerca, văzusem cei câţiva arbori ce răsăreau de jur împrejurul oazei. Copacul acela se numeşte baobab, şi reprezintă pâinea babuinilor de deşert. E ca un butoi mare în a cărui rezervor interior apa se adună în anotimpul ploios, ca peste arşiţa verii să poată rezista induranţei sfâşietoare a deşertului… îmi spuneam în încercarea neputincioasă de a nu intra în delir din cauza caniculei năprasnice.

Ajunşi înapoi. Cu ultimele mele forţe mă repezisem către ochiul mic de apă dn mijlocul oazei. Ceilalţi beduini se uitau miraţi cum de un alb aproape terminat de forţe a ajuns până acolo. Sami se uită precaut de jur-împrejur de teama ca această experienţă să nu ne coste, la urma urmei, pe amândoi viaţa. Între timp, eu sorbeam frenetic din apa a cărui gust nu mi se păruse niciodată mai dulce ca până acum. Sami cu mâna pe mânerul sabiei sale încovoiate îmi apăra spatele de vreun musulman fanatic care ar fi fost în stare să îmi reteze capulcu un şuier vag al sabiei sale  pentru simplul fapt, că eu, un păgân, sorb din aceeaşi apă cu a lui.

O fată se apropie de mine. Îşi luă vălul de pe faţă dezvăluindu-şi chipul. Păcat mortal faţă de comunitate. Lege de netăgăduit, aceea de a-ţi arăta chipul unui străin, mai ales unul fără credinţă în Allah. Îmi şterse faţa cu vălul ei mătăsos şi buzele arse de soare mi le mângâie cu mîinile ei catifelate. Mi se păru cel mai pătimaş sărut pe care spiritul meu putuse să îl încerce vreodată. Avea tenul alb. O raritate de neîntâlnit pe aceste meleaguri, şi ochii de un albastru pur şi pătrunzător. Se numea Anisia. În dialectul local însemna pasăre. Era mistica femeie pasăre a deşertului. Era într-adevăr o pasăre, căci gându-i se putea ghici că zburase departe de aceste tărâmuri… deseori. O pasăre a cerului, o pasăre împrizonierată între pereţii invizibili ai deşertului dar a cărei spirit zbura liber ori de câte ori dorea. Purta o floare de camelii în păr. Era extraordinar de ciudat, de mistic. Un gram pe magie i se ascundea între firele dese şi negre de păr, ce strălucea în lumina veşnică a zeului suprem al Egiptului, RA. Cum putea exista această floare în deşertul acesta lipsit de viaţă, oropsit de verdeaţă, dar mai ales păgubit de orice frumuseţe pe care natura o poate oferi prin vegetaţia ei luxuriantă. Camelia reprezintă renaşterea unui destin. Renaşterea unui om. Acela eram eu.

Ana behibek, îi spusesem aproape instinctiv. Şi ea, în asemenea măsură, îmi răspunse Ana behibak. Mă ridicasem. Eram în capul oaselor ca un sac de moloz trântit la marginea drumului. Căteva zeci de beduini se adunaseră să asiste la scenă. Tătăl Anisiei apăruse ca din senin din grupul ce ne înconjurase. O trase de mână şi îi adresă cuvinte de ocară. Se îndepărtară amândoi,  îndreptându-se către cortul caravanei lor. Eu rămasem ca prostit pentru a o privi din urmă. Avusesem instinctul să o strig. Însă ochii duşmănoşi îmi strangulaseră instinctele în gât. Începusem vag şi terminasem aproape mut… A…ni…sia…

După episodul de mai devreme îmi pierdusem conştiinţa. Acum, mă aflam în cortul caravanei mele. Era zarvă mare afară. Pesemne era un sfat. Bărbaţii caravanelor pelerine spre Cetatea Sfântă, locuitori ai oazei deopotrivă se adunaseră împrejurul unui foc mare pentru a-mi hotărî soarta. Urma să mor în câteva clipe după interpretarea strigătelor de război ce le percepeam de afară. Un uuuu prelung se auzea şi se răspândea cu fiori de moarte asupra întregii regiuni. Scosesem capul să văd ce se întâmplă. Săbii în formă de semilună se vânturau ameninţător deasupra capului, chiote de război se înteţeau în aer şi deveaneau tot mai apropiate şi mai înfricoşătoare. Sami văzându-mă ieşit pe jumătate din cort, se repezi la mine. Ce faci, eşti nebun? Tu habar nu ai cât rişti făcându-ţi apariţia aşa. Dacă toţi aceşti luptători cu limba înveninată de sângele atâtor victime ce le-au răpus în întinderile deşertului te-ar vedea, s-ar năpusti asupra ta, şi atunci  nici Allah, cel prea măreţ, nu te-ar mai putea ajuta. Te-ar căsăpi în mai puţin de o clipă odată căzut în ghearele lor de acvile şi necrofagi ai uscăciunii!

Sami avu ultimul cuvânt. Mirarea îmi fusese pe măsură să aflu că el era unul din acei înţelepţi de care toată lumea asculta fără tăgadă. Se făcu în sfârşit linişte după atâtea dezbateri intense. Toţi se uitau cu respect şi curioşi deopotrivă, aşteptau cu nerăbdare decizia pe care el o luase. Acest păgân, creştin cum îi place să-şi spună, a venit pe meleagurile noastre ca simplu doritor de cunoaştere. A înfăptuit un păcat mortal, e cât se poate de adevărat. Dar pedeapsa de a i se lua viaţa este mult prea aspră. Allah l-a adus printre noi, Allah să îi redea viaţa înapoi. Va fi încălecat pe o cămilă şi destinat deşertului. Dacă Allah va dori să îl ţină în viaţă îi va îndruma paşii prin cuptorul său grozav către aşezări locuite. Dacă însă Allah va dori ca viaţa lui să îi fie închinată, va muri până la căderea soarelui. Aceasta e vrerea lui Allah, să o înfăptuim aşadar ca atare. Grăi Sami, după care chiuitul reîncepu ca în momentele anterioare.

Două matahale hidoase se repeziră asupra mea. Fusesem urcat pe o cămilă bătrână abia adăpată cu apă din belşug. Legat cu mâinile la spate, şi cu ochii ferecaţi, urmam drumul destinului meu. Speram ca soarta să îmi fie încă o dată îndurătoare. Privirea Anisiei era singurul lucru la care mă puteam gândi. Cămila se balansa cu elanuri molatice. Câteva raze de lumină pătrundeau pe sub bandana neagră ce îmi fusese pusă peste ochi. După ceasuri îndelungi de mers prin arşiţa nemiloasă a deşertului eram pe jumătate mort. Când, dintr-o dată, dihania păroasă şi plină de pureci pe care şedeam leşinat în călătoria mea pe drumurile neştiute ale pustietăţii,  căzu la pământ. Îmi prinsesem piciorul sub greutatea colosală a bestiei rumegătoare. Un val rece de apă sărată îmi astupă gura. Tuşii convulsiv. Allah făcuse ca eu să ajung la Marea Mediaterană. Plaja întinsă oferea adăpost multor nave naufragiate. Reuşii să mă eliberez de sub strânsoarea greutăţii animalului cu moravuri umane. Cămila, dacă nu îi convine ceva, asemenea oamenilor mediocrii, scuipă. Cu sforţări supraumane, reuşisem în cele din urmă, să mă eliberez la măini şi să dau la o parte vălul ce îmi obtura privirea. Schelete de nave erau aruncate de fluxul puternic al Mării Mediterane, în urma coliziunii lor de stâncile ascunse în apele puţin adânci ale acestui golf uitat de lume. Corbii ciuguleau din carcase umane. Stârvuri aflate în putrefacţie împânzeau plaja. Cadavre scheletice agăţate de câte un catarg ori cu vreo lespede ce le trecea prin pântece dădeau aerului un miros înfiorător. Câte un croncănit brăzda aerul cu viteză. Mirosul a moarte mă îngrozise pe loc. Apusul se apropia cu repeziciune. Încropii un foc din cele câteva lemne uscate ce le găsisem prin împrejurimi. Aşteptam în derivă, gândindu-mă la privirea Anisiei, ca vreo corabie rătăcită să mă găsească ca pe un naufragiat laconic pe tărâmul imaginaţiei umane.    

Anunțuri

3 responses to “Corabia viselor se apropie

  1. Merge bine serialul ăsta, bine te-am regăsit…

  2. Ai talent.Chiar dacă eu mă ocup de alte chestii în viaţă mai citesc câteva pagini când am timp.

    Mai ai de lucrat…La formatul în pagină….e foarte greu de citit..şi majoritatea nu au rabdare…

  3. @Duuk, problema cu cei care nu au rabdare sa citeasca isi rapesc cea mai placuta si importanta latura a cititului… cititul in sine :d. Multumesc mult de coment, te mai astept. Sunt deschis la orice fel de critica, nu ezita.Lecturi placute in continuare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s