XII.Muncile herculiene

Mikael era însoţit de un urs mare, brun. Avea să întâmpine marile provocări ale căii sale spirituale. Pentru a ştii cât anume cântăreşte sufletul său trebuia să îndure probe de foc. Avea credinţa că va suprima orice obstacol ce îi va sta în calea sa pentru a demonstra Spiritului Creator Suprem că e capabil de povara sufletului pe care îl poartă. Mikael are datoria supremă de a purifica şi de a emancipa acest suflet în care este întrupat, pentru a-l conduce mai apoi spre lumină. Pentru prima încercare a spiritului său, Mikael,  călători în Egiptul Antic. Eram un sclav ce trăgeam cu sforţări supraumane de frânghiile groase ce transortau blocul imens de piatră de peste nouă tone în vârful piramidei închinate Faraonului Keops. Niciodată omul nu s-a împotrivit cu atâta stoicism împotriva inefabilului. Zadarnic şi amarnic gând acela de a te împotrivi inevitabilui morţii. Oricare ar fi monumentul pe care te gândeşti să îl ridici întru memoria ta veşnică, trebuie să ai în vedere că forţele naturii vor conlucra necontenit pentru a distruge statornicia lui. Nu pentru că natura ar fi duşmanul nostru invizibil, dar pentru că timpul are prostul obicei de a îngropa lucrurile odată cu trecerea lui necontenită.

Sfinxul trona peste platoul de la Gizeh. Soarele strălucea neîncetat pe bolta albastră lipsită de prezenţa oricărui nor ce ar putea să îi perturbe liniştea. Planul măreţ al inginerului proiectant Imhotep era desenat pe scară de 1/1 chiar la baza construcţiei. Era un observator astronomic ce respecta cu precizie planul Creatorului Suprem. Piramida de Aur. Forma geometrică desăvârşită. Dimensiunile ei transpuneau în plan concret amprenta Divinului pe pământ, însăşi perfecţiunea. Filozofia supremă a cifrelor, gândul pur al metamorfozei descris în termenii cei mai abstracţi cu putinţă ai matematicii… numerele şi relaţia dintre ele, formule ce descriu exact voinţa Divină şi dorinţa umană.  Templul care le va îngădui egiptenilor antici să se reîntregească în absolut. 

Sângele îmi curgea neîncetat în gură din cauza efortului bestial la care eram supus. O gardă din armata imperială a faraonului, brutal şi barbar, mă biciuia fără încetare pentru a mă face să înaintez. Pas cu pas, hotărât şi puternic, imposibil a mai găsi chibzuinţa şi luciditatea. Trăgeam orbeşte în speranţa că bolovanul se va urni. Deşi, bolovanul megalitic de piatră părea că nu se urneşte deloc sau poate cel mult se mişca o măsură infimă dintr-un milimetru. Soldatul ce purta însemnele preamăritului zeu Ra, nu înceta să îmi cresteze în piele răni adânci cu fiecare lovitură, parcă tot mai grea, a biciului. Cuprins de o turbare năprasnică, ispita se arătă atât de dulce. Serpentina de lemn ce servea drept schela pentru ridicarea constructiei milenare şerpuia în jurul colosului piramidal de proporţii imense si părea a fi trambulina perfectă spre nepăsare şi indolenţă. Indolenţă faţă de viaţă. Moartea îmi făcu cu ochiul.  Părea că mă aşteptă atât de caldă şi de primitoare încât impulsul de a sări de la înălţimea aceea era tot mai ademenitor. Dacă m-aş fi aruncat în hăul de sub picioare, sfârşitul m-ar fi scutit de orice chin viitor. De parcă lespedea sarcofagului etern ce îţi va acoperi ochii în momentul înhumării ar face ca tot vălul de suferinţe, păcate şi amintiri ale omului să se stingă odată cu trecerea lui în nefiinţă.

Fără să îmi dau seama însă, îmi pierdusem concentrarea sub greutatea de nesuportat a bolovanului şi a biciului. Alunecasem, îmi frânsem gâtul, ca mulţi alţii dealtfel. Pătasem în căderea mea cărămizile de rocă imense,  şlefuite cu dibăcie şi meşteşug. Pentru ca sângele meu, precum ca şi al celorlalti nenorociţi asemenea mie, să rămână ca o dovadă scrisă a trecerii invizibile a eroului necunoscut. Un erou anonim ce nu va fi niciodată amintit decât ca o amintire colectivă, general neinteresantă, a celor mulţi şi proşti ce au înfăptuit prin munca braţelor lor lucruri de care omenirea se minunează chiar şi astăzi.   

Un tunel de umbre şi lumini se deschise. Ursul mă însoţea în bezna camerei mele. Era acolo. Nu ştiu de ce acesta era un gând liniştitor. Ca atunci când pleci la drum cu un camarad bun, un tovarăş încrezător, un alt călător ca şi tine. Drmul în doi e întotdeuna mai scurt şi mai sigur…

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s