XIII.Porumbelul alb

 

O ambarcaţiune lansată la apă cu câteva clipe înainte, se apropia încet de ţărm. Doi bărbaţi vânjoşi trăgeau la ramele bărcii de două vâsle late care se împotriveau valurilor făcând copaia de lemn să înainteze lăsând o dâră de apă albă în spate care conducea până la ambarcaţiunea mamă, corabia piraţilor. Barca se înfipse cu botul în ţărmul nisipos, din ea coborâseră pe dată patru indivizi cu şişuri mari în mâini repezindu-se brutal la mine. Vorbeau într-o limbă necunoscută mie. Mă trântiseră cu faţa în nisip, încercând din răsputeri să mă lege fedeleş. Încercasem să mă împotrivesc cât mai puţin căci ştiam că la orice răzvrătire minoră mă puteau răni foarte uşor. În timp ce ne îndreptam cu barca către nava mamă, unul dintre cei patru care mă capturaseră mai devreme, îmi zâmbi larg. Avea dinţii de un galben murdar şi un rânjet prostesc pe faţă. Rânjea necontenit la mine de parcă ar fi trebuit să realizez că ceva nu tocmai omenesc are mi se întâmple odată urcat la bordul vasului ce avea arborat pavilionul piratăresc.

Ajuns la bord fusesem împins în mulţimea ce mă aştepta ca pe un trofeu de război. Câteva picioare în burtă şi în gură mă făcură să mă simt ca acasă. Ospitalitatea se părea că întrecea orice limită a imaginaţiei printre aceşti rechini de mare demult uitaţi în întinsul mării. Căpitanul îşi făcu apariţia. Deşi aparenţele nu dădeau impresia, puţea ca o sticlă de rom, care din cauza fermentaţiei avea gust de zeamă de ploşniţă acum, îmi închipuiam eu. Ochii tulburi şi mersul legănat îmi întăriseră presimţirea, era beat criţă. Se uită dispreţuitor la mine. Aflat în genunchi dinaintea lui, îmi imaginam orice din partea lui, de aceea reflexul de a mă feri de piciorul lui funcţionă la unghie de muscă. Reacţia mea îl făcu să se clatine şi din cauza faptului că nu ochise ţinta, se prăbuşi zgomotos pe puntea umedă în dizgraţia celor care asistau la scenă. Se ridică înfuriat, îşi şterse barba, după ce mai luă o duşcă din sticla puturoasă ce îi stătea între degete. În cală cu el, poruncise scurt. Duceţi mizeria aceasta acolo unde îi e locul. Să se bălăcească cu şobolanii.

Mă aruncaseră ca pe o cârpă de pe scările înalte ce străbăteau un coridor îngust ca să mă prăvălesc cu greutate pe scări până în fundul vasului. Eram legat la mâini şi stăteam ghemuit pe genunchi în apa până la brâu, câţiva şobolani, rătăciţi probabil încă de pe vremea când acest vas văzuse ultima oară portul, îmi ţineau companie. Unul dintre ei, mai obraznic, chiţcăind gălăgios, mi se urcă pe spinare. Ajuns pe ceafă îmi arse o muşcătură zdravănă, aşa, ca să înţeleg cine e şeful prin aceste părţi întunecate ale fundului vasului de piraţi.

Trecut în necunoştinţă pentru câteva ceasuri bune, mă târâseră înapoi pe punte. Încercam din răsputeri să deschid ochii deşi lumina soarelui îmi ardea privirea. Mă dezlegaseră la mâini. Îmi aruncaseră o bucată de pâine atât de veche încât trebuii să o înmoi în găleata cu apă de mare ce stătea lângă mine. Înfulecasem fără de gust ori de scârbă bucata aceea, căci încercam să mă agăţ de viaţă ca o insectă căzută pe spate, care se zbate neajutorată cu o ultimă speranţă de a mai zbura pentru încă măcar pentru o clipă.  Râdeau prosteşte de mine, găleata în care îmi înmuiasem pâinea ca să o pot mânca, era plină cu apa cu care spălaseră puntea. Băusem un singur polonic de apă, raţia zilnică a celor mai mulţi de la bordul acestui vas era de maxim 4 polonice cu apă. Nici nu era de mirare de ce toţi îmi păreau năluci venind din altă lume, pesemne soarele şi marea le luaseră minţile cu totul.

Mă puseseră să frec podelele din cabina căpitanului. Acum eram liber să mă plimb oriunde doream pe vas. Nu aveam cum să fug. Ce aş fi putut face, să mă arunc ca un nebun în apă. Înainte ca să pot înota şi măcar doi metri, rechinii ce dădeau târcoale necontenit, m-ar fi înfulecat fără nesaţ. În ce parte poţi înota dacă nici măcar nu ştii unde eşti în infinitul apelor, ce punct de reper poţi să îţi alegi pe harta orizontului continuu. Cât m-ar fi ţinut forţele să înot, poate vreo jumătate de ceas, căci distanţă ori direcţie erau imposibil de stabilit.

Practicam un limbaj mut cu restul echipajului. Îmbrânceli şi rânjete prosteşti însemnau mă scuzi, dă-te mai încolo sau hei, dă-mi o mână de ajutor. De cele mai multe ori mă refugiam în locul cel mai singuratic şi mai calm al acestui vas. În vârful catargului principal, înălţat în coşul de paie, ce îmi deschidea zarea, pentru a o putea scruta necontenit.

Căpitanul mi se adresă într-una dintre zilele în care îmi făceam de lucru prin cabina sa. Părea că îmi cunoaşte bine graiul. Am auzit că îţi place să priveşti nemărginirea din vârful arborelui mare al vasului meu, îmi spuse el pe un ton apăsător. Mă uitam incredul la el, de parcă o voce din neant mi se aderesase. Îţi place să zbori de acolo de sus cu vela mare. Te simţi ca o rândunică, o pasăre atât de mică, care zboară totuşi cu o agilitate ieşită din comun.  O pasăre călătoare… conchise el, parcă puţin posomorât. Dacă nu ai observat, vasul se numeşte „Rândunica mărilor”, însă acum vopseaua scorojită face ca această corabie să arate tot mai mult ca o fantomă ce bântuie apele Pământului, adăugă după ce mai trăsese o gură din sticla de care observasem că era nedespărţit. Îţi place să zbori?  Îţi place să fii călător precum vântul?  Mă întrebă după o pauză reflexivă de câteva momente în care liniştea făcu se ne încrucişăm privirile. Ştii, începu el să îmi mărturisească, de câte ori ajungeam în trecut, acasă, simţeam o nevoie de neînduplecat să îmi aranjez căminul, să-mi iubesc soţia, să mă fericesc alături de copilaşii mei dragi…. ca după scurt timp murmrul neîncetat al mării se mă cheme din nou la ea. Simţeam din adâncul pieptului o nevoie de nestatornicie ce mă copleşea. Plecam în bezna nopţii, fugeam din calea familiei mele. Eu sunt un lup de mare, nu am să mă pot împotrivi nciodată chemării mele. Nici măcar acum când pământul mă strigă la el, mă cheamă înapoi, pentru a mă preface din nou cenuşă, acolo unde am fost şi eu, ca mulţi alţii, născut ca humă însufleţită.     

Corabia îşi urmă cursul neîncetat. Îmi petrecusem noaptea sub clarul stelelor şi sub ocrotirea blândă a lunii, gândindu-mă îndelung la cele spuse de bătrânul lup de mare. Se iviră zorii şi un porumbel alb se arătă. Ţărmul era aproape…

 

 

One response to “XIII.Porumbelul alb

  1. Eu sper că acest text va fi citit de cât mai mulţi musafiri… O zi bună să ai, povestea merge mai departe…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s