XIV.Temniţa din străfundul egoului

 

Singurătatea coşmarică şi întunecată a sinelui.

Eram legat cu lanţuri groase de mâini şi de picioare. Zalele grele şi ruginite îmi provocaseră răni adânci în piele. Nu mai ştiam de când eram înlănţuit aşa şi abandonat fără nici o speranţă. Fusesem lăsat în voia sorţii fără pic de milă. Plânsesem în trecut, plânsesem cu lacrimi de sânge, acum, îmi era mai bine, mă resemnasem. Trebuia să mă complac în singurătatea geniului meu, infinitul neant al gândurilor mele, în care mă prăbuşisem fără scăpare. Nu era nimeni să îmi întindă o mână, să mă strige pe nume. Eram doar eu. Singur, părăsit de toţi, abandonat de lume…

Vulturul înşelător al infatuării de sine îmi ciugulea neîncetat din piept. Focul ce îmi mistuia sufletul se numea înstrăinare faţă de tot ce e omenesc,  rătăcire pe drumurile întortocheate ale gândurilor persiflante ale cunoaşterii supreme.

Încercasem să urlu, însă glasul îmi pierii deja demult. Nu mai ştiam auzul vocii mele, puteam doar să îmi inchipui cuvântul rostit de gura mea. Mă rătăcisem complet prin multitudinea de idei, frânturi de beznă şi lumină ce se perindau fără încetare în cap. Era ca un coşmar ce nu se mai termină, nici măcar odată cu venirea zorilor. Nu mă puteam debarasa de acest sine obsedant, care revenea şi revenea, sâcâitor şi distrugător…

Atârnam înlănţuit pe peretele jilav al unei temniţe înecate în beznă. Nu mai văzusem lumina soarelui, a zilei de mâine, de aşa multă vreme încât îmi închipuiam că acest concept nu mai există. Pierdusem orice noţiune a timpului, gândurile mele se desfăşurau fără nici o înţelegere logică ori cursivă. Mă chinuiam din răsputeri să înţeleg de ce am fost supus acestei încercări atât de neîndurătoare faţă de fiinţa mea. Hainele se jerpeliseră pe mine. Câteva zdrenţe îmi acopereau cu ruşine goliciunea. Părul îmi crescuse pădure, sălbatic şi neîmblânzit, se întinsese peste privirea mea înceţoşată. Unghiile îmi crescuseră în carne. Degetele îmi sângerau zilnic. Picioarele nu mai puteau susţine greutatea corpului meu, acum atârnam cadaveric, înlănţuit în bezna beciului funerar în care fusesem îngropat de timp.

Viziuni din cele mai stranii îmi bântuiau imaginaţia. Chipuri groteşti, animale himerice. Moartea mă îndemna din nou cu chemări dulci, ispititoare. Vino, curmă chinul ce îţi încearcă fiinţa, lasă-te dus de valul nefiinţei. Eu vreau să te ajut, îmi spunea doamna cu coasa din colţul cel mai întunecat al camerei, cu glas răguşit şi scabros. Vino! viaţa înseamnă numai chin… de ce să suporţi toată această tortură, lasă-te pradă instinctului cel dintâi. Încheie-ţi socotelile cu conştiinţa acum şi pentru totdeauna… Eu nu te urmăresc, nu te bântui. Mi-e indiferent dacă vei veni în braţele mele ori nu. Tu hotărăşti, decizia îţi aparţine.

Steaua de lumină îşi făcu atunci loc printre norii negrii ai decepţiei, se numea prietenia. Era singurul lucru care mă lega de viaţa mea pământească. Lucrul cel mai important, şi mai ales cel mai de preţuit. Trăisem până în această clipă egoist. Preocupat doar de sinele meu, fără a da nici măcar cea mai mică importanţă prietenilor mei dragi. Acest gând salvator mă trase din ghearele reci ale morţii. Prietenii mei, îmi spusesem în gând, şi o căldură de neexplicat îmi invadase trupul, îmi încălzea fiinţa din care fusese stoarsă şi ultima picătură de sânge.

 Mă ridicasem de pe scaun cu o durere infernală la încheieturile de la mână. Ieşisem pe uşă uitând de tastatură şi de calculator. Plecasem în căutarea speranţei, a clipelor minunate alături de prietenii mei dragi, în a căror companie mă regăseam tulburat şi rătăcit de grozăvia gândurilor mele. Ei sunt cei care m-au salvat, îmi spuneam, şi mă uitam cu jind la zâmbetele lor calde. Nu trebuia neapărat să rostesc ceva, nu trebuia să fac vreun gest, se înţelegea de la sine că afecţiunea mea era îndreptată către ei. Dulci momente de delăsare în compania caldă a prietenilor mei, clipe în care se revarsă eternitatea… momente ce depăşesc graniţa neagră a Morţii şi care ne vor urmări pe tot parcursul spiritului către iluminare şi purificare totală. Asta era lecţia ce trebuia să o învăţ, chinuitor test, dar pe deplin justificat…

One response to “XIV.Temniţa din străfundul egoului

  1. „Steaua de lumină îşi făcu atunci loc printre norii negrii ai decepţiei, se numea prietenia. Era singurul lucru care mă lega de viaţa mea pământească. Lucrul cel mai important, şi mai ales cel mai de preţuit. Trăisem până în această clipă egoist” – excelent…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s