XVI.Naufragiul şi Doamna Mărilor

 

Michael stătea bând tutun în locul preferat, coşul de nuiele din vârful catargului principal al „Rândunicii mărilor”. Reflecta îndelung la locurile de care abia se despărţise. Gustul ceaiului negru şi amar încă mai stăruia pe papilele sale saturate de ospăţuri orientale. Vântul purta neîncetat miros de pe acele meleaguri. Într-o stare de beţie hipnotică, îi reveni în minte Anisia.  Încerca să îi spună ceva, nu înţelegea, căci nu ştia să interpreteze suntele ascuţite ale Domniţei Şoim ce zbura deasupra corabiei. Se trezi tulburat. Se întreba dacă nu cumva totul fusese o plăsmuire a minţii sale. Soarele nemişcat pe bolta cerească dogorea cu neîncetarea sa milenară. Îşi şterse fruntea de sudoare şii oftă din greu. Ce încerca oare să îmi spună Anisia, se întreba confuz, pus mai abitir pe gânduri, încurcat parcă din cale afară de sunetele ciudate, parcă a vaiete, parcă a strigăt de vânătoare, dar cu siguranţă prevestitoare cde ceva groaznic, la fel ca tonalitatea absurdă a  suntelor ce le auzise.

Călătoreau fără prea mult zbucium, străbătând întensele ape ale lumii. Michael se întreba cu nerăbdare, care va fi următoarea sa experienţă. Unde îl va purta viaţa, ce oameni are să cunoască. Ar fi dat orice să poată da timpul înainte, să poată cunoaşte ce îi rezervă viitorul. Îşi dorea cu o inconştienţă copilărească să poată vedea ce îi rezervă clipa, măcar la două săptămâni distanţă de punctul în care se afla acum. Era înfometat după viaţă. Aventura vieţii începuse să sădească în mintea lui fiorul dulce al neprevăzutului. Teama încolţise în sufletul lui, dulce teamă de aventuri viitoare.    

Navigau alene, când un nor negru de temut îşi făcu apariţia în zare. Valuri mari se ridicaseră ca din senin. Vânt năprasnic se iscase din neant. Corabia începu să se clatine ameninţător, parâmele scârţiau a forfotă şi stress. Mateloţii, jos pe punte, începuseră să se agite, strigând haotic unul la altul, lovindu-se disperat unul de celălalt, într-o panică generală. Velele începuseră să se stingă una după alta, într-o restrângere succesivă. Vântul se înteţise şi marea părea acum mai crâncenă decât pururea o cunoscusem.  Valuri înalte, tulburi, se izbeau cu forţă de ambarcaţiunea fragilă în faţa forţei distrugătoare a naturii. Apa învolburată şi neagră  se răsfrângea neliniştit şi ameninţa că ne înghite fără a lăsa nici o urmă despre trecerea noastră pe aceste părţi ale globului pământesc. Un scrâşnet mare se auzi, ne îngrozi pe toţi din cale afară. Ne scufundam cu repeziciune,  traşi de absorţia puternică a vârtejului ce se creease dedesubtul corabiei noastre. Stăteam ca prostiţi uitându-ne cu calm la gaura de vierme ce universul o escavase în calea noastră, parcă resemnaţi în faţa unei asemenea etalări de forţă căreia nici un muritor nu i se putea împotrivi. Fără ca să-mi pese ori să am şi cel mai mic dram de conştienţă în faţa năpastei ce mă aflam, eram afundat până la brâu în apa rece ca gheaţa. Strigătele disperate ale tovarăşilor de soartă încetaseră deja de ceva timp, sub negura învolburată a apelor negre ale deyastrului marin.

Bolboroseam rugăciuni netrebuincioase, imploram neputincios Universul la milă. Îmi doream cu ardoare să mai trăiesc încă pe atât, îmi părea nespus de rău că fusesem adesea nerecunoscător şi dispreţuitor faţă de viaţă. Mă scufundasem în abisul cel mai aprig cu putinţă, în hăul cel mai întunecat pe care marea îl ascundea. Mă sufocam, aerul se epuizase din plămâni. Inspiram apă salină. Acum eram mai sigur ca niciodată că sfârşitul îmi venise, în momentul în care mă aşteptam cel mai puţin. Anisia mă avertizase, acesta era mesajul ei.

 

Cu o ultimă rezervă de oxigen mă gândeam la ochii albaştrii de safir ai Anisiei. O lumină puternică deschise apele ca bezna adâncurilor să piară. O nălucă cu ochii puri ca Marea mi se năzări. Îmi întinse mâna. Instinctiv o urmasem spre ce avea să îmi arate. Doamna Mărilor îmi deschise porţile oraşului pierdut al apelor lumii. Cunoscusem secretele Adâncurilor. Apa de mare e supa primordială în care noi, ca praf stelar, ne-am născut, ca mai apoi să invadăm uscatul. Apa de mare conţine tot ceea ce are nevoie o fiinţă ca să subziste pe planeta noastră. Au fost vremuri când înotam liberi în oceanele Pământului. Omul împins de curiozitate s-a târât pe uscat pentru a cunoaşte viaţa terestră. Însă omul în ignoranţa sa, a uitat de originile sale, la fel cum face şi în prezent.

Mă trezisem pe plaja Paradisului terestru. Îmi refăcusem forţele ospătându-mă din îmbelşugatul golf din interiorul insulei, cu peşte proaspăt, şi cu câteva fructe tropicale găsite la liziera pădurii bogate ce părea să acopere petecul de pământ din mijlocul pustietăţii apelor .    

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s