XVIII. Credinţa, singura speranţă

 

Eram pe insula pustie pe care, în trecut, cred că naufragiase şi Robinson Crusoe. Sau cel puţin peisajul era acelaşi pe care mi-l închipuisem cu ani în urmă când parcursesem  pe nerăsuflate paginile acestui roman care cred că a marcat copilăria multor copii, la fel de visători ca şi mine.

Frunze mari îmi biciuiau faţa în timp ce încercam să explorez noua locaţie a fiinţei mele. Liane groase îmi potinceau mersul îngreunându-mi drumul. Crengi de arbuşti se arcuiau cu încăpăţânare pentru a-mi închide calea spre bogăţiile ce aveam să le descopăr în inima insulei paradiasice din mijlocul oceanelor pământului.

 

Tălpile îmi erau făcute arşice din cauza bătăturilor şi a aşchilor ce îmi pătrunseră adânc în carne. Îmi înfăşurasem picioarele în cămaşa ce îmi acoperea bustul. O bucată o păstrasem pentru a-mi înfăşura capul zbuciumat de razele soarelui şi a umezelii pătrunzătoare. Creierii îmi zvâcneau puternic de parcă cutia craniană mi se umflase şi în ciuda acestui lucru,  glanda neuronică se dilatase facând spaţiul prea mic pentru a încăpea în el.  Aflat la bustul gol prin vegetaţia luxuriantă simţeam năprasnic fiecare bicuire a cărnii mele fragede arsă de rayele soarelui neîndurător, iar insectele îşi făcuseră mci stupuri pe spatele meu. Muşte, ţânţari, gândaci mişunau fără încetare pe cârca mea neostoită. Mâncărimea îmi dădea o nelinişte funebră.

Trebuise să urc un deal şi apoi să cobor o vale şi apoi un alt deal, acesta era şi mai anevoios decât primul. În cele din urmă, ajuns sfârşit de puteri şi lihnit de foame şi de sete, mă prăbuşisem greu fără de puteri în vine. Aici, în mijlocul insulei, descoperisem o apă dulce, dulce precum viaţa după un drum lung şi istovitor. Foamea îmi trecuse ca din senin după ce mă înfruptasem dintr-un pom fructifer din care nu mai gustasem până în prezent. Îmi spusesem prosteşte în minte, că dacă ambrozia pe care o beau zeii olimpului ar fi avut acest gust, acum înţelegeam de ce oamenii îi invidiau. Aplecat să beau din nou din apa ce avea gust de elixir al vieţii veşnice, fără de moarte, mă întrebam cu stupoare dacă nu cumva mă aflam în vârful muntelui PengLai.

 

 

 

Văzusem în transparenţa valurilor mici în care îmi oglindeam chipul, că ceva strălucea în adâncuri. Clipea diafan chemându-mă spre el.  Ridcându-mi privirea, văzusem aşezat pe un dâmb mic de pământ la rădăcina unui copac bătrân, noduros, solitar şi îndurător de atâtea vremi, strălucind mai puternic decât soarele, un diamant cât un ou de struţ, prins deasupra cu o plăcuţă mică de aur, de care atârna un pandantiv ce înfăţişa un soare cu chip de om. Îl lausem în mână, pe plăcuţa mică de deasupra diamantului era inscripţionat : El Sagrado Corazón de Jesús.

Primul meu instinct fusese acela de a mă depărta de el. Privisem în jur. Simţeam că cineva mă urmăreşte. Aveam senzaţia stranie că nu sunt singur pe această insulă pe care o consideram pustie. Apoi trecusem la investigaţii serioase asupra obiectului recent găsit. Nu observasem până acum, însă avea coloraturi intense de roşu sângeriu. Era mare cât palma mea şi îmi transmitea acum incantaţii străvechi.

Fără intenţie, fără ca să îmi doresc voit acest lucru, descoperisem bogăţia cea mai de preţ  a lumii. Credinţa. Din credinţă izvorăsc pe rând iubirea, apoi speranţa, apoi fericirea, apoi împlinirea şi mai ales  pacea. Binele absolut, acesta e numele adevărat al Mântuitorului Nostru. Mă gândeam la acei bieţi nefericiţi, urmaşi loiali ai principiilor alchimiste. Acei bieţi nefericiţi ce şi-au dedicat întreaga viaţă în laboratoare insalubre spre a descoperi piatra filozofală, piatra aceea cu puteri miraculoase ce putea preschimba orice în aur. Gând neinspirat şi necutezat acela de a te îmbogăţi gândind în afara legilor Spiritului Creator.

Acest diamant îmi oferea posibilitatea de a gândi în afara oricărei îngrădiri materialiste umane. Obiectul ce îl ţineam strâns în mână îmi oferea puterea de a călători, de a scrie, de a iubi fără limite. Într-un cuvânt, acest diamant roşu sângeriu era mai presus de Sfântul Gra’al, nu era doar o cupă a nemuririi, era o viaţă  pe care acum aveam de gând să o trăiesc din plin. Ştiam prea bine acum că toate grijile ce mi-ar putea încerca vreodată fiinţa cu privire la viaţa mea pământească aveau un răspuns, Credinţa. Credinţa în inima, sufletul  Binelui absolut.

Mâna protectivă a Mântuitorului îmi mângăia tandru ceafa ca un Tată ceresc atotştiutor şi atotputernic.  Du-te, copile, du-te cunoaşte lumea, cunoaşte-te pe tine însuţi… îmi rosti o voce neauzită. Aceasta era menirea mea acum, voiajul ce avea să mă împlinească spiritual… Prinsesem aripi de avânt  zburător şi viteaz ca gândul.

 

 

 

 

One response to “XVIII. Credinţa, singura speranţă

  1. Domnule, pe o astfel de insulă m-aş duce şi eu, ca un Robonson Crusoe modern, pentru vreun mileniu… Bineînţeles, nu singur…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s