XIX. Biciul lui Dumnezeu

Prolog

Mikael întrezări o gărgăriţă care venise să îşi tragă sufletul pe tastatura sa. Aripile ei viu colorate, roşu cu buline mici roşii, fac ca acest gândac coleopteră  să fie atât de îndrăgit în lumea întreagă. Musculiţa aceasta duplicitară poartă un renume nefondat de purtător de noroc. Sau nu, nu ştiu. Nu a încercat nimeni să infirme acest lucru cu dovezi ştiinţifice, aşadar rămâne aşa cum spune vocea poporului. Şi totuşi norocul este cel mai mare viciu al omului. Norocul, speranţa nefondată că ceva minunat o să i se întâmple omului, este şi cauza primordială a depresiei. Clădim castele de nisip ca ele să fie şterse de valul concretului prezent. Astfel se naşte depresia, clădind prin insinuări infantile vise deşarte.   Atunci când cazi din piscul himerei în hăul disperării, nu mai sunt în calea ta nici măcar acele crengi solitare ce cresc pe abrupturile crestelor cele mai înalte de care să te agăţi cu un ultim suspin de supravieţuire. E cădere liberă, atât. 

Alcoolici onanişti, onanişti alcoolici, frumoşi ai damelor curtezane şi ai babelor scofâlcite. Stăteau la masă mânjind un pahar. Îşi băuseră minţile într-o dugheană afumată. Bodogăneau întruna fără a băgă de seamă că celălalt vorbeşte. Ciocneau atunci când vorbele li se terminau. Înghiţeau prea sec, băutură s-o fi numind ea, însă atunci când eşti plin nici ea nu mai încape.

 

Era o încăpere sordidă, tot felul de lighioane erau înăuntrul ei, căutând salvarea în nemerniciile lumii. Burtoşi cu chelie înşelaţi de neveste, bărboşi libidinoşi şi băloşi, hoţi găinari de cea mai joasă speţă, curvari neruşinaţi cu miştouri ieftine şi cu tupeu de gabor, ţărani din cale afară cu capul sculptat de muchia unui topor breaz, pipiţe proaste cu gura cât şura. Oameni fără viaţă, fără scop pe Terra, prăbuşiţi ai micilor încercări ale vieţii. Hohote de râs hâde se împrăştiau nervos prin camera întunecată şi plină de fum. Încă un păhărel, să bem, să ne cinstim, să ne plângem de milă că viaţa nu e mai îndurătoare cu noi, să ne bucurăm în felul în care ştim cel mai bine, bându-ne în disperare minţile. Licori de tot soiul, dintre cele mai puturoase cu putinţă, erau consumate hulpav, fiecare aflat într-un maraton continuu…  cu el însuşi. Cine dă cel mai repede cât mai multe pahare peste cap, fără de ştire, într-o stare bolnăvicioasă porcească. Ochii le erau tulburi şi turbaţi. Sângele le clocotea în vine. Buzele le erau crăpate de arşiţa din stomacurile nesăţiate de alcool. Mâinile încleştate de sticla cea dragă nu se dezlipeau de la locul lor decât pentru a gesticula cu cât mai multă emfază cu putinţă povestirile prosteşti, groteşti, fără pic de gust ori cu vreo înclinaţie morală. Printre înjurături ca la uşa cortului, abia reuşeai să distingi personajele ori epica celor ce se discutau la mesele înghesuite în salonul infect cu putori pestilenţiale de mahoarcă şi sudoare.

Unul dintre ei, un beţivan cu faţa la fel de ştearsă ca a tuturor celorlalţi, îmi întinse un pahar. Cercuri concentrice descriau în pahărelul ce mi-a fost întins destinul pe care aveam să îl apuc de am să gust din el. Mă vedeam întins pe dormeză. Eram învechit de vreme, aveam o formă anatomică anormală. Parcă chinuidu-mă să dorm, într-o stare de ameţeală continuă, întinsesem mâna să apuc sticla ce era aşezată cu sfinţenie la căpătîiul patului meu. Sorbii puţin, o stare de vomă, de greaţă interioară, se revărsă în măruntaiele mele vlăguite. Maţele îmi chiorăiseră de goluri de aer nejustificate. Sorbii încă o dată în speranţa că senzaţia de vomă îmi va trece. Era la fel. Pusesem sticla la gură cu străşnicie şi băusem fără încetare până când, ameţit din nou, căzusem lat în pat. Televizorul mergea, cineva striga în el, nu înţelegeram nimic. Era o ceaţă a confuziei totală. Norul unei vine îmi înnegrea seninătatea. Parcă îmi aduceam aminte ca într-un vis macabru că mă făceam vinovat de omor din culpă. Era ceva legat de o tânără pe trecerea de pietoni. Ce mai conta, era doar un vis, băusem din nou din licoarea ce îmi abătea cunoştiinţa de la cele ale vieţii. Morocănos şi mahmur mă trezisem deşi nu îmi puteam da seama cu exactitate de era zi ori noapte. Nu avea nici o importanţă căci setea îmi era aceeaşi. O luam de la capăt ca pe un sfârşit demult început. Îmi regăseam liniştea în paharul fără de prihană al apei de foc. Îmi trebuiau doar câteva picături pentru a-mi stinge pofta nesecată.

Mă aflam în haznaua cea mai despreţuitoare a lumii. Omul descoperit în intimitatea lui te poate scârbi de moarte. Şi totuşi fusese doar un coşmar, căci nu pusesem paharul la gură, ba mai mult, îl zvârlisem cu putere de pe masa infectă a ofertelor conveniente ale sorţii…

 

 

 

 

One response to “XIX. Biciul lui Dumnezeu

  1. „Alcoolici onanişti, onanişti alcoolici, frumoşi ai damelor curtezane şi ai babelor scofâlcite” – penetrantă imagine…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s