XXI.Pădurea neagră a libertătilor umane

 

Mikael era urmărit de o bestie din cale afară de hâdă. Cea mai înfricoşătoare bestie cu putinţă. Era jumătate lup, jumătate om. Un vărcolac venit din tenbrele cel mai întunecate ale lumii. Fugeam cu sufletul la gură pe cărarea luminată de luna plină de un albastru crud. Îi simţeam bestiei ce mă urmărea suflarea în ceafă. Mă aflam pe un câmp deschis de margarete şi flori de muşeţel. Flori albe şi galbene priveau inocente cu ochişori mici la mine neînţelegând nimic din toată această frică ce îmi încerca fiinţa.

O pădure deasă se ivi ca din pământ înaintea mea. Ezitam sa intru in padurea patrunsă de mister şi nelinişti interioare. Arborii se agitau nervos, iar iarba de la lizieră era uscată toată de parcă ar fi suferit de pe urma unui pârjol infernal. Umbre păreau că se mişcă straniu în spatele cortinei de tufişuri ce formau o graniţă naturală între pădure şi câmp. Păsări mari, negre, cu ochii asemeni, zburau ca emisari ai morţii purtând înapoi stârvuri  cu sângele încă cald. Vărcolacul se apropia ameninţător, aveam nevoie de un adăpost, cât mai repede cu putinţă. Călcasem cu inima în dinţi în desişul morbid. Odată ajuns în mijlocul pădurii, o beznă imaterială prin ceaţa căreia nu reuşeam să disting nimic, cuprinse totul. Bâjbâind, orbecăind, culesesem totuşi câteva vreascuri. Aveam amnarul şi cremenea în buzunar, nu mă despărţeam niciodată de ele. Focul e singura cale de a produce lumină şi căldură simultan. Omul cu ajutorul focului a progresat enorm pe scara primatelor.

Flcăra ce se aprinse se răspândi cu repeziciunea vitezei  luminii, căci puterea mistuitoare făcea ca lemnele să se consume într-o dogoare liniştitoare de căldură. Fiinţa înfrigurată îmi era alinată de puterea magică a flăcărilor. Flăcări şi văpăi îmbrăţişau lemnul într-o strânsoare pasională pentru a-i mistui seva întreţinătoare de viaţă.  Speram ca înainte ca focul să carbonizeze pacea ce domina acum împrejurimile, să pot să întrevăd o cale de scăpare.

Trei siluete întunecate îşi făcuseră brusc apariţia. Aveau capetele acoperite de glugi imense şi erau înveşmântate de mantale negre, grele ce se târau obosit pe pământul jilav. Un miros de pucioasă se împrăştie ameţitor.  Şuşoteau straniu ceva indescifrabil. Mi se adresaseră cu voci de moarte suparpuse. Mikael, îţi oferim viaţă eternă. Îmi spuseră înfrigurat. Însă va trebui să renunţi la spiritul ce îl călăuzeşti acum. Sufletul îţi va aprţine în continuare. Te vei putea bucura de  toate fericirile vieţii. De dragoste, de de prietenie, de clipe minunate. Însă nu îţi vei mai aduce aminte nimic din cele întâmplate a doua zi, odată cu ivirea zorilor. Nu aveam de gând să accept asemenea ofertă mârşavă. La ce bun să mă bucur de toate acestea , dacă nu voi putea avea amintiri… niciodată vreodată, despre orice lucru bun întâmplat în viaţa mea. Văzându-mă şovăielnic, umbrele morţii, îngerii decăzuţi ce mi se înfăţişaseră, îmi spuseră pe acelaşi ton rece, lipsit de viaţă… Ia aminte, Mikael, după viaţă nu există nimic. Nu este nimic mai înspăimântător ca nimicul, nici măcar iadul… Însă eu ştiam purul adevăr, fusesem acolo, îl văzusem cu ochii mei, nu mă puteau trage pe sfoară trei fantome jalnice ale trecutului şi ale nefiinţei…

Mâna providenţei se aplecă asupra mea, după ce cerurile negre se deschiseră şi o lumină albă, puternică izbucni ca un gând de speranţă… Mâna atotputernică a Orânduitorului Suprem mă răpi acestor clipe de coşmar….      

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s