XXII.Călătorie spre centrul pământului

 

 

O navă bizară, parcă ştiind de existenţa mea pe această insulă pustie, se înfăţişă la orizont. Era de forma unei balene. Şi asemenea mamiferului de proporţii uriaşe, mai întâi i se ivi creasta, apoi restul corpului metalic al navei despică valurile înalte ridicate de vânturi puternice, ameninţătoare, ca  la sfârşit coada să bată apa zgomotos. Era înnourat tare şi ploua mărunt deasupra mării lovind ţărmul în rafale scurte. Mă pălea din când în când o perdea dură de apă rece dinspre mare făcându-mă să-mi întorc instinctiv spatele pentru a-mi proteja faţa. Pe navă scria cu litere groase de oţel inoxidabil, singurul lucru ce se dinstingea prin furtuna ce se iscase pe mare, Nautilius.

Un domn în vârstă, cu barbă stufoasă ieşi pe o rampă lată de circa 2-3 metri şi îmi întinse mâna pentru a urca la bordul navei sale. Era îmbrăcat asemenea unui căpitan distins din flotele de luptă. Avea un chipiu albastru cu şireturi albe pe margini şi cu cozoroc tare negru. Pe corp un veston bluemarin îl strângea la mijloc dându-i o aliură dreaptă, cu butoni mari aurii pe care erau scoase în relief ancore solide. Manşetele erau de un alb impecabil, iar cizmele erau date bine cu cremă şi apoi lustruite pe îndelete, se vedea după cum străluceau. Ochii îi erau limpezi şi moi, iar barba albă şi stufoasă îţi impunea un respect profund îndatorat.

Bună ziua! Îmi dădu bineţe ca unui vechi bun prieten pe care l-a reîntâlnit după ani de îndelungată călătorie pe mare. Îi răspunsem puţin surprins de primirea caldă, care la momentul respectiv nu mi se părea justificată. Atunci când ceva e în neregulă, fie şi în bine, omul intră la suspiciuni.  Urcaţi, urcaţi, nu vă fie teamă îmi spuse, pe un ton bonom, cuminte, înţelept, de parcă ştia cu precizie ce gândeam în acel moment de cumpănă interioară.

 

Înăuntru, în ciuda aşteptărilor mele, ambientul era mai degrabă asemănător cu al unei cabane de munte, decât al unei nave austere. Un şemineu, mobilă veche bine întrţinută, cu gust, piei de animale pe pereţi, văzusem cu coada ochiului nişte colţi de mistreţi într-un ungher mai ascuns, un cerb împăiat , câteva tablouri vechi, unul dintre ele, deasupra şemineului, înfăţişând o doamnă, probabil doamna inimii sale. O măsuţă în mijloc pe pielea jupuită cu tot cu cap a unui tigru bengalez, o canapea, o carte deschisă, două ceşti de ceai aburind, îmi captaseră întreaga atenţie în mijlocul acestei încăperi cu un aer atât de ospitalier.

Mă aşezasem, parcă mai liniştit. Şi totuşi o întrebare stăruia în mintea mea, şi pe cât de ospitalieră fusese gazda mea până acum, pe atât de nepoliticos mă comportasem eu în clipele ce urmară. Unde ne îndreptăm? întrebasem ca din topor, fără introducere, fără maniere, fără poiliteţuri. Nemo, mă numesc, se întoarse spre mine, şi se lăsă o clipă de linişte de parcă acest nume ar fi trebuit să îmi spună ceva. Michael, răspunsesem intuitiv cu mintea goală. Încântat de cunoştinţă, spuse domnul cu glas domol, la care eu mă uitam fix ca un ţânc năucit de vorbele unui om mare .   Ne îndreptăm spre centrul pământului, însă până acolo e cale lungă şi aş dori, dacă se poate, să îmi ţii companie până acolo. De ce tocmai eu, mă întrebam, încă aflat sub impresia coleşitoare a locului în care mă aflam.

Întorsesem privirea, şi printr-un hublou cu sticlă groasă puteam înterzări meduze, peşti, caracatiţe sub forma unor închipuiri marine. Meduze cu forme extraterestre luminau dens pentru a-şi atrage prada. Peştişorii mici luminiscenţi cu reflexii de neon erau hrana vieţuitoarelor din adâncuri. Coboram încet încet spre centrul de foc al pământului. Căpitanul îmi servi un ceai cu rom, nu era în obiceiurile mele să consum alcool, de aceea simţeam o uşoară paloare în obraji. Somnul mă cuprinse şi în ciuda împotrivirilor mele alunecasem uşor pe geana lină a somnului în dormeza moale din încăperea ce mă primise cu braţele deschise cu aerul ei uşor ponosit.

Când mă trezisem eram în Groapa Marianelor, cel mai adânc loc de pe Terra, după cum însuşi căpitanul ămi spuse. De aici, va trebui să ne continuăm voiajul cu un alt mijloc de transport, aflasem în cele din urmă după o mică nedumerire. Aici mă simt eu cel mai bine, aici regăsesc căldura locurilor natale, aici e acasă pentru mine, mi se destăinui căpitanul, deşi eu aproape că nu înţelesesem o iotă din cele ce mi se adresaseră.

Începusem să îmbrac costumul greu de scafandru, cu casca lui metalică ce îmi trăgea capul într-o parte. Picioarele îmi erau aşa de grele odată costumat încât abia mi le târâiam pe podeaua lustuită cu ceară, din lemn tare de stejar….

 

(vă mulţumesc, continuarea cât mai repede cu putinţă)       

FOTO:http://media.port-network.com/picture/instance_2/9584_2.jpg

http://4.bp.blogspot.com/

http://www.filmshaft.com/images/2009/07/20000_leagues_under_the_sea.jpg

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s