XXIX. Dacă viaţa e o curvă… trebuie călărită

 

Sunt ferchezuit tot. Pus la patru ace, abia ieşisem din baie, proaspăt ras. Put a after-shave ieftin de la o poştă. Mă uit în oglinda mare din hol, de sub cuier. Mă contemplez pe de-a-ntregul. Ce frumuşel sunt, îmi spun cu o falsă stimă de sine, arogant tare. Îmi îndrept gulerul de la cămaşă, îmi aranjez mai bine pantalonii. Iau o atitudine de James Bond, în mizerie. Pantofii lucesc de frecat cu cremă minute bune înainte să mă îmbrac, în chiloţi şi în şosete, cu peria în mână pe linolemul de la intrarea în casă, să nu cumva să pătez covorul din cameră că mă spânzură maică-mea. Mă duc la agăţat, nu ştiu exact. Poate că dacă pică ceva nu o să refuz, asta mai mult ca sigur. Bine, sunt în limbă după femei, am prietenă, dar n-aş refuza o partidă scurtă pe la vreun colţ de bloc. Ies să trag o beţie, s-o găsi vreun pretenar de prin cartier să mă înahit cu el.
Dau să ies din casă, mă mai privesc o dată cu un ochi critic în oglindă. Inspir aerul din jur să văd dacă mai put încă a drogherie. E în regulă, pot să ies. Cobor scările de pe casa scării una câte una, făcând scenarii şi texte în cap despre şi pentru tipele pe care le-aş putea arde astă-seară. Nu am o destinaţie anume. Poate o să ajung în disco, poate doar într-un bar ieftin, afumat. Poate la Aqurium, acolo e de fiţe, nu prea am bani de fiţe. Nu mă simt să arunc cu banii astă seară, de fapt, nici nu am cu ce să mă dau mare. Ciudat însă, când ajung la uşa mare de fier de la intrarea în bloc, rămân surprins să văd că cineva stă întins pe jos şi uşa care se deschide spre exterior, nu reuşeşte să depăşească aest obstacol. Uşa mare de fier se ciocni cu putere de capul nevinovatului ce stătea leşinat la intrare.
Era Zozo, prietenu’ lu’ sor-mea. Bă, ce dracu’ faci aici, l-am întrebat, apucându-l de guler. Era semiconştient. Se uita ca prin ceaţă la mine. Puţea a alcool mai tare ca o bodegă împuţită. Iar se înfundase toată ziua în crâşmă.  Îl întreb din nou, pe un ton mai apăsat ca înainte. Bă, ce mama dracului faci tu aici, nu auzi, eşti prost, ridică-te! Era ger afară, era ajunul Crăciunului. Tocmai ce ninsese aseară. Încă mai cădeau câţiva fulgi răzleţi, mari şi pufoşi. Unii cădeau pe obrajii nefericitului şi se topeau sângerii. Vinişoare roşii brăzdau obrazul lui Zozo învineţit, întins de-a lungul pe mozaicul scărilor de la intrarea în blocul meu. Pftiu, drăcie, tocmai când mă pregătisem să mă duc şi eu să simt  din nou că sunt tânăr, ia uite peste ce dau. Leşinatu’ ăsta sigur o să-mi strice toată seara. Bă, ce ai? strigasem din nou cu putere la el, mai-mai poate îl aduc în fire.

                                                     

Stătea în continuare leşinat. Sunasem la salvare. Au spus că întârzie puţin din cauza zăpezii. M-a întrebat cel de la telefon dacă ştiu tehnici de prim ajutor sau de resuscitare. Nu am de gând să îl pup pe norocelu’ ăsta pe gură, tocmai în ajunul de Crăciun. Am tras mai tare de el, şi din cauza strigătelor se adunase lumea ca la urs de jur-împrejur. Mortul începuse să bolborosească ceva. Zi, mă, ce ai? Eşti supărat, iar te-ai certat cu sor-mea. Zi, ce ai? Ai băut, ţi-e rău? Ce ţi s-a întâmplat, cum ai ajuns aici, cine te-a adus în starea asta, aici, că singur nu cred că ai fost în stare să ajungi aşa până aici. A fost mâna lu Grasu’ , sunt sigur, ală te-a adus aici. Nu putea să te ducă acasă, sau măcar la el acasă, că e mai aproape. Mi te-a adus mie pe cap. Io, io, o iu… iu… iubesc pe sor-ta, bâlbâia leşinatu’, de parcă pe mine mă interesa cu adevărat de soarta lui nefericită. Nu, mă, io… io… io nu vreau să supăr pe nimeni, numa’ că io… io…. io… o iu..iu..iubesc pe sor-ta, fără ea nu pot să trăiesc, spuse Zozo bălăbănind din buzele lui cărnoase.

Lua-v-ar dracu pe amândoi, îmi spuneam, trăgând de hainele nenorocitului, încercând cu un alt amic care îşi făcu apariţia în acele momente, să îl transportăm pe Zozo în maşină. Nu, dom’ne, noi nu îl luăm decât dacă îl puneţi pe targă, tot urla ameninţător şoferul de pe ambulanţă. Nu, nu, nu mă luaţi … lăsaţi-mă să mor… vreau să mor, striga şi nefericitul, în timp ce ne străduaim cu chin să îl urcăm pe targa mobilă. Era greu a naibii, avea peste sută cred, dar cu siguranţă se lăsa moale şi cântărea de două ori mai mult de atât. Hai, mă, hai, mă, urlam la el. Las’ că te ducem la spital, îţi fac doamnele acolo o spălătură la maţe şi mâine eşti ca nou. Vreau să mor, vreau să mor, se văita întruna şi încerca să plângă înăbuşit de amar, Zozo intors cu spatele spre noi, acum lăfăit bine-mersi pe targă.

Ajunşi la spital, Zozo parcă era mai calm. Încercaseră să îi taie pantalonii de pe el, cred că mai mult în semn de pedeapsă că supunea cadrele medicale la asemenea tortură în ziua de Ajun, însă nu avea nici o suferinţă la picioare. Hopa, de ce îi tăiaţi blugii, nu are nimic la picioare, se vede cu ochiu’ liber că a băut. Faceţi-i doar o spălătură, borăşte tot  şi ne vedem mai departe de drum, spusem eu pe un ton revoltat. Şi mai apoi, ca să îmbunez situaţia, căci un badigard se uita ameninţător la noi din capul uşii…. Mai bea omu’, ce să-i faci?  Asistenta văzând un tip bine îmbrăcat, treaz mai ales, vorbind răspicat, şi-a retras foarfeca.  Venise cu un ac mare, din care stropise puţin ser pentru a îndepărta aerul rămas în seringă. Îi suflecă energic mâneca. Zozo văzu ceva printre ploape şi înţelesese ce i se va întâmpla. Se ridică brutal, dărâmând un picior de metal cu o perfuzie pregătită pentru el agăţată în vârf. Trase câteva înjurături năstruşnice şi dispăru pe după uşă. Eu, rămas cu asistenta, ne uitam năuciţi unul la altul, neînţelegând nimic din cele ce se peterecuseră.

Trezit într-un târziu la realitate, strigasem… Bă, Zozo, un’ te duci, bă? Ieşise în stradă. Îşi îmbrăca şuba de care fusese mai devreme dezbrăcat. Mă piş pe toţi, mă duc să mai beau ceva, că am aşa o arşiţă în maţe. Haide, vii? mi se adresă, văzându-mă că mă uit prosteşte la el.  Bă, îmi spuse, viaţa e o curvă. Mă prinse cu putere într-o încleşatare dureroasă de urechile îngheţate…   Bă, să nu te încrezi niciodată în ea, ai înţeles? îmi spuse acestea şi dispăru în ceaţă la fel cum apăruse.

One response to “XXIX. Dacă viaţa e o curvă… trebuie călărită

  1. Domnule, un mare titlu… Eu prefer să spun că este croită strâmb… Am fost un pic mai delicat…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s