XXXII.Haiducii lui ŞapteCai

Începe din nou, scaunul tremură sub mine. Mă tem de această dată de noua destinaţie către care mă îndrept. Mă întreb ce episod am să mai trăiesc. Ultima oară m-am ales cu vânătăi serioase în urma experienţei de coşmar ce mi s-a revelat ochilor.   

Suntem şapte, suntem fraţi de cruce. Călărim la unison într-un galop melodic. Tram, tram… tram,tram… cutreierăm văi, trecem ape, ne adăpostim pe crestele munţilor, pădurea ne mângâie şi ne adăposteşte. Suntem legendarii haiduci ai lui ŞapteCai.  E Coamă Arsă, îmblânzitorul de cai, e Frate-cu-Codru, cunoaşte natura mai bine decât propriile buzunare,  e Şipot-de-Ape, ştie toate pâraiele de prin munţii falnici ai întregii ţări, e Frunză-Albastră, vântul îi şopteşte secretele sale, e Mărgărit, roca îi este prietenul cel mai bun şi îi împărtăşeşte mereu secretele trecerii altora, e Cerberu, cel mai sângeros dintre noi, mai întâi te căsăpeşte şi apoi întreabă cine eşti, eu sunt Pană-de-vulpe, pentru că îmi face mare plăcere să dau omorul boierilor din condei  : Boierul Moflea a poftit, El la masă s-a tolănit, Ca un porc a grohăit, Jugul pe ceafă să ni-l pună, Ca de muncă să ne răpună, Tot moşia lui vom fi, Şi de om muri.    

Lumea zvonea că suntem fantome ale pădurii, nimeni nu ne ştie cu adevărat. Ne zugrăvesc pe toţi în fel şi chip, fiecare după asămănarea sa, ba o nălucă albă,  una pură, precum apa ce curge la izvor, ba una neagră şi întunecată, nemiloasă şi rece, precum murmurul întunecat al nopţii,  , ba una verde, nevăzută şi ascunsă, ce se confundă în peisajul crud al codrului, ba una albastră, adevărată şi sinceră, precum bolta cerului pe care soarele răsare în fiecare dimineaţă, încrezător şi cald, ba roşie, însângerată şi dornică de noi jertfe umane, ba de culoarea lutului ars sau a lemnului uscat.

 Se anunţa o iarnă năprasnică. Nu era nici măcar noiembrie şi crivăţul deja bătea cu putere. Frigul îţi putea smulge urechile jos. Flăcările mari ale focului ce ne încălzea pe toţi laolaltă, seara, pregătiţi de odihnă peste noapte, adunaţi de jur-împrejur, ne oferea tot confortul necesar. Culcaţi pe desagii cailor, jos pe pământul rece, priveam coroana de foc şi jarul mustind a dogoare şi plăcere. Umbrele pe care lumina flăcărilor o făcea fiinţelor noastre, jucau într-o horă neastâmpărată şi neînceatată, deranjată doar de câte o  adiere mai puternică a crivăţului. Ne înfofoleam mai bine în cojoacele si şubele groase de lână. Era frumos sub bolta albastră, cu oceanul ei de stele, cu luntrea cea luminoasă, luna, astrul visurilor mele.  Ia zi, mă, Pană, una din alea de ale tale, se auzea când Coamă-arsă se plictisea şi lua câte o frunză de mătrăgună şi cânta duios în timp ce eu le povesteam despre cele ce ar fi putut fi. 

Când năvălim în vreun sat, eliberăm opinca şi înjugăm boierul. Mândrele toate le luăm pe rând la pupat. Oamenii ne dau tot ce au mai bun în casele lor şi se aşterne de un danţ şi un praznic îmbelşugat. Bem nepăsători de cele ale traiului, ne îmbătăm cu fericirile cele lumeşti ale vieţii. Însă adesea ne întristăm, căci aşa cum am intrat, pe uşa cea din dos trebuie să plecăm. Nu ne fericim cu adevărat de viaţa aceasta, măi tovarăşi de drum, priecini buni şi dragi ce-mi sunteţi, şi mai luai o duşcă de pălincă, galbenă şi tulbure precum gândurile ce mă încearcă. Căci viaţa  înseamnă să creşti un suflet pe lângă tine, să îl îngrijeşti, să vezi de el, să îl îndrumi când creşte, să îl altoieşti când s-o coace. Viaţa nu înseamnă să cutreieri ca bezmeticul căreri neştiute de munte ori să trăieşti ca sihastrul în pustietăţi în creierii munţilor, să te ascunzi de cele ale lumii, şi dorul şi jalea să ţi le îneci cu ajutorul lui Dumnezău.  Mă, da’ , înseamnă mai cu seamă, iubirea pentru soţia ta dragă, atunci când te aşteaptă în poartă, parcă o şi vezi mai frumoasă ca niciodată prin ochii omului trudit. Şi istovit de la muncile cele grele ale câmpului, îţi pune în faţă un ciubăr de măligă şi o strachină de ciorbă. Viaţa,  înseamnă bucuria copiilor tăi, când fugind, vin şi te întâmpină, de dor că ai fost plecat cu zilele la cherestea. Viaţa, mă,  înseamnă patul cel cald din odaia mică cu soba ta cea fierbinte, plină cu lemne vânjoase de fag şi de stejar, şi nu de brad ud care să afumege toată încăperea. Mă, io grăiesc aşe, noi suntem liberi prăcum pasările cerului, codrul este casa noastră acum, dar io mă tem că este o casă prea încăpătoare pentru noi, cu odăi prea multe şi răci, căci şi codrul, dacă nu îi ştii toate cărările, te-ai putea rătăci, şi atunci să vezi ispravă, să rămâi pradă lighioanelor pădurii.   

 

 

3 responses to “XXXII.Haiducii lui ŞapteCai

  1. „Când năvălim în vreun sat, eliberăm opinca şi înjugăm boierul. Mândrele toate le luăm pe rând la pupat. Oamenii ne dau tot ce au mai bun în casele lor şi se aşterne de un danţ şi un praznic îmbelşugat. Bem nepăsători de cele ale traiului, ne îmbătăm cu fericirile cele lumeşti ale vieţii” – reuşită imagine, Mikaeleon…

  2. de fiecare data e o placere sa te citesc 😀
    Spor la inspiratie…

  3. Iti multumesc mult Pass, e o placere sa te am printre cititori. O seara cat mai placuta iti doresc,prietene!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s