XL. Prin Mesteacăniş

Foto:http://sfinx777.files.wordpress.com/2008/12/ulita_iarna.jpg

Scriu, e frig afară, nasul îmi curge neîncetat, îl şterg a mia oară, rana deschisă îmi provoacă din nou o usturime aspră. Helanca pare că îmi e prea scurtă, iar şuba ce o îmbrac nu e destul de groasă, lemnele sunt prea ude pentru a încălzi camera copleşită de umezelă. Oamenii satului spun că acolo unde e fum e şi căldură, îmi pare că îi contrazic, căci camera-mi e înecată în ceaţa fumului gros şi înecăcios pe care lemnele moi şi ude o fac în căminul mic de cărămidă din mijlocul cotineţei mele.

Versuri mi se revarsă neîncetat în minte, ca un fluviu de gânduri expuse matematic în fraze frumos aliniate. Mi-e greu să le aleg pe cele mai elocvente, cele mai plastice, mai expresive dintre ele. E un puzzle neîntrerupt în care logica mea trebuie să alerge cu sufletul la gură pentru a prinde expresia cea mai autentică contextului înfăţişat cititorului.

 

 

Foto: http://sfinx777.files.wordpress.com/2008/12/iarna-2.jpg

Scriu pentru sufletul meu, dar vreau cu ardoare ca versurile mele să pătrundă şi sufletele altora, şi poate că cer prea mult, chiar aş spune că încerc să ademenesc cititorul ce mă ascultă să încerce aceeaşi stare pasională pe care o încerc şi eu la auzul acestor minunate gânduri. Geniul e nemăsurabil dacă îl deţii, însă pentru a-l stăpâni e nevoie de o asemnenea putere copleşitoare încât muritorii de rând nu înţeleg povara harului. Harul se poate risipi în van în căutarea plăcerilor lumeşti. Sacrificiul e neînţeles şi pentru mulţi… pare inutil.  

Scriu, e tot ce ştiu şi pot să fac pentru comunitate. Sunt neputincios, nu mă pricep la nimic altceva, nici nu vreau. Am încercat, Dumnezeu mi-e martor, de nenumărate ori… Am priceput însă că împotrivindu-mă destinului meu, menirii pentru care am fost zămislit, nu fac altceva decât să mă autodistrug inutil. Sunt admirat de o mare parte dintre sătenii cătunului meu, sunt însă  mulţi cei care aruncă în mine cu jigniri felurite, spunându-mi că m-am dedat la lucruri muiereşti ori că înfăptuiesc lucrul diavolului noaptea scriind la biroul meu luminat în întuneric de o candelă de seu.

Nu am reuşit să ies din cătunul meu, nu am şcoală de popă, nici de învăţător, de fapt, nu ştiu niciuna dintre aceste îndeletniciri atât de respectate, nu pentru că aş fi un neinsprăvit aşa cum spune lumea şi nici pentru că sunt nevrednic de asemenea profesii onorabile. Ceea ce nu înţeleg ceilalţi e faptul că scrisul e la fel de serios precum oricare altă meserie de pe pământ. De nu ar fi cei ca mine, cultura, tradiţiile, istoria, obiceiurile s-ar pierde, în urma noastră nu ar fi decât o beznă neştiută, cunoscută niciunuia dintre noi care ar putea să ne povestească despre înaintaşii noştrii a căror amintire o cântăm, noi, poeţii, în baladele noastre. Nu s-ar şti nici despre faptele eroice ale neamului nostru, nici despre meleagurile pe care trăim, nici despre iubiri nemuritoare, nici despre fapte de vitejie, de n-ar fi doinele pline de dor, cântate pe limbă de frunză în vârf de dor de păstori plecaţi cu oile în tâmplele munţilor cărunţi.    

Pădurea de mesteceni e locul în care mă adăpostesc, unde mă regăsesc. Foşnetul frunzelor îmi dă o senzaţie de calm şi mă inspiră. Aici mă pot readuna, răvăşit de zbuciumul neînţeles al lumii. Acum pădurea e tristă, e îmbrăcată în gri. E toamnă, gerul cu miros de zăpadă prevesteşte primii fulgi de nea. Flori de gheaţă au înflorit la geamurile ferestrei mele. De vom păşi sănătoşi în primăvara ce are să vină îi putem mulţumi Domnului pentru milostivenia de a ne lăsa să trăim un nou an… asemenea naturii ce renaşte de fiecare dată mai sclipitoare şi mai crudă ca niciodată.  

 Şi iată că a început să fulguie, covorul alb se aşterne peste frunzişul umed de pe drumeagul către sat….

 O fătucă mi-a zâmbit  cu ceva vreme în urmă, dar nu demult, încă îi mai pot vedea privirea ştregară. Mă plimbam pe iaz. Nu ştiu ce căuta ea acolo, era ca o nălucă răsărită de pe nu ştiu eu unde din peisaj. E de rău, mi-am spus, de fiecare dată când himera mi s-arată, e prevestire rea. Mă gândesc la ea întruna, mă îmbolnăvisem de dorul ei, doream să o revăd încă o dată, acum parcă mi-a mai trecut, oricum sunt mai bine. Avea zulufi mari şi blonzi, obrajii înmuguriţi şi palizi, ochii negrii şi pătrunzători, buzele roşii şi aprige, o feţişoară simpatică şi privirea ageră de hermelină. Chiţăi un râs dulce de glas subţire, piţigăiat, la vederea mea. Zvâcni cât ai clipi pe celălalt mal al iazului în şareta pe care un căruţaş bătrân tolănea moţăind. Caii nechezară, oiştea se cabră şi dusă a fost, fără a putea să o mai revăd de atunci….  

Scriu, îmi e cel mai bine aşa, fata de care vă vorbisem e nepoata ţarului, după cum am aflat deunăzi în târg. Nu am eu stofă de ea şi de ar fi să se încurce cu un sărăntoc ca mine, unchiul ei, ţarul, dacă nu cel puţin tatăl, mare general de cavalerie, ar prefera să tocmească un călău să îmi curme viaţa şi să mă arunce în vreo râpă ca nimeni să nu ştie vreodată că am existat pe ăst’ pământ, decât să-şi vadă fiica dezonorându-şi familia…. aş putea să provoc pe oricine la duel pentru a-i cuceri dragostea şi admiraţia acestei făpturi atât de giganşă şi graţioasă, însă iubirea, precum toate lucrurile lumeşti, e o luptă în van.. de n-am fi atât de umani… ar merita efortul, chiar şi sacrificiul vieţii. Şi totuşi am să-i trimit un răvaş prin intermediul căruţaşului bătrân cu care era la iaz, îl cunosc,  l-am întâlnit de mai multe ori la iarmaroc, e geambaş de cai,   sigur are să mă înţeleagă de iubirea ce i-o port domniţei şi de suferinţa ce o încerc. De nu are să fie de acord am să îl ademenesc cu o sută de leţcai… mi i-a dat popa Ivan, a zis că ăsta e ultimul împrumut şi că mai bine ar fi să mă ocup de lucruri mai practice pentru a mă întreţine, să las scrisul deoparte că doară nu îmi ţine de foame…   

 

 Foto: http://sfinx777.files.wordpress.com/2008/12/esen_annen.jpg

Serghei Esenin – Sunt ultimul poet cu satu-n glas

Sunt ultimul poet cu satu-n glas,
Podet umil de scânduri în cântare,
Fac liturghia mea de bun ramas,
Mestecenii, cadelnitând frunzare.

Cu flacara de aur, ca un semn,
Îmi ard faclia în trupeasca-mi ceara;
Si ragusit, al lumii ceas de lemn
Mi-o bate pentru cea din urma oara.

Curând veni-va oaspete de fier,
Pe-albastru câmp, poteca o va-nfrânge.
El, lanul de ovaz, muiat în cer,
Cu mâinile lui negre, îl va strânge.

Cântarile-mi nu pot trai cu voi,
Ne-nsufletite palme, reci, straine!
Doar spicele si caii din zavoi
Or sa tânjeasca vesnic dupa mine.

Nechezul lor l-o suge-un vânt, solemn
Jucându-si parastasul într-o seara.
Curând, ah, ragusitul ceas de lemn,
Mi-o bate pentru cea din urma oara.

Serghei Esenin – Mesteacan

Sta balai la geamuri
Mesteacanul nins.
Proaspata pe ramuri
Neaua l-a cuprins.

Ciucuri moi si floare
De argint i-a pus
Si-a tesut ozoare
Albe pîna sus.

Tihna lînga poale
Blînd s-a asternut,
Fulgi de aur moale
Pîlpîie tacut.

Zarile alene
Dau în jur ocol
Si argint din gene
Scutura domol.

Serghei Esenin – Viscolul prinde colbul sa-si lepede

Viscolul prinde colbul sa-si lepede,
Luneca-o troica, luneca repede.
Vesela-n troica, peste întindere,
O tinerete fuge cu-aprindere.
Unde mi-s oare zilele proaspete?
Dar fericirea ce-am vrut-o oaspete?
Toate pierira-n iarna salbatica,
Precum aceasta troica zanatica.