XLII. Scena balconului…

Sunase cineva la uşă. Năucă de somn răspunsesem într-un târziu. Cheia se răsuci în yala mare şi grea. Întredeschisesem uşa ca să pot vedea cine e la ora aia aşa de matinală. Uitasem complet că aveam programată o întâlnire sâmbătă dimineaţa, altcândva nu reuşisem să găsesc loc în agenda lui. Bună dimineaţa, cu programarea de vineri, dacă nu deranjez, cred că la ora asta ne-am înţeles, după câte îmi aduc aminte… îmi spuse vocea din exterior, pe un ton destul de grav, de parcă ar fi trebuit să facem cine ştie ce. Ei, bine! El era cu siguranţă mai tinerel, dar eu trecusem prin multe astfel de aventuri. 

Îl poftisem înăuntru. Îmi încheiasem nasturii capoţelului meu subţirel, de culoare bleu marin, de satin. Sfârcurile mi se întăriseră, uşa de la balcon era deschisă. Pesemne soţul meu fumase o ultimă ţigară înainte să plece. Ceaşca de cafea rămase încă pe măsuţa din balcon lângă scrumiera plină de mucuri. Îmi adusesem aminte să îi golesc scrumiera căci în curând o să scrumeze pe faţa de masă, el e atât de neatent, nu îşi spală nicodată vasul în care mănâncă, nu goleşte niciodată scrumierele. Oof, or fi toţi bărbaţii la fel… îmi spuneam toate astea în timp ce flăcăul acesta stătea stingher pe hol aştetănd să îl invit să se acomodeze în casă…El se numea Norbert sau Romeo, nu imi mai aduceam aminte exact de la telefon cum, dar oricum avea un nume exotic …Am vrut sa ii intind mana si sa ii zic, Lenuta incantata , apoi m-am razgandit, poate la urmatoarea „colaborare”.

Haideţi! Intraţi! Nu vă sfiiţi! îl îndemnasem eu puţin stângace… Intrase cu aceeaşi sfială, deşi părea o intimifâstâceală profesională, puţină prefăcătorie se ascundea în spatele acesteor gesturi pline de jenă… ca să nu pară prea ofensiv, mă gândisem eu, trebuie să ai tact în asemenea chestii… nu poţi pur şi simplu să intri în casa omului să dai buzna aşa, mai ales când e vorba de intimitatea lui…

Unde pot să îmi pun şi eu lucrurile… şi… ştiţi?  trebuie să mă schimb şi eu… îmi spuse pe acelaşi ton uşor stingher. De unde să ştiu eu că el trebuia să se schimbe, la urma urmei nu părea o treabă de care să aibă nevoie de o uniformă specială. În fine… nu este treaba mea, ştie el mai bine ce face.

Să vă fac o cafea?  mi se păru mie natural să îi spun… În definitiv eram gazdă şi bunele maniere îmi impuneau să fiu cât mai ospitalieră cu putinţă… Îl plăteam pentru ceea ce face, dar asta nu însemna că trebuia să îl şi umilesc sau să îl tratez cu indiferenţă. Şi bărbaţii au sensibilitatea lor, oricât ar vrea ei să pară de duri, de fapt, înăuntrul lor se ascund nişte copii mari. Eu eram cea mai în măsură să afirm asta, la a cincea căsatorie, cred şi eu…

Esspresorul ne făcu de îndată două cafele. Îi servisem cafeaua într-o ceşcuţă mică aşa cum văzusem la Milano când fusesem la cumnata mea. Mie, sincer, îmi place să beau câte o cană mare de cafea, să mă întind la ea câte o jumătate de oră în compania unei ţigări bune. Chiar dacă unii spun că e spălătură de vase, mie aşa îmi place. Tânărul din faţa mea sorbi zgomotos din cafeaua fierbinte şi zâmbi profesional către mine. Avea o dantură perfectă. Un adevărat gigolo, îmi spusesem eu zăpăcită de ochii lui fermecători. Aveau o linie uşor orientală, negri, întunecaţi şi pare-mi-se cu o uşoară tentă de verzui, migdalaţi.   Era cam slăbuţ pentru astfel de treburi, îmi imaginam un tip mai corpolent, gen Arnold, musculos, mai macho. De fapt, visam către un tânăr chipeş, o combinaţie interesantă între Antonio Banderas şi  Van Damme. El era mai degrabă costeliv, sărăcuţul. Ei, bine, şi eu sunt o mârţoagă bătrână, îmi veni în minte… şi tânărul zâmbi din nou văzându-mă chicotind de una singură.

Păiiii…  cum şi de unde zici tu să începem…. îl întrebasem eu cam nelămurită… Eram la mine acasă, dar nu mă pricepeam deloc la chestii din astea. Mi-l recomandase vecina de vis-a-vis. Era foarte mulţumită de el. Îmi zisese că e unul dintre cei mai buni. Meseriaş tipul, îmi spuse ea,  asta doar pentru că eram confidente. Abia aştepta să mă prindă la o şuetă la ea, la mine, la o cafea, pe casa scării, în lift, sau oriunde ne întâlneam şi credea ea de cuviinţă că nu ne aude nimeni, îmi împărtăşea din secretele ei atât de preţioase. Îmi spunea tot, până în cele mai mici amănunte. Câteodată devenea plictisitoare, dar asta este, prietenii ţii alegi singur şi rudele ţi le dă Dumnezeu…

Pentru început ar fi bine dacă mi-aţi putea spune unde este baia… lăsă propoziţia în puncte de suspensie. Eu, vrăjită de farmecul său, îmi dădusem seama cam târziu ce mă întrebase.

-E acolo, după colţ, pe stânga… şi îi indicasem cu degetul locul spre care trebuia să se îndrepte. Se întoarse pe călcâie şi se îndreptă în direcţia indicată. Rămasă singură, mă privisem în oglindă. Aveam contururi negre în jurul ochilor, pungi de oboseală atârnau greu sub ochi, pare-se că nu dormisem nici prea mult, nici prea bine astă noapte… Eram nemachiată şi părul ciufulit îmi stătea vâlvoi în cap, însă nu îmi pierdusem farmecul de altădată… coapsele îmi erau încă tari, sânii asemenea… buzele încă destul de cărnoase, cu un pic de rouge erau chiar apetisante pentru o doamnă trecută de vârsta a doua.

Sper că nu aveţi vecini cârcotaşi, îmi spuse el. Nu vreau să cheme careva poliţia dacă aude zgomote la ora asta a dimineţii, sâmbăta… continuă el, la fel de grav şi impacientat. Nu, scumpule, îi spusesem eu, cum aşa?  Nu trebuie să îţi faci probleme în privinţa asta, ăsta e un complex rezidenţial, suntem persoane foarte discrete cei care locuim aici… îi spusesem eu pentru a-i înlătura orice nelinişte. Scoase scula din dotare, cu grijă, mânuind-o perfect. Mare a naibii, îmi spusesem eu, puţin impresionată de mărimea sfredelului cu care avea să îşi facă omu’ treaba. 

Ştiţi, îmi spuse el, trebuie să nivelez puţin în balcon înainte de a pune gresia, sper că nu e o problemă dacă folosesc ciocanul rotopercutant….         

   

Anunțuri

8 responses to “XLII. Scena balconului…

  1. Picamer o fi în jargon?…

  2. E o mare chestie si empatia asta. Si o ai din plin, pare-se.

  3. In dex e trecut picahamar, acu cine le/o mai stii si cu neologismele astea… O duminica placuta ,Vania!
    Metalshrine, foarte generos commentul , iti multumesc mult de apreciere… O duminica placuta iti doresc si tie, Metalshrine!

  4. Cred ca de fapt vine de la englezescul pick-hammer.
    O duminica placuta tuturor!

  5. Ptiu, ma duse gandul in alte parti…ce ti-e cu femeile astea 😀

  6. Felicitari pentru aceasta povestire! De fapt, e bine spus ciocan cu rotopercutie: este o bormasina mai mare, rotopercutanta. Picamarul are dimensiuni mult mai mari!
    O seara minunata!

  7. Minunata fotografia de mai sus! Eu, un fumator notoriu, cand o vad, imi da speranta ca apuc suta de ani! Pe naiba!

  8. Multmesc mult de vizita , Nea Costache, ma simt onorat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s