Top 7- Anisia

Sunt din nou eu. Cel concret. Michael. Călătoresc de această dată prin Sahara. Deşertul de lumină al Terrei. Africa, leagănul civilizaţiei noastre. În unda imperceptibilă a timpului, vântul Universului a creat acest peisaj plin de un misticism încă de neînţeles ce a chinuit imaginaţia multor iluminaţi iluştrii. Dune de nisip, valuri nemărginite şi nenumărate se întind dincolo de puterea imaginaţiei umane. Un ocean de nisip, o clepsidră ce măsoară existenţa Universului infinit. O lume atât de intrigantă percepţiei şi imaginaţiei umane.

După zile bune de mers în neîndurătorul cuptor al lui Allah, caravana a ajuns într-o oază de viaţă a deşertului. Un ochi de apă ce asigură supravieţuirea atâtor mii de plante, animale şi mai ales fiinţe umane. O fântână de speranţă ieşită în calea pelerinilor în drum spre cetatăţile sfinte ale credinţei. Apa dulce şi rece ce poate fi gustată aici, reclădeşte pilonul principal al credinţei: MORALUL.

Sunt deghizat în beduin, altfel risc să fiu ucis. Un văl mare, negru, îmi acoperă brutal faţa, şi îmi irită obrajii pârliţi de razele soarelui. Pe aceste meleaguri păgânii sunt ucişi fără remuşcări. Pot fi cu mare uşurinţă mătrăşit cu sânge rece în cel mai fierbinte loc de pe Terra.  

Care e scopul meu pe aceste meleaguri. Sunt un drumeţ pribeag în calea destinului meu, din dorinţa de a înţelege din nou viaţa. Am ales să traversez cel mai arid loc de pe pământ pentru a mă redescoperi. Pentru a înţelege din nou tainele Universului. Pentru a înţelege   din nou traiul simplu. Viaţa simplă trăită în limita strictului necesar. Pentru a auzi din nou glasul Universului. Pentru a gusta din nou plăcerea de a trăi.

În Sahara, cel mai mare deşert de pe planeta pe care trăiesc în prezent, spre surprinderea mea, există o lume mult mai plină de viaţă decât în multe din aglomeraţiile urbane existente în prezent.

În oaza aceasta, poţi încerca într-adevăr gustul adevărat al ceaiului sau al cafelei. Poţi înţelege perfect de ce APA reprezintă viaţă. Aici, în locul unde te-ai putea aştepta să nu găseşti resursele necesare întreţinerii vieţii, descoperi că în tine,  în corpul tău, este cel mai mare acumulator de energie pe care Dumnezeu l-a creat.

Eram jumătate prizonier, jumătate călător al caravanei cu care speram să ajung spre cetatea sfânta a Credinţei. Deşertul e o închisoare fără graniţe ori ziduri. Poţi fugi, însă încotro să te îndrepţi? Nu poţi scăpa de dependenţa celor care cunosc deşertul şi ştiu să citească semnele lui. Am fost sfătuit să nu vorbesc cu nimeni. Să îmi ascund faţa pe cât de mult posibil. Să devin invizibil odată cu intrarea noastră în oaza, ce îmi părea acum, după 2 zile de călătorit prin arşiţa cuptorului lui Allah, ca o renaştere la viaţă. Îmi cunoştea graiul doar un bătrân olog pe care îl ajutam să urce pe cămilă şi care fuma mahoarcă neîncetat, lucru care îmi dădea puţină iritare. Mă întrebă, la un moment dat, la ce mă gândesc. I-am răspuns că nu ştiu cât am să mai rezist. Îmi părea că fizicul meu e istovit şi că trăiesc doar din încăpăţânarea de a nu muri. Eram lipsit de vlagă şi uscat de sevă. Atunci el îmi spuse că are o surpriză pentru mine. Îmi spuse că nu departe de locul unde ne aflam era o localitate turistică cu tot confortul disponibil. Şi dacă doresc, am putea merge pentru vreo două zile acolo, cât caravana se mai odihneşte. Era ciudat, pentru că rânjise din nou şi i se arătase singurul dinte din gură, un colţ de aur srălucind, lucru ce îi oferea o figură perfidă. Am acceptat totuşi, îndoielnic. Mi-a spus că trebuie să călătorim doar noaptea şi că va trebui să mă furişez pe întuneric ca nimeni să nu mă vadă, altfel au să înceapă să pună întrebări.

Zis şi făcut. Cu gândul zadarnic de a ajunge să fac o baie cum se cuvine. De a lua o cină cumsecade. De a mă bucura de tot confortul pe care lumea modernă are să ţi-l ofere. Impacientat de gândul de a ajunge cât mai repede, mă întrebam când am să zăresc luminile oraşului în depărtare. Cu mâinile umflate din cauza frâielor de care mă ţinusem pentru a nu cădea de pe cămilă. Cu fundul plin de băşici din cauza şeii din piele tare, şederea îmi era imposibilă de câteva săptămâni încoace. Preferam să mă întind precum şeicii şi să mă sprijin în coate, deşi era privit ca un act necuviincios din partea mea faţă de restul interlocutorilor. Trăgeam de Sami, călăuza mea, pentru a ajunge cât mai repede către raiul iluzoriu al civilizaţiei.

Ajunserăm pe nişte stânci. Sami îmi spuse că are o problemă privată şi că rămâne puţin în urmă să o rezolve. După câteva minute bune, văzând că nu se mai arată, începusem să strig precum un bezmetic în întunericul de tăiat cu cuţitul prin care abia reuşeai să îţi vezi vârful degetelor de la mână. Strigasem din răsputeri. La început crezusem că mă pierdusem, apoi mă gândisem că eu nu m-am îndepărtat de locul iniţial, eram exact în acelaşi loc ca acum câteva zeci de minute, ore, cine ştie cât timp se petrecuse de când mă regăseam singur în deşert.

Îmi veni în cap, puţinul pe care îl înţelesesem de la unul din beduinii cu care călătoream. Atunci când te pierzi în deşert, dacă este noapte, şi soarele, unicul punct după care te poţi ghida, nu a răsărit pe bolta cerească, cel mai bine este să rămâi locului. Nu ştii ce primejdii te pot aştepta la următorul pas. Şi odată cu ivirea zorilor să porneşti la drum cu soarele mereu în spate. Stele apărură pe cerul senin, precum şi luna, însă incapabil să le descifrez harta ce mă putea conduce înapoi spre comunitatea oazei, mă hotărâsem să stau locului, şi să aştept. Poate cu ajutorul lui Dumnezeu, cineva mă va găsi şi mă va salva.

Mă pusesem în genunchi. La început mă încercase din răsputeri disperarea. Dacă am să mor, aici pe aceste meleaguri pustii, neştiute de nici un om. Dacă am să-mi las osemintele aici fără ca nimeni să le plângă. Nu voi mai avea şansa să repar ce am greşit până acum. Nu voi mai avea şansa să îmi revăd familia, să îmi salut pentru o ultimă oară prietenii. Toţi oamenii au ca ultimă dorinţă să moară în patul lor. Mi se părea aşa un gând anost, atât de comun şi meschin, de parcă ar mai conta unde îmi dau duhul din moment ce trec îm nefiinţă. Începusem să mă rog. Să mă rog jalnic pentru a mi se cruţa viaţa. Căzusem într-un soi de letargie inconştientă şi delirantă derulând imagini ce mi-au încântat odată privirea şi încercând sentimente ce mi-au încălzit rareori sufletul.

Vântul şuiera. Nisipul foşnea în zborul lui. Întunericul mă îmbrăţisa. Luna cu lumina ei mă încălzea. O sferă mare de lumină se formase pentru a-mi lumina spiritul. Printre genele grele îmi dădusem seama că mă aflu pe o dună uriaşă, înaltă, ce forma un acoperiş sub forma unei piramide. Eram deasupra lumii, deasupra a tot ce se putea numi uman. Universul îmi dezvăluia din secretele sale. O furtună de nisip se iscă din neant. O spirală din firişoare fine  de siliciu se creease sub forţa unui curent turbionar. Păşeam prin evuri de lumină. Un eon de cunoştinţe şi trăiri umane fugea prin faţa ochilor mei. Istoria mi se revela imagine după imagine de parcă asistam la înşiruirea treaptată a mii de diapozitive ce înfăţişau naşterea, formarea şi drumul către lumină a spiritului uman. Cosmosul cu ale sale stele îmi vorbea pe limba mea, eu mă adresam către el pe limba lui. Îmi şoptea secrete îngropate în conştiinţa colectivă cu milenii de ani în urmă. Răspunsuri atât de evidente zăceau ascunse în mine. Acum toate acele mistere la care speram să am vreodată răspuns prindeau viaţă, se materializau şi ieşeau la lumină mai clare ca niciodată. Eu sunt cheia, spiritul nu e cifrat, trebuie doar să ştii să îi citeşti semnele. Intuiţia e calea cea dreaptă, lumina e călăuza, destinaţia supremă e locul alături de Spiritul Creator. Vântul părea că se agită mai tare, oceanul prăvălea valuri uriaşe, nisipul formă încă o dată tunelul transcedental.

Soarele răsărise şi îmi încălzea fiinţa slăbită de experienţa trăită. Sami striga după mine, parcă în căutarea mea. Un şarpe se întrupă în ciomagul său în care se proptea pentru a-şi sprijini piciorul beteag. O lumină puternică îi străpungea pieptul şi mă orbea, înainte să se incheie repede la al-dara’h-ul negru ce îi înveşmânta trupul.

Prietene, cât mă bucur că te-am regăsit, îmi spuse Sami cu un accent stricat. Îl pivisem incredul şi de această dată. Cine era această călăuză a mea, de fapt?  Ei, ce ai înţeles după noaptea asta de rătăciri, mă întrebă persuasiv, Sami, de parcă toate cele petrecute ar fi fost fireşti. Eu, năucit, nu înţelegeam de unde ştia atâtea şi de unde atâta naturaleţe, de parcă n-ar fi fost vinovat de nimic. Şi totuşi i-am răspuns cu jumătate de gură şi puţin contrariat: Am înţeles că viaţa nu merită trăită fără iubire, şi am promis că de mă voi întoarce în lumea mea, oricare ar fi aceea, am să mă îndrăgostesc ca un nebun de prima fată ce are să îmi iasă în cale. Şi am să-i spun că o iubesc deşi ea nu mă va crede. Poate la început nu mă va iubi la fel de mult, însă ştiu că dacă am să insist ea va fi a mea. Şi eu voi fi al ei. Aşa să fie! Dumnzeu să mă ajute! rostii eu cu putere.

Coboram către oază, împreună cu bunul meu prieten, Sami. Sub înfăţişarea aceea de om nemilos pe care mi-o creeasem despre el la prima impresie, parcă întrevedeam acum în el, tatăl pe care niciodată nu l-am avut. Apropiindu-mă de oază mă întrebam cum va arată cea sortită mie.

Coboram şi urcam iară dunele înalte de nisip. Călcâiele îmi intrau adânc în nisip. Tălpile se afundau cu totul. Gambele îmi erau de plumb. Urcuşul era obositor. Drumul istovitor părea nesfârşit. Nisipul încins îmi frigea aerul din plămâni. Căldura îşi arăta formele halucinogene. Fata morgana a deşertului dansa cu mişcări graţioase în căldura de peste 50 de grade celsius. Dacă aş fi ţinut un ou în palmă cu siguranţă s-ar fi prăjit sub razele nemiloase ale soarelui. Auzeam incantaţii ale unui şaman ceresc ce părea să-mi îndrume paşii înapoi către oază. Doborât de sete, căzusem în nisipul fierbinte. Gura îmi era plină cu nisip. Pielea îmi era iritată de sarea sudorii mele şi de firele grâuncioase de siliciu care îmi intraseră pe sub haine. Căzut, mă uitam la palmele mele. Văi brăzdate odată de ape formau acum pe aridele mele mâini ueduri demult secate. Buzele-mi fripte de sete se răsfrângeau peste gură cu o usturime de nesuportat. Limba însăşi, umflată şi noduroasă,  părea a nu mai simţi nici un gust, papilele îmi erau arse, precum amprentele unui ucigaş plătit în fuga de actul justiţionar suprem, scaunul electric. Sami, mă ridică cu greutate de jos, şi mai mult târât, înaintam sprijinit de călăuza mea.

Prin ceaţa deasă  a sfârşelii ce mă încerca, văzusem cei câţiva palmieri ce răsăreau de jur împrejurul oazei. Copacul acela  cu trunchiul gros din mijlocul oricărei oaze se numeşte baobab şi reprezintă pâinea babuinilor de deşert. E ca un butoi mare în a cărui rezervor interior apa se adună în anotimpul ploios, ca peste arşiţa verii să poată rezista induranţei sfâşietoare a deşertului… îmi spuneam în încercarea neputincioasă de a nu intra în delir din cauza caniculei năprasnice.

Ajunşi înapoi. Cu ultimele mele forţe mă repezisem către ochiul mic de apă dn mijlocul oazei. Ceilalţi beduini se uitau miraţi cum de un alb aproape terminat de forţe a ajuns până acolo. Sami se uită precaut de jur-împrejur de teama ca această experienţă să nu ne coste, la urma urmei, pe amândoi viaţa. Între timp, eu sorbeam frenetic din apa a cărui gust nu mi se păruse niciodată mai dulce ca până acum. Sami cu mâna strânsă pe mânerul sabiei sale încovoiate îmi apăra spatele de vreun musulman fanatic care ar fi fost în stare să îmi reteze capul cu un şuier vag al sabiei pentru simplul fapt, că eu, un păgân, sorb din aceeaşi apă cu a lui.

O fată se apropie de mine. Îşi luă vălul de pe faţă dezvăluindu-şi chipul. Păcat mortal faţă de comunitate. Lege de netăgăduit, aceea de a-ţi arăta chipul unui străin, mai ales unul fără credinţă în Allah. Îmi şterse faţa cu vălul ei mătăsos şi buzele arse de soare mi le mângâie cu mîinile ei catifelate. Mi se păru cel mai pătimaş sărut pe care spiritul meu putuse să îl încerce vreodată. Avea tenul alb. O raritate, o calitate greu de întâlnit pe aceste meleaguri, şi ochii de un albastru pur şi pătrunzător. Se numea Anisia. În dialectul local însemna pasăre. Era mistica femeie pasăre a deşertului. Era într-adevăr o pasăre, căci gându-i se putea ghici că zburase departe de aceste tărâmuri… deseori. O pasăre a cerului, o pasăre împrizonierată între pereţii invizibili ai deşertului dar a cărei spirit zbura liber ori de câte ori dorea. Purta o floare de camelii în păr. Era extraordinar de ciudat, de mistic. Un gram pe magie i se ascundea între firele dese şi negre de păr, ce strălucea în lumina veşnică a zeului suprem al Egiptului, RA. Cum putea exista această floare în deşertul acesta lipsit de viaţă, oropsit de verdeaţă, dar mai ales păgubit de orice frumuseţe pe care natura o poate oferi prin vegetaţia ei luxuriantă. Camelia reprezintă renaşterea unui destin. Renaşterea unui om. Acela eram eu.

Ana behibek, îi spusesem aproape instinctiv. Şi ea, în asemenea măsură, îmi răspunse Ana behibak. Mă ridicasem. Eram în capul oaselor ca un sac de moloz trântit la marginea drumului. Căteva zeci de beduini se adunaseră să asiste la scenă. Tătăl Anisiei apăruse ca din senin din grupul ce ne înconjurase. O trase de mână şi îi adresă cuvinte de ocară. Se îndepărtară amândoi,  îndreptându-se către cortul caravanei lor. Eu rămasem ca prostit pentru a o privi din urmă. Mă încercase instinctul să o strig. Însă ochii duşmănoşi îmi strangulaseră instinctele în gât. Începusem vag şi terminasem aproape mut… A…ni…sia…

După episodul de mai devreme îmi pierdusem conştiinţa. Acum, mă aflam în cortul caravanei mele. Era zarvă mare afară. Pesemne era un sfat. Bărbaţii caravanelor pelerine spre Cetatea Sfântă, locuitori ai oazei deopotrivă, se adunaseră împrejurul unui foc mare pentru a-mi hotărî soarta. Urma să mor în câteva clipe după interpretarea strigătelor de război ce le percepeam de afară. Un uuuu prelung se auzea şi se răspândea cu fiori de moarte asupra întregii regiuni. Scosesem capul să văd ce se întâmplă. Săbii în formă de semilună se vânturau ameninţător deasupra capului, chiote de război se înteţeau în aer şi deveaneau tot mai apropiate şi mai înfricoşătoare. Sami văzându-mă ieşit pe jumătate din cort, se repezi la mine. Ce faci, eşti nebun? Tu habar nu ai cât rişti făcându-ţi apariţia aşa. Dacă toţi aceşti luptători cu limba înveninată de sângele atâtor victime ce le-au răpus în întinderile deşertului te-ar vedea, s-ar năpusti asupra ta, şi atunci  nici Allah, cel prea măreţ, nu te-ar mai putea ajuta. Te-ar căsăpi într-o clipită, odată căzut în ghearele lor de acvile şi necrofagi ai uscăciunii!

Sfatulse sfârşi. Sami avu ultimul cuvânt. Mirarea îmi fusese pe măsură, să aflu că el era unul dintre acei înţelepţi de care toată lumea asculta fără tăgadă. Se făcu în sfârşit linişte după atâtea dezbateri intense. Toţi se uitau cu respect şi curioşi deopotrivă, aşteptau cu nerăbdare decizia pe care el o luase. Acest păgân, creştin cum îi place să-şi spună, a venit pe meleagurile noastre ca simplu doritor de cunoaştere. A înfăptuit un păcat mortal, e cât se poate de adevărat. Dar pedeapsa de a i se lua viaţa este mult prea aspră. Allah l-a adus printre noi, Allah să îi redea viaţa înapoi. Va fi încălecat pe o cămilă şi destinat deşertului. Dacă Allah va dori să îl ţină în viaţă îi va îndruma paşii prin cuptorul său grozav către aşezări locuite. Dacă însă Allah va dori ca viaţa lui să îi fie închinată, va muri până la căderea soarelui. Aceasta e vrerea lui Allah, să o înfăptuim aşadar ca atare. Grăi Sami, după care chiuitul reîncepu ca în momentele anterioare.

Două matahale hidoase se repeziră asupra mea. Fusesem urcat pe o cămilă bătrână abia adăpată cu apă din belşug. Legat cu mâinile la spate, şi cu ochii ferecaţi, urmam drumul destinului meu. Speram ca soarta să îmi fie încă o dată îndurătoare. Privirea Anisiei era singurul lucru la care mă puteam gândi. Cămila se balansa cu elanuri molatice. Câteva raze de lumină pătrundeau pe sub bandana neagră ce îmi fusese pusă peste ochi. După ceasuri îndelungi de mers prin arşiţa nemiloasă a deşertului eram pe jumătate mort. Când, dintr-o dată, dihania păroasă şi plină de pureci pe care şedeam leşinat în călătoria mea pe drumurile neştiute ale pustietăţii,  căzu la pământ. Îmi prinsesem piciorul sub greutatea colosală a bestiei rumegătoare. Un val rece de apă sărată îmi astupă gura. Tuşisem convulsiv. Allah făcuse ca eu să ajung la Marea Mediaterană. Plaja întinsă oferea adăpost multor nave naufragiate. Reuşisem să mă eliberez de sub strânsoarea greutăţii animalului cu moravuri umane. Cămila, dacă nu îi convine ceva, asemenea oamenilor mediocrii, scuipă. Cu sforţări supraumane, reuşisem în cele din urmă, să mă eliberez la măini şi să dau la o parte vălul ce îmi obtura privirea. Schelete de nave erau aruncate de fluxul puternic al Mării Mediterane, în urma coliziunii lor de stâncile ascunse în apele puţin adânci ale acestui golf uitat de lume. Corbii ciuguleau din carcase umane. Stârvuri aflate în putrefacţie împânzeau plaja. Cadavre scheletice agăţate de câte un catarg ori cu vreo lespede ce le trecea prin pântece dădeau aerului un miros înfiorător. Câte un croncănit brăzda aerul cu viteză. Mirosul morţii mă îngrozise pe loc. Apusul se apropia cu repeziciune. Încropisem un foc din cele câteva lemne uscate ce le găsisem prin împrejurimi. Aşteptam în derivă, gândindu-mă la privirea Anisiei, ca vreo corabie rătăcită să mă găsească ca pe un naufragiat laconic pe tărâmul imaginaţiei umane.

 

 

Anunțuri

12 responses to “Top 7- Anisia

  1. Au au au. Aici m-ai atins rau de tot. Desertul Sahara si toate cele…
    Superba povestea! Absolut superba!

  2. toata admiratia pentru Michael si calatoria lui…

    curiozitatea mea de femeie te intreaba daca poti dezvalui secretul… ce face un barbat ca sa fie cu adevarat barbat?
    daca raspunsul e pe undeva in povestea asta, nu-mi raspunde; daca l-ai scris in alta parte, scrie-mi titlul postarii… :))

  3. Oaaa! Si eu am mers prin Sahara. Si prin desert, prin deserturi.

    Fina si adanca zugravirea a chinului celui insetat. Frumoasa povestea Anisiei.
    Faina incheierea, deschisa, cu asteptare…
    Si mi-a placut mult Vederea din timpul noptii. Desi pare poate incredibil, dar asta merita orice drum prin deserturile personale si prin cele planetare.
    Am povestit si eu mai demult despre ratacitorul prin desert si despre Apa, care l-a scos din ardere si l-a umplut de viata. Apa- „chipul feminin al lui Dumnezeu”…
    Sa ai drumuri bune si sa te bucuri de roadele calatoriilor tale!

    PS am ascultat cu placere si muzicile. Faina selectie!

  4. Metalshrine, ma bucur ca am avut acest efect asupra ta, si din perspectiva commenturilor super pozitive pe care le am pentru aceasta postare, as dori sa mai las inca o zi capitolul VIII. Anisia. Iti dezvalui un secret, iti recomand Alchimistul de Paulo Coelho daca nu l/ai citit deja, din el m/am inspirat, acolo vei intani o poveste mai frumoasa ca a mea.
    Ajanina, ma bucur de trecerea ta, am sa te adaug in blogroll, am vizitat blogul tau si imi place. Iar despre curiozitatea ta, din pacate nu am un raspuns satisfacator, caci nu am nici conditia, nici pregatirea, nici aroganta de a spune ca stiu exact ce defineste un barbat adevarat. Ceea ce doresc eu prin afirmatia de mai sus este sa condamn orgoliul exacerbat, uneori prostesc excesiv al barbatior, invinuire de care majoritatea masculina se face vinovata. Condamn virilitatea masculina meschin superioara la fel de mult ca pudibonderia falsa feminina. Oricum nu sunt eu cel care se vrea a rescrie dogmele civilizatiei umane, nici a le critica, eu sunt doar un personaj ce se vrea romancier. O sa mai dezvalui o parte a masculinitatii mele cand voi republica K2/Aici sunt eu insumi, cred ca e cu vreo 5 postari anterioare. In rest, iti multumesc de comment si sper sa ne recitim cu cat mai multa placere.
    Mikka, daca ma crezi, am scris povestea de mai sus cu gandul la o persoana la fel de speciala ca si tine. Inainte de a o publica, m/am gandit ca tu vei fi una dintre aceia care va aprecia la maxim calitatea scrierii.
    Va doresc tuturor o duminica cat mai placuta si mai odihnitoare!

  5. Fascinanta aceasta povestire! Anisia este chipul personificat al dragostei ce te ajuta sa treci prin orice greutati! Minunata descrierea calatoriei prin desert! felicitari!
    O duminica minunata!

  6. Nea Costache, va spunsincer ca nu am fost niciodata in Sahara sau in desert, dar va pot spune ca puterea mintii ma poate purta cu ajutorul imaginatiei oriunde doresc eu. Si da, dragostea te poate ajuta sa treci peste orice greutati, chiar si peste amenintarea mortii. \va doresc din suflet o duminica placuta si odihnitoare!

  7. multumesc de adaugare in blogroll…
    si apreciez raspunsul…
    cred ca onestitatea e una din calitatile care il fac pe om mai adevarat 🙂
    am citit K2… si m-a impresionat puternic.

  8. Mikael, nu l-am citit inca. Probabil ca se va intampla si asta. Ideea este ca am citit de mic povestile celor o mie si una de nopti. Si m-am simtit de acolo. Totul imi parea cunoscut deja. Parca citeam o carte din copilarie, desi eram copil inca. Cineva mi-a spus ca am legaturi metafizice cu acea lume spirituala. Si ca as fi trait pe acolo candva… Cert este ca ma simt familiar cu multe lucruri de acolo. Am mai citit carti scrise de arabi si iar am recunoscut niste gusturi in comun cu acea lume. El-Hakim este una dintre carti. Poate ai ocazia.
    Duminica frumoasa!

  9. El-Hackim, am sa il caut si promit sa il citesc, mersi de recomandare. O duminica seara cat mai placuta!

  10. Draga Mikael,
    Ai ghicit ca imi va placea mult calatoria prin desert…
    Ca si cum ai fi fost… De fapt, cand descrii, cand povestesti, chiar esti, nu? :))
    Si in Sahara, si in deserturi…
    Am citit si comentariile, si am mai gasit o poveste draga” Alchimistul”, poveste-drum parcursa iar si iar, mereu cu alte nuante de intelegere si bucurie.

    Draga Metalshrine,
    Imi gasesc si la tine o poveste draga: „El-Hakim”… Am citit-o si pe asta cu drag. Mi-am gasit, in vreme ce o citeam, o parte din mine. Candva, in alta viata, am fost si eu un hakim… Intr-un fel, din ce in ce mai intens, revin la asta, in alta forma.

  11. blogu asta are un iz familiar [gen cafeaua, in desert].

    oricum e linistitor sa aflu ca omul e cel mai mare recipient de apa [sau era energie?] pe care l’a creat dzeu. pascaliana chestie.

  12. Mikka, atunci cand scriu incerc sa ma teleportez in locurile respectieve, ai perfecta dreptate.
    Strelnikov, ma bucur de trecerea ta, si imi place mult remarca ta referitoare la blog, ca ar avea un iz familiar, e exact atmosfera pe care vreau sa o creeez. Si omul este cel mai mare recipient de energie, o stiu de la fratii Wackowski din Matrix, cu Pascal nu prea m/am impacat la orele de fizica. Apropo, ti/am vizitat blogul, imi place, am sa te adaug in blogroll. Iti doresc lecturi placute si pe viitor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s