Top 7- Săcelu’ Spini

 

 

Acum sunt bătrân, am îmbătrânit fără să-mi dau seama cum au trecut zilele. Ies în poartă zilnic. Sprijinit într-un toiag uscat, gârbovit de timp, privesc lumea cum trece. Unii vin, alţii pleacă. Parcă mă simt obosit de câteva zile încoace, o fi vremea de vină. A venit toamna şi m-a luat şi de data asta pe nepregătite. Mi-a intrat frigul în oase pe nesimţite, de parcă nu se întâmplă lucrul ăsta la fel în fiecare an, şi la fel îi spun babei mele încă de când eram tânăr, dacă trecem şi de iarna asta, apucăm să mai trăim un an. În tinereţi era doar o glumă macabră, aşa… un fel de superficialitate juvenilă cu care se tratează toate lucrurile la vârsta aceea, inclusiv moartea. Dar acum parcă îi resimt suflul greu şi rece venind din ce în ce mai aproape.   

Ies în poartă încă de acum douăzeci de ani, încă de pe când m-am mutat înapoi în casa părintească. Da, da, m-au deportat şi pe mine, chiar dacă atunci nu mi-am dat seama că mă strămută comuniştii de la sat la oraş, acum îmi este foarte evident că aşa s-a întâmplat. Zic că m-au deportat pentru că atunci ajuns la oraş mă simţeam ca într-o altă ţară. Era o altă lume de care eram complet străin.  Atunci am plecat mânat de lipsurile de acasă, părea că la oraş e o lume nouă, modernă, mult mai comodă decât la sat. De fapt, în zilele alea de-abia dacă mai găseai câte ceva de-ale-gurii prin cătunele astea uitate de lume. Cum spunea un coleg de al meu de muncă atunci când eu încă eram chinuit de programul auster din uzinele marelui imperiu industrial care se clădise în ţara noastră, visând mereu că am să mă întorc într-o bună zi acasă: 

  -Mă, Ioane, îmi spunea el mie, da’ de ce vrei tu să te întorci acasă, mă? Aici de bine-de rău o pâine mai găseşti de mâncat, mai aduce ba unul, ba altul câte o palincă bună de prin părţile de unde e, ne simţim bine, mai jucăm câte un şeptic, mâncăm o slană, programul de lucru trece repede şi odată ajunşi la căşile noastre, altă treabă nu avem decât să ne bucurăm de viaţă, mă! Dacă erai acasă, te sculai cu noaptea în cap, dădeai la animale de mâncare, plecai la muncile câmpului, te întorceai frânt şi te apucai să dai din nou de mâncare la animale şi uite aşe până ce soarele apunea de-a binelea şi trebuia să te culci ca a doua zi dimineaţă să te poţi trezi odihnit ca să iei totul de la capăt. Aici puiul ţi se oferă pe tavă, nu trebuie să te chinui să îl creşti, nici măcar să îl tai ca nevastă-ta să îl cureţe de pene, şi dacă mergi la restaurant, cum facem uneori eu şi cu nevasta, nici măcar  să îl găteşti nu te mai strofoci.

Uite aşe îmi spunea tovarăşul acela al meu de muncă, dar eu în sinea mea tot acasă îmi zbura gândul, la săcelu’ meu drag, la Spini, acu’ l-or făcut comună…  Unde altundeva poţi să te simţi mai în largul tău şi mai bine primit decât… ACASĂ. Da, da, sunt douăzăşi de ani de când m-am întors. Mai întâi am lucrat într-o uzină de armament, dar simţeam cu tot dinadinsul că trăbă să plec d-acol’ , căci aveam impresia că mă sufoc între pereţii aceia, fără să văd lumina soarelui până la ieşirea pe porţile metalice ale fabricii unde fusesem repartizat. Nu vă mai povestesc de zilele când trebuia să lucrez la schimbul trei, unde aţi mai auzit voi de o nenorocire mai mare decât muncitul noaptea.  Nu am dat niciodată vina pe comunişti, de fapt, aşa am fost învăţat încă de mic de către părinţii mei, să nu dau vina pe nimeni altcineva de neputinţile mele decât pe mine însumi. Plus că nu am de ce să port ranchinuă nimănui, cum spun alţii, cu ură despre comunişti. Ei mi-au dat casă, mi-au dat maşină, datorită lor copii mei au ajuns să facă o şcoală, deşi acum ei sunt plecaţi. E adevărat, nu puteai să suflii o vorbă despre regim, dar politica era cea mai mică dintre probelemele mele. Dar iată că nu am mai auzit de copii de mult, poate am să le dau un telefon cât mai curând cu putinţă. De când s-or liberalizat şi graniţele or plecat şi ei.

Comuniştii  mi-au dat apoi un post fain, bineplătit, mult mai familiar mie, la Apă şi Canal, şi chiar în ultimii ani petrecuţi la oraş, am lucrat la Drumuri şi Poduri, deşi nu se mai făceau nici de unele, nici de altele în ultimul timp, dar aici a fost cea mai frumoasă perioadă, căci lucram la un tronson de drum ce tăia Pădurea Bogăţii în două, de prin partea Adealului, şi deci puteam respira din nou aerul proaspăt şi tare de codru verde. Am săpat, da, da, asta am făcut toată vieţişoara me, am palmele aspre ca şmirghelu’ de la lopată. La început mă dureau de mama focului băşicile din palmă, dar mai apoi palmele mi s-au obişnuit cu asprimea muncii.

Nu ştiu de ce ies în poartă. Am preluat acest obicei fără să mă întreb vreodată de ce, de la părinţii mei, odihnească-se în pace! M-am întrebat şi eu mereu de ce ies în poartă. De plictis, nu, niciodată. Din curiozitate ca să văd cine mai trece, să mai văd ce se mai întâmplă în stradă, poate, deşi nu aş băga mâna în foc că ăsta ar fi motivul. Pur şi simplu, ies în poartă să casc gura la vânzoleala de pe uliţă, aşe îmi face plăcere. Să stau pe laiţa de la poartă şi să privesc la lume. Şi acum, după douăzeşi de ani petrecuţi la oraş şi alţi douăzeşi de când ies în poartă, îmi dau seama de ce fac acest lucru. Ca să îmi aduc mereu aminte despre acei ani care au trecut aşa de repede, fără ca eu să îmi dau seama că viaţa îmi trece prin faţa ochilor, precum aleargă prin comună acum maşinile acestea moderne, aflate în tranzit spre părţi ale ţării ori poate chiar către colţuri de lume neştiute mie. Destinaţii necunoscute ori comune nouă, toate făcute ca să dăm un scop vieţii noastre.       

Şi uite-mă din nou în pragul porţii mele. Privind la lume cum trece. M-am întors acasă, nu-i vorbă mai mare ca aia care zice că fie omul cât de bogat ori ba, străin de casa lui, cu suflet de piatră, rece,  simte când pământul îl cheamă. Pământul te trage orice ai face şi tot acasă te întorci. Mai moţăi câteodată pe băncuţa pe care mi-am făcut-o la poartă, sprijinit cu bărbia în toiagul meu, mă las furat de sprâncenele dulci ale somnului. Aşe se întâmplă şi acum, moţăi puţintel, deşi mai încolo, pare-se că se aude un zgomot, un bubuit, pare-se de picamăr, nu mă supără, aşa am fost învăţat în anii tinereţii să dorm. Doamne şi cât de mult îmi mai plăcea pe atunci cafeaua, doar gustul ei amar îmi putea aduce aminte de viaţa în care trăiam şi mă trezea la realitate. Acum nu îmi mai place aşa de mult, deşi obişnuiesc să mai beau câte o ceaşcă dimineaţa. Azi dimineaţă nu mi-am băut ceaşca matinală de cafea, de aceea cred eu că mă simt mai obosit ca în alte dăţi. Parcă sună din fluier a doină de jale pe la vreun vecin. O fi vreun radio, s-o fi stricat. Amu, la hotar de soartă, pot spune că am avut o viaţă ferice şi tihnită, ce altceva îşi poate dori omul. Odinhna veşnică o venit în prag, să-mi fie cu pace!   

6 responses to “Top 7- Săcelu’ Spini

  1. Excelent… Cu mare plăcere am citit… Un text foarte bun, din punctul meu de vedere…

  2. Excelent… Cu mare plăcere am citit… Un text foarte bun, din punctul meu de vedere……

  3. mosul din poza seama cu un dac de pe columna lui traian….

    nati meir arestat in urma informatiilor furnizate de organizatia noastra „Oculta Mare din Falticenii de Deal”…mai multe detalii la mine pe blog…

  4. Minunata povestire Michael! Ai perfecta dreptate: dezradacinatii de odinioara ai satelor, au avut parte de o viata in care au putut sa-si castige o paine la oras, intr-o fabrica sau uzina, s-au calificat, au putut sa-si dea copii la scoli iar ajunsi la anii pensiei, s-au retras acolo unde simteau ca le este locul, la tara. Odata ajunsi din nou la casa de la tara, au inceput sa-si reincropeasca gospodariile, asa cum le stia odata, cu o vacuta, un porc, un caine si ceva pasari, sa aiba ce pune copiilor in porbagajul masinii, atunci cand mai au timp sa-i viziteze. Viata lor trece de azi, pe maine, topiti de dorul copiilor care par ca i-au uitat. Emotionanta povestire! O zi frumoasa, cu realizari!

  5. Da, nea Costache, neamul acesta tare chinuit o mai fost, ma intreb cand va fi bine si pentru noi…

  6. Neinfectat, am intrat pe blogul tau de mai multe ori, dar asa cum i/am spus si lui Mihnea Georgescu, apreciez ca scrieti despre problemele arzatoare ale tarii, sunt si de intersul meu ca pentru oricare altul, dar ma abtin sa mai comentez. Nu merita, pe politicienii romani nu ii atinge nimic… Asadar, ma abtin pana cand ma veti chema in strada sa facem ceva cu adevarat, ca cu vorbe vad ca nu mai tine!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s