Top 7- K2-Aici sunt eu insumi

Mă aflam într-un cort. Un cort cât se poate de solid căci vântul bătea în foaia lui groasă cu intensitate şi măcar că nu se clintea nici un centimetru din locul său. O lampă cu gaz, una cât se poate de modernă, lumina sobiţa mică cu butan care îmi încălzea o supă instant. Mâncam indiferent o ciocolată până când supa era gata. Era frig bocnă, limba îmi era îngheţată, papilele gustative pieriseră sub senzaţia de amorţeală. Sângele se încăpăţâna se irige periferic extremităţile corpului meu. Piciorele îmi erau sloi, nu le mai simţeam de joi deja, astăzi e miercuri. E adevărat, pierduserăm două zile în tabăra de bază din cauza condiţiilor meteorologice nefavorabile. Eram însă decis să urc până în vârf pentru că mă alegeam cu un comision gras din partea milionarului excentric pe care îl însoţeam în aventura sa extremă, dar nu numai. El înţelesese că muntele e un mod de a-şi dovedi pentru a nu ştiu câta oară bărbăţia, iar eu trebuia să fac în aşa fel încât să realizeze acest plan al său sub orice chip cu oricare mijloace. E doar un prost îngâmfat, îmi veni un gând răutăcios în minte, parcă încercând să îmi calmez frustrarea faţă de aceşti indivizi atât de ipocriţi ai societăţii. Aici, e doar un vierme ce se zbate neştiutor şi neputincios, poate în lumea sa o fi însemnând el ceva, dar aici, fără mine, e mort, chiar dacă mă înjoseşte de fiecare dată când mă strigă James, eu mă numesc Dawa Werly Sherpa. Prietenii îmi spun Werly, colaboratorii de afaceri Sherpa, iar turiştii pe care îi însoţesc în excursiile montane Dawa. Numai americanul ăsta îngâmfat se încăpăţânează să mă strige după nume şi m-a botezat într-un fel antipatic cu apelativ de sclav negru de pe plantaţiile sud-americane sau cel puţin cred că acolo vrea să bată iluzia lui mediocră.

Nu ştiu dacă întâmplarea face să mă numesc Sherpa, tatăl meu a fost şerpaş, bunicul asemenea. Au fost şerpaşi de pe vremea când alpiniştii urcau cu samare şi desagii mari după ei până în creierul munţilor. E la fel de adevărat că pe vremea aceea mureau mulţi în aceste expediţii, puţini se reîntorceau, atât dintre turişti cât şi dintre şerpaşi. Nu neapărat din cauza nepriceperii şi necunoaşterii a ce înseamnă muntele sau ca să fiu mai precis, a escaladei, şi nici a modului superficial în care tratează mulţi, până şi astăzi, muntele, dar mai degrabă aş spune eu din cauza  metodelor şi a tehnologiei rudimentare de la acea dată. Dacă în acele vremuri îţi era de ajuns doar o frânghie şi câteva piroane ca să te numeşti alpinist, astăzi se investeşte o avere în echipamente şi accesorii de căţărat. Astăzi neoprenul şi masca de oxigen ar face şi un cartof de canapea cu carnea pufoasă ca aluatul de gogoşi care gâfâie ostenit şi după ce se urcă în pat, să ajungă fără prea mult efort pe cel mai înalt vârf de pe Terra.  

Bunicul meu cu o singură chingă căra desagii legate de cap, încărcate cu zeci de kilograme de alimente, haine şi alte fandoseli ce le treceau prin minte excursioniştilor europeni să care după dânşii. Cu tălpile goale se căţăra până la cote pe care astăzi mulţi dintre alpiniştii profesionişti nu le ating în viaţa lor. Dar iată că mi s-a încălzit supa caldă, bănuţi de grăsime de găină se învârt în cana de tablă. Sorb cu plăcere o primă înghiţitură. De fiecare dată are acelaşi  gust care mă poartă în amintirea zilelor când am reuşit, singur, prin forţele proprii să dovedesc lumii că pot învinge vârful. Eram tare arogant pe vremea aceea, eram doar un puşti cu atâtea ambiţii…

Tatăl meu îmi spunea că voi fi cu adevărat pregătit când voi descoperi ce înseamnă muntele,  escalada aceasta istovitoare de care mulţi neaveniţi sunt dornici îmi va oferi în cele din urmă răspunsul. Eu îi replicam că alea sunt doar poveşti de adormit copii. Trebuie doar să ai forţa necesară să atingi vârful, atât, nimic mai mult, îi spuneam plin de infatuarea pe care invincibilitatea tinereţilor ţi-o dă… Tatăl meu nu văzuse nicodată lumea de pe acoperişul lumii, spunea că nu acela e scopul, acela e doar un vis, un ţel,  care odată realizat, nu îţi mai rămâne nimic altceva de făcut în viaţă… Prostii, nu are vâna lu’ tătâne-său, atâta tot… îmi spuneam cu dorinţa nestăpânită de a-mi contrazice tatăl. Bunicul a văzut vârful, din păcate nu a mai ajuns să povestească nimănui experienţa lui, s-a stins undeva la jumătatea drumului de întoarcere, eu cred că li s-au terminat alimentele şi l-au lăsat să putrezească ca un câine străin, înfometat şi însetat până la moarte, abandonat  pe o viroagă pustie… De acea îi urăsc aşa de mult pe aceşti europeni,  plini de mofturi, ipocriţi până în măduva oaselor.

  Am fost scârbit într-o vreme. Am abandonat muntele. Mulţi îmi spuseseră că fac o greşeală fatală. Sunt al muntelui, nu mă pot împotrivi chemării lui. Le-am repetat acelaşi lucru pe care îl spuneam tatălui meu… Prostii, poveşti de adormit copii.  Am fost comerciant cu stofe fine din Orientul îndepărtat spre Europa prin Asia centrală. Stofe, blănuri, covoare. Cum turiştii europeni erau înnebuniţi după asemenea mărfuri, dar mai ales soţiile, m-am decis să le export în exterior… Marea Britanie, Statele Unite, Italia, Franţa…. toate acele ţări pe care le ştim cu toţii amatoare de lucruri cu iz oriental. La început a mers bine afacerea, s-a dovedit a fi un real succes, din păcate, tocmai pentru că s-a dovedit a fi un real succes, unii cu interse şi relaţii mult mai mari ca ale mele au intervenit pe fir şi mi-au pus butucii micii mele investiţii în mai puţin de câteva luni.

Ce mi s-a părut straniu în cei şase ani când m-am ocupat cu comerţul, a fost faptul că muntele s-a dovedit într-adevăr a mă urmări prin toate colţurile şi lăcaşurile ţării, şi mult mai înspăimântător, ale lumii…. căci oriunde priveam, coama albă a Hymalaiei Nepaleze continua să mi se arate neîncetat, în adevăr numită acoperişul lumii… îmi şoptea, deşi eu eram surd, mi se arăta, deşi eu eram orb, la farmecele ei… Mă rechema înapoi cu aceeaşi dragoste maternă cu care mă adoptase ca fiu al ei, de drept, legitim….

Acum, la peste 7000 de metri altitudine îmi sorb din nou supa caldă… De ce mă caţăr? Pentru ea, doamna albă a munţilor Himalaya…   O cunosc mai bine decât prorpiul suflet, propriile gândiri, căci adesea sunt aşa de imprevizibil, şi ea, asemnea… O singură pală de vânt, un singur nor şi pot fi sigur că neliniştile o încearcă… O pot vedea când îmi zâmbeşte, o pot simţi când supărarea o necăjeşte…

-James! se auzi din cortul alăturat. Ce zici, plecăm la drum?… Nu uita ! Mâine la orele 18 fix trebuie să fim în vârf, aşa am promis întregii lumi, sunt un om de afaceri, nu pot să îmi încalc cuvântul nici dacă natura însăşi îşi adună forţele spre a-mi fi pe potrivă… Oricum, prognozele se anunţă bune… zâmbi politicos către mine Bill Lauderdale, tânăr moştenitor al unui imperiu informatic…

-Yes, sir, mă surprinsem zicând cu putere, slugarnic şi umil, deşi eu ştiam mai bine că aici o prognoză de doi bani întocmită de vreun filfizon în costum în vreun birouaş modest de pe vreun bulevard faimos din New York, nu valorează nici cât o ceapă degerată în faţa forţelor preaputernice ale muntelui….

Urcam, americanul se ţinea destul de bine spre surprinderea mea, se pare că orele de fitness şi bodybuilding dădeau rezultatul scontat… însă până când, căci abia eram la cota 7 500… partea cea mai anevoioasă abia începea… Îmi deschisesem plosca, în transmiţătorul pe care şi-l ţinea mereu deschis, îi puteam auzi răsuflarea din ce în ce mai greoaie… fără să îmi dau seama, după ce luasem butelcuţa de apă de la gură , americanul stătea întins pe jos cu faţa în zăpadă. Mă repezisesem la el. Sir! Sir! strigasem către el de câteva ori. Îl spălasem cu zăpadă, era încă inconştient. Alarmasem de îndată serviciul de intervenţie de la bază. În mai puţin de jumătate de oră, îl recuperau pe Bill Lauderdale, îmi spuseseră că nu aveau locuri şi pentru mine şi că aş putea prea bine să cobor singur până la cota 7 000 unde e o tabără de turişti germani care aveau să urce mâine şi aş putea să le fiu lor de folos… Americanul era în condiţii bune, însă urcuşul se dovedi prea mult pentru forţele sale.

După o gândire îndelungată, luasem decizia de a urca singur pentru a revedea încă o dată vârful. Chemarea ei era mult prea disperantă pentru a o ignora. Singur, urcând anevoios, parcă înaintam mai greu ca în anii precedenţi, deşi cunoşteam prea bine drumul. Amintiri îmi răzbăteau prin minte. Îmi reveniseră în gând tatăl meu, bunicul… Mă tot sâcâia afirmaţia tatălui meu, ce o fi vrut el să spună că încă nu cunosc  muntele… îi ştiu toate secretele, toate ascunzişurile, toate potecile, crevasele, crestele, tot ce se poate şti, pe mine mă poţi întreba orice, am răspuns pentru toate… cum adică nu l-am descoperit… Tot întrebându-mă aşa, mă lovi instataneu răspunsul… Adevărata cunoaştere, este cea a sinelui… Asta era cheia descifrării celor spuse de tatăl meu… Trebuia să mă cunosc mai întâi pe mine însumi ca să ştiu ce vreau… Am vrut dintotdeauna să fiu un om al muntelui, m-am împotrivit la început, apoi mi-am dat seama, şi acum sunt un om împlinit. Am descoperit ce mă face cu adevărat fericit… aici pot fi ceea ce sunt. Cu sudoare pe faţă şi cu respiraţia tăiată din cauza aerului rarefiat, am realizat că aici pot fi EU…. Mi-am descoperit identitatea, ştiu cu adevărat cine sunt, căci aici, în braţele Doamnei Albe,  SUNT EU ÎNSUMI.

        

Anunțuri

14 responses to “Top 7- K2-Aici sunt eu insumi

  1. Felicitari pentru aceasta minunata povestire! Ai darul rar de a captiva cititorul, caruia, cuvintele povestirilor tale. i se transforma in imagini. Pe cand un roman?

  2. Scrierea mi-a reamintit că muntele nu m-a atras niciodată. Citesc şi nu-mi pot reprima întrebarea: „Oare ce-i mână?” Dar, fireşte, o fi vreun imbold, că altfel nu s-ar povesti.

  3. Metalshrine a spus:
    Talentul meu principal este manuirea materiei si nu a spiritului. Pentru scris trebuie inspiratie si exprimare si stil. Nu stapanesc asa ceva. Decat foarte rar. Multumesc pentru aprecieri, anyway!
    Dar nu stiu ce are nahevoia asta de wordpress de nu ii convine si nu vrea sa publice commentul, asa ca il public eu manual… imi cer scuze Metalshrine pentru serverul acesta indisciplinat.

  4. Nea Costache, multumesc de vizita si de commentul lasat, apreciez mult parerea dumneavoastra care sincer ma incurajeaza mult. Romanul e scris, asteapta sa fie publicat dar nu stiu cum sa il induplec pe domnul Lucian Dan Teodorovici sa ma primeasca in cadrul colectiei Ego.Proza de la Polirom, trecand de acest apropo nesimtit, altfel l/as publica si in afara colectiei mai sus amintite chiar daca tare as vrea sa ma numar printre autorii romani tineri contemporani, dar parca ma tine o scama :D… O seara cat mai placuta!

  5. Vania, eu iubesc muntele, sunt nascut si crescut la Brasov, fara munte cred ca ass muri, e adevarat escalada e undeva la extrema… insa e locul ideal in care sa te regasesti. o seara faina in continuare!

  6. Metalshrine, multumnesc de vizita, iti doresc o seara placuta si sper sa imi citesti scrierile cu aceeasi placere…. apropo, pentru toti cei care au citit scrierea de fata de dimineata , imi cer scuze caci aseara eram cam obosit cand am scris/o si erau destul de multe greseli in prima faza de publicare, acum am refacut/o… sorry! 😀

  7. Am citit cu aceeasi placere ce ai scris mai ales ca e vorba de munte. Si eu mi-s muntoman. Si am haladuit mai mult prin Bucegi, e drept. Dar…e de neinlocuit muntele.
    Mie imi aparuse comentariul ca fiind aprobat. Cine stie. Incurcate sunt caile Internetului…

  8. Magnifică descoperire.
    Felicitări !

  9. Eu am mama de la munte (Cernăuţi), dar altfel urlă stepa-n mine. Cred că raiul este o câmpie, cu denivelări minimale. Ori, măcar secţiunea repartizată steparilor să fie astfel!

  10. Gabitzu, iti multumesc de comment… Iti multumesc de felicitari, o duminica odihnitoare!

  11. Hmmm… nimic nu e intamplator, nu-i asa?
    Sherpa, omul muntilor, trecand chiar si de asta, de om aml muntilor, si fiind el insusi, pe K2.
    Sherpa, adica tu, cel ce a povestit…
    Eu, departata de munti o multime de ani, purtata si trasa de ei, cum tragea si „acoperisul” de Sherpa, regasindu-ma pe mine pe Machu Picchu. Si pe la noi, zilele trecute, cand muntii lumii mi-au intrat in cap. Intr-un anume fel, plin de mister, dupa ce ma pusesera la pamant, ca sa simt Inima.
    Multumesc de trecerea de ieri prin gradina, m-ai facut sa trec si eu sa-ti vad muntele.
    Frumoasa lucrare cu tine.
    Frumos, muntele tau. Tine-te pe varf si
    Bucura-te!

  12. Mikka, m/ai lasat fara cuvinte cu acest comment, ce as mai putea adauga decat… nimic, e exact asa.

  13. Of, tot pe munte? Dar stepa?…

  14. Aha, Vania, simt o provocare , nu ma las, tot scriu eu si despre stepa…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s