LIII. Exodul românilor

 

Eram aproape 40 cu tot cu şoferii. Afară ploua, era ajunul de Crăciun, nu era nici frig, nici cald, dar faptul că ploua cu găleata părea că transmite neliniştea din sufletele noastre unul altuia şi mai departe. Ploaia amplifica temerile noastre într-un bulgăre mare de energie negativă care se propaga prin aer cu unde megahertice distrugătoare. Mai trecea răzleţ câte o maşină, cred că adăpostind vreun rătăcitor hălăduind aiurea pe străzi.  Şoferii întâmpinau mari greutăţi cu autocarul.  Era un Icarus vechi de când lumea. Planul era simplu, încărcau cât mai mulţi călători într-un autocar clandestin care odată ajuns la destinaţie va fi abandonat fără să lase vreo urmă despre deţinătorii acestuia. Plătisem 500 de euro de persoană pentru această excursie oneway only. Am mai plătit la graniţă la români cu ungurii câte 300 de euro ca să putem trece. Capacitatea autocarului era de 28 de persoane maxim cu tot cu şoferii, însă cei care nu mai prinseseră scaune se aşezaseră pe jos, pe coridorul care trece printre scaune. Era o noapte tăioasă şi sticloasă cum demult nu am mai văzut. Unii dintre bărbaţi beau ţuică din peturi de 2 litri, alţii fumau cu nesimţire deşi în autocar se aflau şi câţiva copii, unii chiar de vârste fragede. Mai în faţă un sugar plângea ignind a derută, forfotă şi agitaţie. Mama sugarului roşie de supărare şi de ruşine că odrasla ei nu mai înceta din plâns deranjând astfel voiajul şi aşa destul de anevoios al unora, încerca să îi îndese ţâţa în gură cu forţa. Sugarul nu se lăsa, se încăpăţâna să plângă. Părea că recită a profeţie, o profeţie a răului. Alaiul de muşte, molime şi boli se va năpusti asupra noastră, precum s-au năpustit necazurile asupra evreilor conduşi de Moise în fuga lor din Egipt. Tărâmul făgăduinţei ne aştepta. Lapte şi miere curgea în cascadele unor fluvii de bogăţii neimaginate şi al traiului îmbelşugat.

Şoferii opriseră din nou. Motorul pierdea ulei din greu, la fiecare 30-40 de kilometri mai băgau câte un litru-doi de ulei. De parcă autocarul mergea pe ulei şi nu pe motorină. Era totuşi un avantaj că era noapte, căci dacă autorităţile austriece ar fi ştiut de situaţia dezastruoasă a autocarului nostru, nu ar fi îngăduit să le traversăm ţara. La următoarea staţie de alimentare mai trebuie să cumpărăm un bax de ulei, îl auzisem spunând pe unul dintre şoferi, căci oborâsem împreună cu câţiva bărbaţi să mai tragem câte o ţigară. Aerul era tare. Atmosfera umedă şi rece, nu foarte rece, dar nici prielnică, făceau ca peisajul să fie cât se putea de neprimitor. Ca o târfă bătrâioară, scofâlcită şi obeză, ce te aşteptă lacomă de pofte într-un pat obosit plin de gâlme şi de găuri. Eram pe autostradă, trăsesem pe banda de urgenţă. În stânga şi în dreapta erau păduri de conifere dese şi întunecate. Indienii ar mai lipsi să năvălească de prin aceste păduri, spuse un domn cu mustaţă, pe un ton mucalit, după care trase adânc din ţigară. La care un interlocutor îl întrebase: de care, de-ai noştri sau de-ai lor? Izbucniseră toţi în râs, unii mai forţat, alţii mai natural, unii doar zâmbind politicos, alţii chiar aducând câteva invective minorităţilor noastre naţionale la care se făcea referire. Eu eram îngheţat, îmi ajunse ploia în oase, doream să urc înapoi să îmi reiau locul cald din autocar.

Înăuntru era zăpuşeală mare. Când înghesui atâtea suflete umane într-o chichineaţă care trage să moară peste câţiva kilometri, horcăind greu a vechitură numai bună de aruncat la gunoi, se întâmplă să nu mai ai nici aer să răsuflii. În rabla ruginită odoruri dintre cele mai grele se combinau într-un mix letal. Mă şi mir că am ajuns atunci cu ficatul întreg la destinaţie.

Încercam să dorm, dar nu reuşeam. Eu mereu mi-am făcut planuri despre cum o să arate viitorul meu, despre ce o să fac, cu ce o să mă ocup, unde o să pun capul şi când am masa. Acum mergeam orb către Marele Ghici. Nu ştiam unde o să înoptez, dacă voi avea bani să îmi cumpăr ceva de mâncare când toate proviziile luate de acasă mi se vor fi terminat. Eram un explorator în necunoscut fără nici cel mai neînsemnat instrument de ghidare. Ne îndreptam cu toţii către un tărâm al făgăduinţelor uitate în ţara noastră, către destinaţia  dorinţelor noastre nesperate de mai bine. Nu că acasă nu ne-ar fi fost bine, nu cred că ne lipsea ceva, decât poate o normalitate, însă visam cu toţii cu ochii deschişi la bani grei, munciţi bineînţeles, pe care îi vom câştiga acolo, pentru a ne realiza într-un fel sau altul, pentru a ne face un rost, aşa cum zicea mama mea,  şi poate nu mai puţin adevărat pentru a ne ajuta familiile, rudele, rămase acasă. Dormisem adânc pentru câteva ore bune. Somn bizar. În zorii zilei trecusem de un panou pe autostradă ce marca graniţa cu Italia. Aceasta era America noastră. Deşi America şi-a pierdut mult din farmecul ei de altădată.

Mi-era frică mai ales pentru ea, nu eram căsătoriţi pe vremea aceea. Dar eram sigur că dacă vom trece împreună peste această experienţă, vom rămâne mereu nedespărţiţi. Au fost  şi cazuri în care străinătatea a luat minţile unora, şi-au abandonat familiile, şi-au renegat fraţii, surorile, dar mai ales şi-au părăsit nevastele şi copii. La vremea aceea gândul că i s-ar putea întâmpla ceva, mă copleşea de-a dreptul. Nu reuşeam decât să mă uit la ea cu vinovăţie în ochi.       

Pe autostrada A4- Milano-Veneţia, ne-a oprit poliţia. Carabinierii mai exact. Ne-au tratat exact la fel cum au făcut-o cei de la graniţa Ungariei cu Austria, ca pe nişte vite. Cel puţin austriecii, figura aceea ariană, tenul palid, ochii alunecoşi, mănuşile negre de piele, gecile cu guler îmblănit, cizme înalte, şeapcă cu cozoroc de plastic, cu accentul lor brut şi rece. La frontieră ne-au executat cum făceau altădată naziştii. E adevărat, eram transfugi, însă asta nu însemna neapărat că demnitatea trebuia să ne fie călcată în picioare, mătrăşită în aşa fel, asemenea cu cea a fetelor noastre, duse peste graniţele ţării pentru a se prostitua în vreun bordel clandestin de la periferia marilor oraşe, citadele europene faimoase, metropole aglomerate. Aveam toate actele în regulă, însă nu aveam voie să parcăm la Autogrill-ul de pe autostradă, stricam peisajul cetăţenilor băştinaşi aflaţi în weekend. Era Duminică 25 Decembrie, şi în belpaese era un soare strălucitor, puternic, rotofei. Eu eram în tricou în timp ce poliţiştii aveau uniformele de iarnă pe ei.  Un barbecue  în ziua de Crăciun, hîmm!  Se pare că era una din plăcerile pe care şi le ofereau Italienii în zilele de sărbătoare.  

 Acum, după ani buni de la aceea experienţă, m-am reîntors de ceva vreme şi pot să afirm că mulţi nu au înţeles, însă eu da, de aceea m-am şi întors. Visul acela, e unul cât se poate de amar. Amarnic destin să îţi abandonezi ţara, plaiurile natale, pe cei dragi, amintirile, toate acele stări şi sentimente legate de casă, ACASĂ. Nu cred că există cuvânt în care să se reverse mai multe amintiri şi senzaţii la pronunţia sa decât acasă. Dorul nestăvilit nu poate decât să te înstrăineze. Şi din păcate în urma suferinţei, după ce sufletul se va fi însănătoşit, vei pierde cea mai importantă dintre averile umane: Spiritul…   

Anunțuri

6 responses to “LIII. Exodul românilor

  1. tu iti amintesti vietile anterioare?
    si le constientizezi pe cele paralele? de unde strangi atata suferinta? si de ce?

  2. Sub guvernarea hotilor din PDL si a lui Traian Basescu au plecat cei mai multi romani in strainatate. A sosit momentul schimbarii. Singurul partid ce are solutii pentru cei multi este PSD si MIRCEA GEOANA. La Brasov votam MIRCEA GEOANA !

  3. Goga Aurelian, sper sa nu fii un spamer, ti/am dat totusi approve.

  4. Ajnanina, ce pot sa spun, ai perfecta dreptate, dar nu stiu nici de ce, nici cum si nici de unde, mi se intampla pur si simplu… Am inceput sa imi cunosc fiinta, dar pana nu demult am avut multe batalii interioare pe taramul spiritului meu. Cateodata e un dar, alteori e un cosmar. Ma simt mai bine daca impartasesc durerea si suferinta cuiva, dar si bucuria. Stiu doar ca uneori ma simt de parca intru in transa, presupun ca asta i se intampla oricarui scriitor, se identifica cu personajul pana se confunda cu el. Sper sa pot zamisli scrieri la fel de valoroase ca cele expuse. Mersi mult de comment, apreciez mult timpul acordat.

  5. suferinta impartasita scade, bucuria impartasita creste…

    imi place sa citesc ce scrii, scrii convingator si intens… doar ca uneori cand scrierile tale descriu realist si detaliat o bucata mai inflamata a lumii, ma tem ca transa sa nu dureze si sa nu se extinda…

    dar am incredere atat in puterea de identificare cu personajele, cat si in dez-identificarea de ele… mai ales dupa ce le-ai descris suferinta. si imi place sa cred ca le-ai lasat-o si te-ai intors doar cu satisfactia de a fi creat inca o bucata de lume… pentru care nu trebuie sa fii raspunzator 🙂

  6. Ajnanina, asa cum am scris intr/o postare anterioara, un sfat pe care incerc sa il urmez, Do not try this again, you might not return. Si ma bucur nespus ca iti place cum si ce scriu, fiecare apreciere pozitiva ma fac sa cresc in ochii mei, in primul rand pentru ca mesajul ajunge la urechile unora, si doi pentru ca de asta scriu la urma urmei, pentru cititori, cititorii mei imi dau satisfactiile cele mai mari. O seara frumoasa!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s