XXXVIII. Moartea Generalului Bellu

 


Iată-mă hoinar pe străzile Bucureştiului. Cred că sufăr de o amnezie uşoară. Nu ştiu cum am ajuns aici, în starea asta şi nici măcar la întrebarea cine sunt nu îmi pot răspunde. Ce pot spune despre mine privindu-mă e că sunt un zdrenţăros,  un aspect infect, o duhoare puţolentă mă caracterizau pe deplin. Cerşetoria se pare că era singura formă de trai cu care îmi întreţineam zilele. Eram răpciugos tare! Of, Doamne! Lumea boceşte, ne încălzim cu toţii lângă un tomberon plin cu cartoane, dar după cum miroase fumul emanat, nu pot să jur că sunt numai cartoane care ard.  Pute pestilenţial totul în jur. Şobolanii colcăie, gândacii mişună. Mă uit în jur şi pot vedea că sunt câţiva inşi întinşi pe saltele vechi, cartoane, ziare, cei mai puţin norocoşi stau chiar sub cerul liber, cei mai fortunaţi au măcar o pătură. Oameni cu feţe afumate, dâmbe şi cu trăsături dure, inumane, se pot întrevedea sub întunericul de nepătruns al nopţii. Flăcările focului pâlpâind ce se zăresc rar din tomberonul de gunoi aruncă lumini fantomatice pe chipurile acestor necunoscuţi, prefăcându-i în fiinţe draconice cu forme hâde.  

Jelesc, îl jelesc pe Generalu’ . Un zdrenţăros ca şi mine se apropie, jumătate beat, jumătate nebun. E neras, are sprâncene stufoase, tâmple late şi o mustaţă groasă sub nasul mare, coroiat, pe care şi-o freacă nervos de fiecare dată când i se pare că termină o propoziţie de spus, încheie un gând. Auzi, îmi spune el, băiat fain ca Generalu’ nu o să mai vezi p-aici. Aprob, în necunoştinţă de cauză. Generalu’ ăsta a fost băiat gigia, când avea, dădea la toţi… şi când nu avea, era în stare de orice să facă rost de ceva… adică mă înţelegi, era dovedit… şi sufletist, aia mi-a plăcut la el, şi îşi frecă din nou mustaţa stufoasă.  Când l-am cunoscut prima oară, să fi fost pe atunci iarnă sau vară, că nu îmi aduc aminte… sau poate era toamna lu’ nouăşopt.. aşa frig am tras atunci cu el… parcă pe atunci, dar nu îmi aduc bine aminte. Zicea pe atunci, continuă zdrenţărosul de lângă mine, că cică ar avea familie, copil şi nevastă, pe undeva prin ţară, dar nu mă întreba unde, că am uitat… îşi mai frecă o dată mustaţa şi îmi întinse sticla din care mai sorbea câte o duşcă, văzându-mă că par interesat de ceea ce era înăuntrul recipientului transparent… refuzasem, nu ştiam dacă îmi permit sau dacă vreau să beau după el…  Şi cică  maică-sa, aşa îmi povestea el, ţinu interlocutorul meu să precizeze, s-ar fi încurcat cu un baron, unu’ care cică îl chema baronu’ Bellu.. şi cică după tac-su i-ar fi dat şi lui numele… cică tac-su ar fi făcut cimitirul ăl mare de aici din Bucale, dar el e bastard, că altfel ar fi fost şi el bogat, de nu ar fi fost fraţii vitregi, neam de sânge albastru dealtfel… eh, baliverne dom’ne, ai timp să îi asculţi pe toţi acu’, dar de Generalu’ îmi plăcea, că el le spunea cu suflet… mai trase o duşcă, îşi mai frecă mustaţea stufoasă, sleioasă şi neîngrijită…. Da, şi îmi mai spunea, continuă zdrenţărosul de lângă mine fără a-l întreba nimic, că cică el a fost în răzbel… în răzbelu’ împotriva înrobirii… fugi dom’ne d-aici, adică cum a fost el în răzbel, că ştiu eu d-ăştia de ziceau că au fost în răzbel şi ei de fapt, umblau cu sufertaşu’ după dom’ colonel, adică slugă, ce mai tura-vura, ordonanţă, ce să tot ocolim… dar de Generalu’  îmi plăcea, că le zicea cu suflet…Dar nu asta mi-e mie mirarea, se uită zdrenţărosul la mine să vadă dacă îl mai urmăresc în etalarea lui pseudo-cognitivă,  dar cum naiba de a ajuns el aşa de necăjit şi de amărât să ajungă să doarmă cu nişte pricăjiţi şi nefericiţi ca noi în stradă. Hai, că am înţeles, tac-su n-o fi vrut să ştie de el, că nah, omu’ era pe treaba lui, şi cum dădea el în societate mă ânţelegi, pe unde se învârtea el, să aibă un copil din flori cu nu-ş’ io ce curtezană de prin vremea aceea… bine, dar dacă zice că a fost la răzbel statu’ de ce nu îi dă nici o indemnizaţie, adică mă rog, de veteran de răzbel, ca la toţi alţii, îşi frecă din nou mustaşea conclusiv… şi el era şi inteligent, dom’ne , adică ştia o groază de lucruri, dom’ne, nu ca ăştia aşa ca noi care habar n-au de viaţă… şi el a vrut să fie îngropat la cimitir, dom’ne, la Bellu, dom’ne, lângă tovarăşul său, Colonel Pantelimonescu, care cică l-ar fi uitat, în ciuda faptului că cică i-ar fi salvat viaţa colonelului ăstuia, acolo, pe front… s-a ales şi cu o decoraţie, mi-a arătat-o doar mie, în restu’ nu avea încredere…. suflet mare dom’ne, Generalu ăsta… 

O mână de nefericiţi îşi târau picioarele sleite de vlagă, aliniaţi în rând şi în acelaşi timp împrăştiaţi.  Care mai de care mai distrus, mai terminat decât celălalt. O şleahtă de găinari, o adunătură de rataţi, se îndreptau agale în spatele dricului improvizat. Un căruţ de piaţă, cu roţi mari, de fier, acoperit cu tablă groasă, ruginită, tras de doi dintre cei mai vânjoşi dintre bărbaţi. Mânerul căruţului negru, era rece, palmele li se lipeau de fierul crud pe care se pusese promoroaca lui octombrie târziu.

Femeile încercau lacrimi de durere, bocete stinse, ale unei suferinţe surde. A murit, a murit Generalu’ , se mai auzeau şoapte printre boschetarii de pe margine care nu se alăturaseră încă funebrului marş întru memoria Generalului.

Generalu’ sta întins cu mâinile împreunate pă chiept, cu o jerbă simplă, o formă dubioasă şi sărăcăcioasă , o împletitură în formă de coroană din crenguţe de brad, la picioare, dar fără flori, fără panglici frumos ornamentând-o pe care să fie înşirate gânduri pline de condoleanţe, precum şi numele expeditorului. Nu, fără fast, fără culoare. Simplu şi anost. Funebru. La fel de funebru precum erau pantofii de carton pe care Generalu’ îi încălţa în aceste momente nefericite, la fel de gri precum culoarea sacoului de pânză care îl înveşmânta pe răposatul tovarăş, peticit în coate, cu lipsă doi-trei nasturi, unul se putea observa totuşi atârnând, bălăngănindu-se molcom după mişcările căruciorului greoi. O batistă albă îi înfăşura capul mare cât o baniţă pe după gură, cu pieptănătură proaspătă, cu sclipiri de ulei pentru păr. Cu picioarele înainte, se lăsa greu dus, hamalii înhămaţi pentru a-l duce pe Generalu’ pe ultimul drum se potinceau la orişice denivelare a caldarâmului pietros, gâfâiau greu strofocându-se din răsputeri.
 
Era dimineaţă tare, abia mijise soarele, promoroaca umedă şi rece se coborâse peste trupurile păcătoase ale însoţitorilor ce se înhămaseră să-l vadă pe Generalu’ pus la adăpost pentru somnul cel de veci.  Făcuseră o ladă mare din navetele pentru vin scump şi şampanie ce le gasiseră prin spatele alimentărilor. Construcţia coşciugului improvizat se dovedi a fi prea şubredă pentru a-i ţine trupul istovitor. 

Ajunseră cu greu, intraseră pe porţile largi ale cimitirului. Amicii gropari, cu care dealtfel Generalu’ petrecuse de atâtea ori până acum la un păhărel, îi aşteptau prezentându-le sentimente profunde de condoleanţe, nerăbdători să preia povara corpului neînsufleţit şi să îl conducă de aici încolo pe cel ce a păşit pe lumea cealaltă. Piciu, nea Vasile,  Ghiţă Hârleţ şi Mişu Macara  îl luaseră de câte o aripă pe Generalu’, aveau de făcut vreo cincizeci de metri până la groapă, printre morminte, cu mortul pe braţe. Ia-te-te la Ghiţă, îi cad pantalonii, hă,hă, zise nea Vasile, restul începuseră să hăhăie ca proştii în liniştea de mormânt din cimitirul pustiu de la acea oră. Hă, hă, criză frate, ce să îi faci, scade ciubucu’, scade şi burta, continuă Ghiţă Hârleţ, dacă nea Vasile dădu tonul, cineva trebuia să continue. Urmseră ale hăhăituri la fel de diavoleşti precum primele.  Hai, bă, hai, bă, strigă nea Vasile, sfârşit de forţe. A naibii de greu dihania, da’ ştiu că nu s-a abţinut de la nimica nea Bellu aista, zise la mişto nea Vasile cu aerul său mucalit, ceilalţi uitându-se năuci la el, aşteptaseră ca mustaţa lui să se strâmbe blând în semn de glumă ca să poată să pornească din nou să hăhăiască sălbatic întrerupând din nou bunul mers al lucrurilor din cimitir. Ajunseră la groapă, îi aştepta popa Cătălin Iancu, bătrân, senin, întotdeuna a fraternizat cu cei defavorizaţi de soartă. Haideţi, măi, că acu’ începe lumea să betejească pe la morţi, că nu ştiţi cum sunt babele astea nesătule după câte o partidă mică de boceală, doar- doar s-o milostivi maica Precista de păcatele ce le-or făcut prin tinereţi, spuse cu blândeţe popa Iancu, căci între aceşti nefericiţi se simţea mai în largul său decât printre multe feţe preaînalte, bisericeşti.

Cum îl azvârliseră în groapă, popa Iancu şi începu să îi cetească din ceaslovul cel gros, poleit cu aur. Loc luminat, plin cu verdeaţă, se auzi, în timp ce Mişu Macara trase un gât de pălincă, luase sticla de la gură şi vărsă trei guri câtre groapa Generalului şi rosti cu jumătate de gură: să fie de pomană că tare îi mai plăcea şi Generalului.

Cineva îi puse doi bănuţi pe ochi şi spuse ca să aibă măcar acolo, pe lumea ailaltă, să-şi plătească datoriile către  luntraşu’ Caron, că acilea nu a fost el dintre cei mai drepţi şi mai corecţi, dar măcar a avut suflet mare.

Aruncaseră fiecare câte un pumn de ţărână înainte ca  Ghiţă Hârleţ să arunce prima lopată cu pământ peste chipul umflat şi galben al Generalului. Haide, Piciule, bagă, ‘tu-ţi moş-ta pe gheaţă, înjură Ghiţă, bagă, că altfel nu mănânci diseară… Piciu, trecut de toate apele, mic, sfrijit, se chinuia să mânuiască lopata grea, împiedicându-se mereu de coada mare, de lemn, aspră, stângaci şi incomod. La un moment dat, Ghiţă îi trase un şut în fund, Piciu se dezechilibră, cât pe ce să cadă în groapă, peste mort, împinse cu piciorul pe care se sprijini ca să se îndrepte o grămăjoară de pământ care reuşi să îl acopere în întregime chipul Generalului. În ciuda faptului că pământul afânat se încăpăţâna să încapă tot, la loc de unde a ieşit, puseră capacele mari, de marmură neagră, deasupra. O mătură fâşneaţă făcu repede curat. Nici nu se cunoştea că acolo fusese cu câteva clipe mai devreme făcută o groapă. Cineva scrijelise cu lama unui briceag ruginit, pe edificiul mare, impunător, ce stătea la capul Generalului, lângă inscripţia : Aici odihneşte familia General Pantelimonescu Aurel şi Virginica… şi dedesubt, Generalu’ Bellu ian. 1882-oct. 2009.  

Anunțuri

2 responses to “XXXVIII. Moartea Generalului Bellu

  1. Ciudat părintele Iancu. Eu folosesc doar Molitfelnicul la înmormântări…

  2. Mersi, Vania, ignoranta mea trebuia penalizata, stiu. O sa mdoific, dar sa stii ca nici la Bellu nu am fost niciodata, habar nu am daca sunt sau nu serafimi sculpati in piatra pe undeva la intrare, cred ca sunt doar rodul imaginatiei mele. E adevarat, am vrut ca scrierea de fata sa aiba o nota mai ignoranta, sa pare ca mi-a reusit din plin.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s