LV.Să-ti doresti să mori de ziua ta…

-Măi, să aveţi grijă de Andrei al meu, aţi înţeles! spuse tanti Ioana, în timp ce îşi mângâia blajin odorul cu mâna dreapta pe obrazul stang. Lumina ochilor mei îl alinta, aşa cum adesea obişuia spre dezaprobarea lui totală. Îl sărută cald, părinteşte, pe frunte şi îl îndemnă să aibă grijă de el.

-Da, tanti Ioana, se auzi vocea lui Miţă. Nu vă faceţi nici o grijă pentru Andrei, e pe mâini bune! Nici nu termină bine de spus acestea, cu nonşalanţa şi naturaleţea juvenilă, adolescentină, ce îl descriau, că Vasi şi intră cu roţile de la căruciorul în care Andrei şedea,  de-a dreptul în tocul uşii, izbind şi uşa cu putere de peretele din exterior.

-Bă, ai grijă ce faci! se repeziră cu toţii către Vasi care datorită corpolenţei sale fu însărcinat cu responsabilitatea de a împinge căruţul.

-Ce vreţi, mă, până mă obişnuiesc şi eu cu şofatul… le răspunse Vasi puţin iritat de atitudinea lor atât de tăioasă.

-Nu-ţi fă griji mamă, strigă Andrei, mă întorc înainte de miezul nopţii,  într-un ultim schimb de priviri cu mama sa în timp ce se îndreptau spre lift. 

-Bine, mamă, să aveţi grijă, te aştept, să vii repede! spuse mama cu inima strânsă stând neajutorată în pragul uşii.   

-Hai în casă, dragă! se auzi vocea lui nea Costel. Lasă-l să meargă şi el. Are nevoie de încredere în forţele proprii, de intimitate. Tu nu-ţi aduci aminte de vremurile când plecai şi tu cu prietenii şi băteai toate coclaurile. Acum a venit şi timpul lui.

-Da, măi Costele, dar la starea în care e Andrei, ştii foarte bine câte griji îmi fac pentru el.

-Da, măi Ioana, las’ că om trece noi şi peste asta, conchise omul nostru, bărbat vajnic, pilonul central de sprijin al familiei.

Era derby tare astă seara, campioanele se întâlneau. Steaua-Dinamo, granzii se luptau pentru titlu. Fusese cald toată ziua, dar acum se coborâse un curent rece dinspre munte. Briza îşi schimbase cursul, bătea dinspre deal înspre vale. Se îndreptau spre o terasă din centru. Mese multe, hărmălaie, un ecran mare şi un retroproiector era locul ideal la care visau cei patru în acele momente.

Ajunseră fără prea mult efort, căci oraşele mici de munte sunt adunate şi în orice colţ ai vrea să ajungi nu îţi ia mai mult de jumătate de oră.  Se aşezaseră la masă şi exact după ce îşi luase fiecare câte o bere în faţă, unii dintre ei îşi aprinseseră şi câte o ţigară, şi începuseră peroraţiile la echipa adversa, dar pe un ton mai stins decât al celorlalţi,  căci nu doreau să rişte o încăierare. La mese erau şi suporteri ai echipei adverse, era mai indicat să se abţină, măcar să încerce.

Miţă, mai grijuliu din fire, îşi trase un scaun mai aproape de Andrei.

-Bă, să îmi spui dacă ţi-e frig sau altceva, bine? spuse Miţă ferm interesat de starea lui Andrei.

După o scurtă pauză în care priviră amândoi meciul, ascultând comentariile celorlalţi, Andrei i se adresă lui Costi:

-Bă, hai să îţi spun ceva…

-Zi, mă… ţi-e frig, mai vrei o bere, să pun o geacă pe tine…?

-Nu, mă, nu asta vroiam să îţi spun, continuă Andrei. Ştii ce i-am spus lu’ taică-miu de ziua mea?

-Când, acum două săptâmâni? întrebă Miţă pentru a întări cele spuse.

-Da, acu’ două săptămâni când aţi fost cu toţii la mine, răspunse Andrei nerăbdător. L-am rugat să aibă mare grijă de mama că eu o să veghez de acolo de sus asupra lor….

-Hai, mă. Termină cu prostiile! îl repezi Miţă. Era conştient că inevitabilul se va petrece mai devreme sau mai târziu, dar nu dorea sau nu era pregătit să accepte adevărul. Ideea că bunul lui prieten s-ar putea stinge într-o zi, îl oripila lăsându-i de fiecare dată un gol în stomac. E imposibil să îţi închipui ce înseamnă moartea la o vârsta atât de fragedă, dar când concretul ei te-ar putea atinge, senzaţia e terifiantă. Lasă, că te punem noi pe picioare, au fost alţii cu forme mai grave de leucemie şi au scăpat, nu or fi alţii mai breji ca tine, încerca Miţă din răsputeri să îşi îmbărbăteze prietenul. Las’ că te faci bine şi mergem cum am promis, amândoi, la facu’ la Cluj, şi după aia o să ne căsătorim, şi o să ne facem vizite reciproc, aşa cum fac părinţii noştri. Mai jucăm o tablă, mai bem o bere… continuă Miţă până când fu intrerupt de Andrei.

-Nu, bă, tu nu înţelegi, de data asta e altfel, spuse răspicat Andrei deranjat de atitudinea aceasta iluzorie, euforică, parcă imatură a prietenului său. După două transplanturi de măduvă nu cred că mai rezist la un al treilea. Asta a fost, gata, pentru mine s-a sfârşit. Jocul ăsta se termină aici… îmi simt corpul lipsit de vlagă, incapabil să mai lupte. Nu mai rezist…. chimioterapia mă omoară mai repede decât boala. Nu mai suport, parcă vreau în sinele meu bolnav ca totul să se sfârşească odată, când termină Andrei de spus toate acestea aproape că îl podidiseră lacrimile de sfârşeala interioară ce o încerca.

Costi şi Vasi, suspectând ceva, se opriseră din comentat pe marginea meciului şi se întoarseră spre cei doi. Beleau ochii mari cât cepele, căci nu înţelegeau ce se întâmplă. Andrei ca să îi asigure că totu-i în regulă, nedorind să strice la toată lumea distracţia, ridică sticla de bere şi strigă cu toată forţa:

-Muie, Dinamo!

 Celorlalţi comeseni parcă le mai venise sufletul la gură şi reveniseră la cele ce făceau înainte. Comentatorul îşi continua discursul înflăcărat de la televizor: Mutu, Mutu, şutează Mutu… Nuuuuu se poate, ratează, rateză dragi telespectatori… şi pronunţă ultimul cuvânt sacadat, plin de emfază, revărsându-şi în el mâhnirea micorbistică de deziluzie profundă.

Se lăsă răcoarea peste orăşelul mic de munte. Miţă văzând că Andrei a aţipit, s-a dezbrăcat de geacă şi a pus-o pe Andrei. În momentul când îl înveli, îşi aduse aminte  de toate năzbâtiile pe care le făcuseră în copilărie. Îşi aduse aminte când făcuseră un foc mare din rechizitele şcolare promiţându-şi că nu o să mai meargă niciodată la şcoală. Învăţătoarea aia chiar era o zgripţuroaică, îşi spuse Miţă în cap, cu dor nebun după vremurile acelea. Şi ce bătaie ne-am mai luat atunci…

-Bă, ce are Andrei? întrebă Costi, întrerupându-l din visarea sa mealncolică. Parcă e mai palid ca de obicei. continuă Costi.

-N-are, mă, nimic. Ce să aibă! Dacă vrei să mergem, zi aşa, nu inventa scuze din-astea, se răsti Miţă puţin ofuscat. Se ridică de pe scaun şi îl mişcă pe Andrei încercând să îl trezească. Andrei… Andrei, repetă Miţă mai răspicat. Andrei, hai scoală să mergem acasă.

Andrei, nu mai răspunse. Când realizaseră ce se întâmplase cu Andrei, rămăsesră înţepeniţinemişcaţi, parcă timpul ănsuşi se oprise, pentru o clipă. Pe Miţă îl buşiră primul lacrimile. Hohotea jalnic, trăgând de hainele bietului defunct. Începuse să îl smucească disperant de haine pe Andrei, băiatul cu tenul palid, părul negru, strălucitor şi ochii albaştri precum marea sau cerul. Andrei plecase dintre cei dragi, chinul lui luase sfârşit precum îi fu dorinţa.