LVI. Dumnezeul unui om obisnuit

Pe atunci ma simteam atat de singur. Ma toropea starea aceea in care nu iti gasesti locul. Nu stii carei lumi apartii si vantul acela al desartaciunii bate neincetat mancand totul in calea lui, maturand frunze si pungi de plastic. O stare de neliniste continua, de nesiguranta, de parca pamantul iti fuge de sub picioare si senzatia asta te lasa cu impresia ca esti mereu ametit. Imi aduc aminte ca abia coborasem pe pamant strain. Ma aflam de cateva zile in Italia. In buzunare nu mai aveam decat vreo doi euro si cativa centi. Imi puteam cumpara o paine si un pateu. Imi vor tine cel mult o zi de foame. Rataceam disperat pe strazi.  Parca ieri a fost, stateam la soare intr-un parc, carabinierii au legitimat vreo doi africani cu doua banci mai incolo, m-am ridicat incet, inima imi era in gat de frica, si totusi am incercat sa ma controlez cat mai bine, sa ma comport cat mai natural. Am facut greseala si am intors capul, i-am vazut pe cei doi intrand in duba politiei. Ce nesabuit am fost, ce neghiob. Pe italieni nu ii interseaza ce se intampla cu extracomunitarii, nu sunt de-ai lor. Carabinierii au intrat cu masina pe aleile parcului si ii legitimau pe toti cei suspectati de a fi in neregula cu actele. Ii ghiceai fara sa te chinui prea mult pe cei ce aveau un aer strain, in primul rand ca nu vorbeau, nu se exprimau asa tare precum italienii. Nu erau agitati precum localnicii, exprimandu-si fericirea ori necazul prin gesturi largi, expresii cat mai elocvente ale starii emotionale prin care trec, ci stateau ca si mine pur si simplu ca soparlele la soare. Gandindu-se presupun cum sa faca sa castige niste bani. Le-ar ajunge si lor ca si mie cativa euro, cat sa o mai duca o saptamana. Eram inca curat, imbracat decent, nu stiu cum, cred ca printr-o minune. Dormeam de vreo trei nopti pe Vercelli intr-un gang. Cred ca tenul si fizionomia de european m-au salvat, nu m-a intrebat nimeni nimic, desi am trecut cu nonsalanta pe langa doi domni imbracati in uniforme negru-visinii, culorile carabinierilor. La iesirea din parc am avut o traire terifianta, doi indivizi in civil comunicau cu dispeceratul prin statiile ascunse sub vestele negre. S-au uitat la mine cam dubios, le-am zambit, nu stiu de ce, nu imi venea deloc sa rad, ba dinpotriva, sa plang in hohote de disperare. Un gand nebun mi-a fulgerat prin minte, ce ar fi sa ma predau astora doi. M-ar trimite acasa pe gratis cu primul microbuz plin de imigranti ilegali spre Romania. Ar fi sfarsitul problemelor mele. Si celor de acasa ce le-as spune? Ei, ce le-as spune? Le-as spune ca asta este, asa a fost sa fie. Daca n-am avut noroc si eu ca altii, ce sa-i faci? O sa fie dezamagiti, dar o sa le treaca. Da, dar uite ca am scapat, poate ca asa o fi vrand Dumnezeu de la mine, sa mai stau catva timp pe aici. Poate ca la urma urmei o sa am de castigat, poate o sa fac avere. O sa incep cu un job mai prost platit, dar cu timpul, ambitios cum ma stiu, am sa ma ridic, si poate o sa fiu primul roman care intemeiaza un imperiu financiar in Italia.

Uite ca m-am vazut si la sase luni de cand eram pe meleaguri straine. Nu am facut mai nimic, desi am prins ceva de lucru peste vara, am castigat bine, nu pot sa ma plang, dar a trebuit sa trimit toti banii acasa ca sa imi achit datoriile. Plus banii care mi-au trebuit ca sa ma intretin, cam atat va pot spune despre castigurile mele. Unde o fi fost oare Dmnezeu sa ma ajute, nu isi mai arata fata catre mine, si Ghoerghita asta ateu mare mai era, si atat mai injura de cristosi si de dumnezei, si de aia, uite ca are noroc din belsug. Cred ca eu sunt prost si slab ca in loc sa fiu si eu mai infipt, astept sa imi dea Dumnezeu. Ce nevoie am eu de Dumnezeu. Eu am nevoie de bani. Dumnezeu nu exista, daca ar exista te-ar ajuta macar o data cand i-ai cere. Degeaba m-am rugat in fiecare seara, degeaba am avut grija sa nu treaca zi fara sa nu ma gandesc la ce inseamna Dumnezeu pentru mine, degeaba am incercat sa nu ies din voia lui, ca se vede treaba ca el tot pe mine m-a batut si parca tot eu am fost mai injugat decat ateul ala de Gheorghita.

  Acu, m-am intors de un an acasa. L-am descoperit pe Dumnezeu. Dumnezeu cel adevarat e cel in care cred eu, nu cel despre care vorbeste lumea. Dumnezeu nu le face si le desface, nu are timp pentru asta chiar daca e Dumnezeu. Eu le fac pe toate, el doar vegheaza. Vegheaza asupra mea, asupra familiei mele, vorbesc cu el de cate ori vreau, ma ajuta de cate ori ii cer ajutorul, trebuie doar sa imi deschid sufletul si sa primesc cuvantul lui Dumnezeu. Cuvantul lui Dumnezeu spune sa nu te nefericesti daca nu ai toate cele necesare vietii, fericeste-te pentru ca cei dragi iti sunt sanatosi, fericeste-te ca vezi lumina unei noi zile in fiecare dimineata, fericeste-te   pur si simplu ca traiesti si ai incredere ca EL vegheaza ca totul sa fie bine…

Anunțuri

2 responses to “LVI. Dumnezeul unui om obisnuit

  1. Minunat ai surprins framantarile romanului plecat in lume pentru a castiga niste bani amarati pentru a se intretine el si familia lui de acasa si descoperirea de catre el a lui Dumnezeu! O zi frumoasa Michael!

  2. Interesanta filosofie… Oarecum asemenea celei a mea. Cu toate astea, in ochii celorlalti, apari ateu. Pun pariu!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s