The king is dead! Long live the king!

De fiecare data cand o stea, un geniu contemporan trece in nefiinta, dupa durerea care ma copleseste gandindu-ma ca voi mai putea sa revad acea persoana doar prin oglinda amintirilor rememorate melancolic de fiecare data cand o senzatie, un gest, o secventa, o replica mi-l va readuce in suflet; asadar, dupa golul pe care ti-l lasa disparitia unui om drag, fie popular ori nu, poate important ori simpatic doar tie, nu ma pot gandi decat ca timpul vindeca ranile, si tot timpul va face ca o noua stea sa se afirme, sa rasara un geniu modern,  poate nu la fel de apreciat, dar cu calitati considerabile.  Nimic nu va mai fi cum a fost odinioara, dar trecerea de la vechi la nou, revolutia, e dura, provoaca rani si durere, cel mai trist este ca adesea se comemoreza revolutia in sine si nu ce a insemnat ea, ce a adus ea nou, cum a fost in trecut, cum este in prezent, ce s-a schimbat, ce putem aprecia ca s-a schimbat in bine, ce ar trebui sa ramana pe veci neschimbat si mai ales care sunt acei oameni care au stat in spatele revolutiilor din toate timpurile. Eroii ce s-au jertfit intru libertatea celor multi sunt dati uitarii, geniile isi demonstreaza valoarea in ochii lumii abia dupa ce inceteaza din vata. Sunt paradoxuri vechi de cand lumea, precum prostitutia, dar se pare ca ne place sa ne balacarim in circul acesta, porcesc, demn de o specie reptiliana. Inveninati, cu limba bifurcata. Poate ca in adevar, daca afirmi astazi ca te numesti Napoleon ajungi sigur la balamuc, dar cati francezi ar mai fi putut sa afirme ca odata au fost imperiu daca n-ar fi existat el. Sa-i dam Cezarului ce e al Cezarului, atata timp cat Cezarul e in viata. Da, poate ca vorbesc aici si despre maestrul Gheorghe Dinica, pot sa fac pariu ca aproape toti in timp ce citesc blogurile ce fac referire la disparitia lui fredoneaza in gand… Maturator de praf de stele, Vagabondul vietii mele. Mai pot sa fac pariu ca multi dintre cei ce posteaza un text cu un titlu de o schioapa despre moartea acestui om,  ar trebui sa se intrebe de doua ori de ce o fac. Moartea ofera un spectacol, macabru, pentru cei ce le place genul asta. Nu am inteles niciodata de ce unii fac poze la inmormantari, nu pot sa cred ca sunt voyeuri atat de perversi incat sa creada despre mort ca e un exhibitionist livid. Ma cutremur de fiecare data cand ma gandesc la fiecare inmormantare la care am participat. Nu cred sa existe un zid mai rece si mai fioros decat cel pe care il creeaza moartea. O granita pe care omul nu a reusit sa o treaca niciodata, un infinit, un neant de nepatruns, precum universul ori spiritul uman. Si iarasi ajungem in fata marii intrebari care ne framanta milenar: Oare noi cine suntem si incotro ne indreptam?

2 responses to “The king is dead! Long live the king!

  1. … Iar s-a vorbit despre trecerea in nefiinta… Omul, pe care noi, privitorii actorului, nu l-am cunoscut… Si cei care i-au fost alaturi, cei dragi, nu au putut cunoaste tot… Asa e omul, calatoreste insotit, dar acolo, in miez, e inca necunoscut… chiar lui insusi.
    Despre cel care a plecat dintre noi… putem doar sa facem o insotire de suflet, pe raza luminii in care el a intrat deja.
    Daca am spune, ca si cum am spune ca suntem Naopleoni, cum este cu devenirea intru fiinta, in loc de a vorbi de trecerea in nefiinta… nici macar la balamuc n-am ajunge, fiindca cine sa ne bage in seama?
    „Spectacolul” inmormantarii nu e totuna cu moartea. E doar ce-i dam noi, ca invelis, in capul nostru si in emotie. Aia a despartirii, cand e vorba de cineva drag, apropiat sau mai departat.

    „Nu cred sa existe un zid mai rece si mai fioros decat cel pe care il creeaza moartea. O granita pe care omul nu a reusit sa o treaca niciodata, un infinit, un neant de nepatruns, precum universul ori spiritul uman. Si iarasi ajungem in fata marii intrebari care ne framanta milenar: Oare noi cine suntem si incotro ne indreptam?”

    Sunt oameni care au trecut-o, granita asta. Si s-au intors… Nu mai e de mult adevarata vorba cu „Nimeni nu stie, ca nu s-a-ntors de-acolo.”
    Rece si fioros? Poate pentru cei ramasi aici, care simt despartirea, da… Rece, fioros, sfasietor, poate focul durerii.
    Cand se face trecerea si intoarcerea, aflam multe despre cine suntem si in incotro ne indreptam. Dar… nici atunci de tot. Tocmai asta-i si farmecul, pana la urma. Calatorim, fara a sti… Dar cu fiecare pas spre descoperire, spre dez-acoperire, mai aflam ceva… Si asa, stim ca viata e o pulsatie, moartea e alta, e doar asa, inspir-expir…

    Oricum, pentru cei ramasi, toate asta sunt doar vorbarii.
    Un lucru ramane, asa cum povesteai mai de curand: fiecare trecere „dincolo” a unuia dintre noi ne arata cat de importanta e fiecare clipa in care traim, amintindu-ne sa fim vii in viata noastra…

  2. Pingback: Ni se sting părinţii | Mikael Eon Muntyanu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s