LVII. Relatie in 2.0

Stăteam deja de câteva săptămâni bune acasă. Rămas fără loc de muncă, şomer într-o ţară străină, la cine poţi să apelezi. La nimeni, vă spun eu. După ce mi-am trimis cv-ul la toate firmele existente de HR, după ce am dat nenumărate telefoane să întreb în stânga şi în dreaptă dacă a auzit vreunul de ceva de muncă, epuizasem şi ideile şi răbdarea. Luasem decizia să stau să aştept un telefon salvator.

La început am reparat ce a fost de reparat prin casă, apoi am mai meşterit la ceva proiecte ce le aveam eu în minte dar nu avusesem timp să mă ocup de ele. Mi-am făcut o etajeră, un birou mai lat, mai lung, deci mai încăpător pentru calc şi cam atât…

Dimineaţa mă trezeam, îmi beam cafeaua, vizionam noile anunţuri pentru locuri de muncă, coloana cu oferte, trimiteam currriculum-ul şi o scrisoare de intenţie către cele ce mă interesau, apoi făceam curat prin casă, până la ora doişpe erau şi cumpărăturile făcute şi două feluri de mâncare gătite. Ce să-i faci, odată ce te obişnuieşti să te trezeşti la şase juma e cam greu să te dezobişnuieşti.

Nu eram un gamer înrăit, nu mă omoram după jocurile pe calc, deşi încercasem câteva, dar îmi pierdeam repede răbdarea după ce mă împuşca vreunul sau îmi buşeau restul maşina iremediabil. Pe atunci nu ţineam blogul, nici nu ştiam cu ce se mănâncă. Mai citeam, dar nu îmi găseam starea. Ce puteam să fac? Mă plictiseam de moarte. Mi-am spus că trebuie să vorbesc cu unii, cu alţii. Nu pot să stau în starea asta de peşte pe uscat. Mă jena că stăteam acasă, nu puteam să mă împac cu gândul. Nu rup lanţul la muncă, dar sunt un tip activ, mereu îmi găsesc ceva de făcut. E apăsător să ştii că stai acasă şi trăieşti pe spinarea societăţii, e o situaţie cu care nu m-am întâlnit în România, dar acolo e altfel, statul nu te lasă să mori de foame, dar simţi că îţi lipseşte ceva dacă nu te trezeşti dimineaţa să mergi undeva, oriunde, încotro vrei, dar să se numească ocupaţie.   

Ea era mignonă, cu ochii migdalaţi. O întâlnisem pe frogcam, poate ştiţi deja de această comunitate. Un fel de messenger, dar cu admini şi tot tacâmul, cu topicuri de discuţie, cu camere private, şi mereu urmărit de camera  web, era condiţia fără de care nu puteai accesa site-ul. Îmi spusese că era de printr-o insulă cu nume exotic de prin arhipelagul Philipine. Iloilo se numea insula, primitor nu-i aşa? Cel puţin asta a fost prima mea impresie. După câteva discuţii, deşi nu prea înţelegeam engleza ei de baştină, am prrins că se numea Haddazza, şi de familie Juntando. Ce nume ciudat pot avea oamenii prin alte colţuri ale globului. Aveam o relaţie, de ani buni deja. Ce nevoie aveam să mă bag în seamă cu vreo necunoscută pe care aproape o înţeleg, care locuieşte la sute de kilometri depărtare. Nici eu nu ştiam.

Ne-am văzut şi a doua zi, făcusem schimb de adrese de mess. Era frumuşică diavoliţa. Avea gropiţe mici în obrăjori şi tenul creol. Îmi făcuse cunoştinţă prin intermediul webului cu familia ei, mama în primul rând, fraţii, surorile apoi. Nu avea tată, ciudat. Ok, mi-am spus, o să o pun pe invisible, data viitoare să nu mă mai deranjeze. Chiar mersesem prea departe, să-mi facă cunoştinţă cu mama ei, chiar nu vedeam rostul.

Apoi mi-a îndrugat verzi şi uscate, e adevărat, si eu am provocat-o. Ba că mă iubeşte şi că mă doreşte foarte mult, ba că ar dori să mă duc eu până în ţara ei să ne cunoştem mai bine. Ei bine, mi-am spus, dacă la următorul pas îmi cere bani, cu asta basta, s-a zis cu relaţia noastră.   Nu mi-a cerut, iar ciudat. Şi atunci care e şpilul, că io nu mă prea ştiu atât de frumuşel şi nici atât de vrăjitor să fur inima fetelor pe net.   

Ca să vezi, pleosc, că e născută pe 13, aceeaşi lună, dar şapte ani mai târziu ca mine. Asta e prea de tot, îmi zic. Nu m-am prins pe loc, după multă vreme mi-a căzut fisa, se uitase în profilul meu de messenger, cred că sunt singurul care l-a completat pe tot cu sârguinţă. Mnoa, ce să spun, m-a vrăjit faza într-un fel, adică a naibii de coincidenţă. Chiar aşa, ăsta e destinul, frate! Şi nah, că am pus botul.

Au urmat zile în care îi scriam zilnic ca un amorezat mistuit de pasinuni înflăcărate.   Trimiteam emouri cu pupăceli, schimbasem fondul în cel cu inimioare şi dădeam cu buzzul ăla de îţi apar două buze mari pe ecran şi se aude în boxe un zgomot de ţucăit asurzitor. Nu ştiu cum s-a făcut că într-o zi a început să se despoaie vipera aia mică de beleam ochii în monitor ca cepele. Mai întâi un sân, apoi un picioruş, si uite aşa că stăteam ca un căţeluş atent dus cu zăhărelu’. Eu ce s[ fac, am pus botu’. Stăteam acasă, plictisit, ce altceva mă putea scoate din rutină decât o pasiune înflăcărată, chiar şi digitală, trăită în pixeli pe centimetru pătrat.

Haddazza, mi-a trimis un mail într-una din zile, când jocul nostru ajunsese pe culmi necugetate. „Am nevoie neapărat de 1200 de euro ca să vin la tine în ţară, ştiu că mă iubeşti şi ai face orice pentru mine”, şi dacă până atunci îmi vorbise într-o engleză execrabilă, mesajul era scris ca de profa de engleză. Eu am încetat să îi mai scriu, ea îmi trimitea mailuri aluzive: ” Abia aştept să ne vedem pe aeroport, mi-e dor de tine, iubitul meu drag”.    

Anunțuri

7 responses to “LVII. Relatie in 2.0

  1. Ce nu ar face dragostea din om? Daca puneai botu’ si de data asta, erai un om facut! Faina povestea! O seara frumoasa!

  2. HAHAHAHAHA e tot ce pot sa spun!

  3. Mai bine numeai articolul „Revelatie in 2.0”

  4. Haaaa… ce nu fac pixelii din om… Uite yo. Om in toata firea, si m-am trezit gamer. Daaaa… primul joc, „montat” de frate-meu acu vreo cinci ani, odata cu PC-ul. Un shooter. Yo sa omor nemti??? Sa nimeresc drumul era mare lucru. Ma impuscau la prima cotitura. Ei, cine a devenit „expert” in mouse, de aruncam grenada din alergare? Ai???
    Cand m-a prins ziua jucand, l-am dezinstalat.

    Haddazza… ce sa-i faci, ochii vad, inima cere… Chiar si virtual, tot vad, ochii, nu-i asa?
    Thanks God, n-am frogcam, n-am mess. Mi-ajung „doramele” asiatice care m-au pus la pamant si fac ce vor din mine…
    Deh, fiecare om cu pixelii lui…

  5. Nea Costache, d-apoi ce n/ar face dragostea virtuala dintr/un biet somer, multumesc de comment, va mai astept.
    Metalshrine, sa stii ca ar fi fost un titlu mai sugestiv… )))))
    Mikka, am incercat si eu niste shoootere de/alea nebune, gen Serious Sam sau cel cu nazistii, Castle of Wolferstein, dar numai ca „painkiller”, sa ma descarc in vreun fel, am ajuns la concluzia ca sunt mancatoare de timp pretios, in care as putea sa fac cu totul altceva, nu merita.
    O seara frumoasa va doresc tuturor, la recitiri placute.

  6. Maestre, intra, rogu-te oleaca aici sa-ti dai o parere: http://dono.ro/povestiri-de-la-cititori-promo-day/ despre tot ce-ti trece prin cap.

  7. Da, e frumos Metralshrine, eu te/am sfatuit de ceva vreme deja sa iti faci un blog, macar 6 luni, pe un server gratuit, apoi vezi cum mege treaba, apoi aprofundezi lucrurile si tratezi problema mai serios. Lectura placuta tuturor!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s