Monthly Archives: februarie 2010

България

Păi  sunt de o săptămână în Bulgaria după cum ştiţi, de fapt pentru ei e cu ” î ” şi nu cu „u” ca pentru restul lumii, adică aşa cum e scris şi mai sus „Bâlgariia”, şi cu doi de ” i ” , pentru că ultimele două litere sunt „i” şi „ia”. Ce vă pot spune despre ei, mai mult decât orice, că sunt ospitalieri. Aşa cum presupun că sunt toţi esticii, aşa cum sunt şi majoritatea românilor cu străinii. Bulgarii şi-ar da şi haina de pe spate numai ca să se simtă bine omul, musafirul mă refer. Te servesc cu de toate şi vor neapărat ca tu să te simţi bine. Cred că aşa suntem şi noi încă de pe vremea comunismului, chiar dacă suntem mai circumspecţi cu străinii decât eram înainte.

După revoluţie ne uitam prosteşte la câte-un neamţ, american sau francez, astăzi mai toţi am ajuns pe afară şi am mai văzut şi culturi străine de a noastră. Mai înţelegem cu ce se mănâncă un grec, un italian, un spaniol.

În Bulgaria nu există firme de tradiţie, ca şi în România, comunismul le-a înăbuşit pe toate cele existente, încearcă şi ei ca şi noi, la fel de stângaci, să clădească companii cu renume în diferite sectoare. Încearcă şi ei să-şi regăsească identitatea în urma valului nimicitor al comunismului.

Ţările noastre sunt atât de asemănătoare încât numai limba ne desparte. Ca o ciudăţenie, vă pot spune că lumea nu mă crede când răspund în engleză că nu vorbesc bulgara, mă privesc dispreţuitor de parcă sunt unul care se ţine mereu de miştouri ieftine. Poate am faţă de bulgar, dar nici chiar aşa.

Bulgarii sunt oameni calzi, creştini ca şi noi. Ce-mi place foarte mult e faptul că ei mănâncă mult mai multe legume decât noi. La început de masă mănâncă salată, de castraveţi, roşii şi ardei, cu brânză şi cu bucăţi mici de şuncă,  mă refer la prânz sau la cină, şi nu ciorbă ca noi. La ei ciorba, deseori supă, se mănâncă dimineaţa. Au şi un fel ciudat de ciorbă, pe care nu am curajul să o consum, pentru că aş risca să nu mai ies din budă vreo trei ore. O ciorbă de castraveţi cu iaurt, dacă aveţi stomacul necesar pentru o astfel de aventură, puteţi să o încercaţi, dar vă pot spune că eu am băut aeran, o băutură de origine turcă pe care bulgarii o consumă în mod obişnuit la masă, şi din cauza ei am avut probleme vreo două zile. În schimb ospătarii sunt mult mai corecţi decât ai noştri deşi, comparativ cu al nostru, salariul lor mediu e mai mic. Dintre beri, vă recomand Kamenitza, iar dacă vreţi un vin bun, cereţi unul de Tărgovişte, Târgovişte al lor şi nu al nostru, pentru că au şi ei unul.

Au şi ei ca şi noi, locuri pitoreşti, sălbatice, pentru care un occidental şi-ar da salariul pe juma de an să le poată admira în toată splendoarea lor, dar pentru că sunt a nimănui sau cel puţin aşa par, nu interesează pe nimeni de ele, decât pe unii trecători ocazionali.

Au probeleme mari din cauza limbii slave şi în consecinţă a alfabetului chirilic, pentru că le este mai greu să înveţe engleza şi cum internetul e pe engleză, vă puteţi închipui şi voi. Aşa cum marea majoritate dintre noi habar nu au de alfabetul chirilic,  aşa şi ei abia buchisesc alfabetul latin. Altfel poţi să saluţi cu „ciao” şi să îţi arăţi recunoştinţa cu „mersi”, au aceste cuvinte în vocabularul uzual, la fel şi „super” sau „ok”, dacă totuşi vrei să impresionezi poţi să-ţi dai stăruinţa să înveţi să mulţumeşti cu „bogudaria” şi să saluţi cu „zdrasţie”. Ah, şi am aflat prin căile neştiute ale Domnului că „bodaproste” însamnă „Doamne ajută”. Zaguscă nu se referă la ceea ce întindem noi pe pâine dar la „micul dejun”, zagusca la ei se numeşte liuteniţa, şi dacă vreţi zahăr în cafea, puteţi zice ca pe româneşte că înţelege ospătarul, în schimb apa minerală e „soda”, dacă cereţi mineral water îi băgaţi în ceaţă.

Poate vă mai spun ceva concluzii despre Bulgaria, mîine seară, ultima seară pe care o petrec aici. Saluturile pentru diferitele momente ale zilei sunt dobro utro, dobârden şi dobârveciâr, respectiv pentru dimineaţă, zi şi seară.

Deja-vù

S-a ridicat în capul oaselor, soarele abia mijise printre nori. Avea obiceiul să se trezească devreme, chiar dacă avea ce să facă sau nu în ziua respectivă. Aşa învăţase de la tatăl său, el mereu îi spunea: „dacă vrei să te bucuri din plin de viaţă trebuie să te trezeşti devreme”. 

Îşi încălzi repede nişte apă ca să-şi facă o cafea. Se uită între timp pe geam ca să vadă cum e vremea afară. Ploua, peisajul era gri, ceţos – plumburiu,  deprimant, inospitalier. Îşi sorbi cafeaua caldă în timp ce citea un roman de care se apucase mai demult, dar nu avu timp până acum să-l termine. Proiecte, termene, gata cu astea, îşi luă o pauză pentru sine. Simţea că-i fuge terenul de sub picioare, că munca îi acaparează întreaga existenţă. Nu i se părea neapărat ceva rău în asta, şi asta îl înspăimânta cel mai tare. Uitase ce înseamnă timp liber,  ce înseamnă momente de calitate.

Îi plăcea mult să se afunde în proiecte, asta îl făcea să se simtă viu. Munca îl însufleţea. Simţul datoriei adânc inoculat de tatăl său, îl mâna mereu spre noi culmi de cucerit, spre noi ambiţii înălţătoare. La orice nouă provocare îşi sufleca decis mânecile şi transforma noaptea în zi ca să ducă lucrurile la bun sfârşit.

La sfârşitul fiecărui proiect dormea câte două zile în continuu, apoi ieşea la cumpărături. Îi făcea mare plăcere să gătească pentru cei dragi, îl relaxa.  Apoi seara întreaga familie se reunea şi cinau împreună, se simţeau din nou ca o familie. Se simţea vinovat faţă de ei, faţă de tot timpul acela pierdut departe de ei, cufundat în planurile sale, pierdut printre rapoarte, tabele, sondaje.

Dar acum era singur în bucătăria unei pensiuni. Plecase pentru câteva zile pe un itinerar pe care demult şi-l plănuise. Era pasionat de istorie, dar mai ales de istoria naturală. Îl rodea dorinţa de a-şi explica originile, ale unui fenomen sau al unui ecosistem, ale unei civilizaţii sau pur şi simplu al individului. Îi plăcea să observe tot acest proces care ducea la formarea unui element preţios al naturii de la naştere până la emancipare absolută.

Sorbi şi ultima gură de cafea şi nici nu realiză că deja se făcuseră orele 12 ale amiezii. Se cufundă mai tare în romanul său. Se identifică pe deplin cu personajul romanului pe care-l parcurgea cu viteza gândului. Un explorator naufragiat pe o insulă pustie, uitată de lume, din mijlocul oceanelor lumii.  Eroul romanului pe care-l citea, neavând altceva de făcut, observa zi de zi cursul firesc al naturii notându-şi toate acele aspecte pe care le surprindea într-un carneţel, singura avere care îi mai rămase după naufragiu, plus o cană mare de metal şi un cuţit. Insula abunda de viaţă: păsări, reptile. Se gândi să numească această insulă: Galapagos. În urma notaţiilor sale din jurnalele zilnice pe care le ţinea cu sfinţenie, ajunse la nişte concluzii uimitoare pe care le cristaliză în teorii care, deşi nu ştia la data respectivă, vor schimba viziunea asupra apariţiei şi dezvoltării speciilor pe Terra.

Romanul îi păru atât de interesant, încât nici nu realiză când se făcuse ora 18. Coborâse în oraş, la un restaurant din vecinătatea pensiunii unde era cazat şi cină de unul singur cu un ochi în romanul captivant pe care-l începuse în bucătăria strâmtă din mansarda pensiunii. Plecă fără ca cineva să-şi dea seama de absenţa lui din sala largă de mese. Adormise cu romanul pe burtă şi cu veioza aprinsă, călătorind în visele sale pe meleaguri nebănuite. Se trezi, se uită pe geam. Afară ploua şi peisajul era gri şi umed. Îşi făcu o cafea neagră. Sorbi câteva guri şi deschise un roman pe care îl tot amânase de foarte multă vreme, şi se întreba de ce scena în care se regăsea ca personaj central îi este atât de familiară.

Despre somn

Postez încă din Bulgaria, nu m-am întors acasă, mi-e dor de casă, deşi am fost plecat prin lume cu lunile, chiar cu anii, nu mai suport să stau printre străini (v-am mai povestit eu despre agorafobia mea incipientă cu mari speranţe de a deveni cronică).

Nu pot să suport, pentru că tot vorbeam mai devreme despre porcăriile care ni se inoculează prin intermediul televizorului, aşadar nu pot să suport să adorm cu televizorul deschis. Mi-am format un sistem destul de prost, zic eu, de a adormi numai în întuneric beznă şi în linişte deplină. Acest lucru te ajută, pentru că oricât de obosit ai fi, nu cedezi din muncă până când ultima lumină nu va fi stinsă şi ultimul zgomot va înceta. Însă e un sistem prost pentru că dacă nu ai condiţiile necesare unui somn sănătos, profund, neperturbat, nu reuşeşti să te odihneşti toată noaptea oricâte oiţe ai număra, fie şi de ordinul catralioanelor. (adică 10 urmat de patru serii de câte patru zerouri sau 10 la puterea 15 ) . De obicei, după o noapte cu somn superficial mă trezesc mai obosit decât m-am culcat.

Nu  pot să suport s-adorm cu televizorul deschis deşi majoritatea oamenilor aşa fac şi nu pot altfel, la fel cum este şi soţia mea, care la începuturile relaţiei mă stresa cu televizorul şi nu înţelegea, de ce nu pot şi eu ca toţi oamenii să adorm cu televizorul deschis. Bineînţeles, majoritatea programează televizorul, preconizează că adorm în 15-20 de minute de când se pun în pat şi-l pun să se stingă peste juma de oră sau, mai rău, lasă televizorul să meargă până în zorii celei de-a doua zi. Majoritatea, am impresia, cel puţin aşa am observat printre cunoscuţii mei, că adorm după cinci minute după ce se pun în pat dar ei tot la juma de oră îl pun să se stingă. Alţii, cazuri mai grave, se trezesc noaptea şi pe bâjbâite caută telecomanda sau mai trag câte o gură de apă sau chiar se duc la budă pentru a-şi goli vezica.

Mie îmi place la nebunie perioada aceea înspre adormire, acele clipe care mi se par o eternitate până să cad de-a dreptul în somn, când prin faţa ochilor se desfăşoară o adevărată reverie căci mintea mea se detaşează deplin în momentul când pun capul pe pernă cu idea la un repaus odihnitor care îmi va reface forţele.  În momentele acelea mintea mea gândeşte cel mai limpede, aleargă liberă pe meleaguri nebănuite ale imaginaţiei, şi adesea reuşesc să-mi stric somnul pentru că desluşesc enigme care au stăruit peste zi în mintea mea şi pe care ţin morţiş să mă ridic din pat şi să le notez pentru că a doua zi dimineaţă nu mai reţin nimic din acele gânduri pure. Mi s-a întâmplat de mai multe ori să uit totul, şi mi s-a întâmplat de mai multe ori să mă trezesc repetat în aceeaşi noapte pentru a-mi nota acele gânduri, o consecinţă gravă este că somnul îmi fuge de tot şi mă chinui să adorm până dimineaţa dar nu reuşesc deloc, decât la ora 5-6, uneori, şi-n acele dimineţi îmi vine cel mai greu, mă simt de parcă aş fi mahmur, sunt ameţit şi năuc toată ziua.

Vedeţi de ce nu-mi place să adorm cu televizorul deschis, pentru că asta ar însemna să-mi alung cele mai plăcute momente ale gândirii, clipe care nu suferă nici o îngrădire materială. Eu o văd ca pe un dialog, cu un sine interior superior, acel Divin care se află încifrat intrinsec în fiecare din noi. Nu-mi place să mi se inoculeze idei cu televizorul, mai ales cele de dinainte de culcare, idei care se află în starea cea mai pură a fanteziei şi introspecţiei. Îmi stabilesc teme înainte de culcare pentru acele clipe pre-reverie, pre-vis profund, sau poate aceste idei sunt tot o formă a visului dar una mai bine ancorată în concret. Cred că e o fază a somnului când încă mai pot controla cu ajutorul conştientului cursul fluent al gândirii.  Forul interior este un tărâm vast şi  neexplorat care necesită toată atenţia ta, aşadar ce naiba ar mai putea să-ţi ofere televizorul? Nu zic, că uneori, mai ales din cauza oboselii, nu am adormit şi eu cu ochii în televizor, dar adesea detest să meargă televizorul în dormitor chiar şi în surdină.

Cred că ştiţi deja, că majoritatea dintre dumneavoastră dacă parcurgeţi un pasaj înainte de culcare sunteţi capabili să-l reproduceţi a doua zi în zori… o noapte fructuoasă.

Uitându-mă la televizor

Mă uitam deunăzi la nepoţelul meu de un an şi jumătate, cu cât interes se uită la pauzele publicitare. Când începe o anumită reclamă deja e cu ochii în televizor. Nu spun sau nu-i bănuiesc pe unii că ar folosi mesaje atât vizuale, cât şi auditive în plan subliminal ca să ne atragă atenţia astfel încât produsul lor să rămână drept înfipt în subconştientul nostru, nu, departe de mine acest gând conspirativ, corporatist. 

Dacă te uiţi la reclame fără sonor sau într-o limbă necunoscută ţie, îţi dai seama câte porcării ţi se băga pe gât. Plecând de la retuşatele în fotoshop care etalează o coamă perfectă până la idealul familiei fericite care se adună în jurul mesii pentru a consuma o combinaţie chimică plină de conservanţi şi coloranţi de care toţi se bucură şi sunt foarte mulţumiţi. Bineînţeles, se sondează nevoile primare pentru a capta atenţia individului, nevoia de sex, foamea, setea. Dar acestea sunt superficiale în comparaţie cu nevoile interioare profunde, cum este cea de afecţiune, de apartenenţă socială. Nevoi pe care marketingul secolului nostru le-a intuit şi de care se foloseşte din plin.

Aşa cum fac unii aici sau aici, aşa nişte agenţi imobiliari dibaci, din vest, nu de la noi, au intuit puterea subliminalului în determinarea clientului de a alege produsul lor şi nu pe cel al concurenţei. Cel mai puternic efect asupra noastră îl au senzaţiile olfactive. Unii agenţi imobiliari s-au gândit că plecând de la profilul candidatului să recurgă la nişte trucuri de marketing foarte inspirate. Dacă cel care dorea să cumpere un apartament, căuta o casă în care să-şi întemeieze o familie, se foloseau draperii cu culori calde şi se parfumau camerele cu miros de plăcintă de mere sau alte feluri de mâncare care i-ar fi putut trezi amintiri despre copilărie şi casa părintească. Dacă în schimb, cumpărătorul era un burlac care îşi dorea aventuri de o noapte, o viaţă tumultoasă, se puneau draperii roşii şi se parfumau camerele cu mirosuri dulci, florale, feminine.

Se pleacă de la profilul clientului şi se excavează în sinele său pentru a scoate la suprafaţă cele mai profunde dorinţe, cele mai intime gânduri. Cum totul poate fi cumpărat, singura problemă fiind preţul, tot aşa oricine poate fi exploatat, manevrat în scopuri mai mult sau mai puţin meschine, iar duşmanii noştri cei mai de seamă sunt slăbiciunile noastre.

Vecina noastră, iese la fereastră

Nu am apucat să vă scriu ieri, ruşine să-mi fie, pentru că ştiu că unii din voi m-or căutat şi eu sunt cu vaca prin lume. Păi, ce vă pot spune, că sunt în ţara noastră geamănă şi dacă unii dintre voi vă gângiţi la Italia, greşiţi. La bulgari. Apăi no, şomer de lux cum mă aflu am zis să-mi iau un concediu, să nu mă audă domnu’ Boc că-mi taie indemnizaţia de şomer nesimţită.

Bulgaria este o ţară exact ca a noastră, splendidă dar a nimănui. Pentru că asta este impresia care se desprinde în mintea unui musafir străin care nu înţelege o boabă din limba naţională vorbită. E  ca o piesă de teatru, o tragicomedie, mută, care după lacrimi de râs şi sughiţuri, se transformă la sfârşit  într-o dramă copleşitoare.

Altfel… aceleaşi peisaje dezolante, aceleaşi gropi pe drumuri, aceeaşi oameni posomorâţi, aceleaşi locuri şi lucruri gri ca la noi. Am trecut prin Plevna, oraşul acela de care se leagă independenţa noastră ca stat de prin 1877, în bulgară se numeşte Pleven. Astăzi arată cam la fel ca atunci, ca după bombardament. Cratere în asfalt, blocuri cu tencuiala căzută, borduri lipsă, mormane de gunoaie, schelete ale unor clădiri odată măreţe, dărâpănături părăsite, feţe schimonosite de tragicul situaţiei.

Oameni sunt mai puţini la ei ca la noi, dar exact ca la noi, îi vezi pe stradă şi realizezi că sunt mulţi care ar vrea dar nu pot, dar mai sunt mulţi care ar putea dar nu vor. Am văzut şi Shipka, un monument naţional care aminteşte de originile trace, şi am mai văzut şi mormintele trace , despre care mulţi bulgari afirmă că sunt piramidele lor, dar de fapt sunt doar nişte movile de pământ.

În altă ordine de idei, a trebuit să trec prin Bucureşti, că na, dacă o luam pe după Lună era prea lung drumul şi trebuie să fiu miercuri la viză că altfel îmi taie şomajul. Cu toate înjurăturile de rigoare, spun: Capitala noastră e un jeg de oraş. Străduţe înghesuite, maşini parcate aiurea, cocalari la volan şi pe stradă, ţigani în CĂRUŢE (la ce naiba ne mai trebuie autostradă?), mizerie, găuri în asfalt etc etc le ştiţi şi voi. Poate sunt eu mai agorafob, recunosc, urăsc aglomerările urbane, nu m-aş putea dapta niciodată unui asemenea hal de trai cotidian ca cel pe care-l presupune o metropolă.  Vă las, deocamdată, ne auzim şi mâine, cam la aceeaşi oră, vă doresc o „ce vreţi voi” cât mai bună .

Despre evoluţia conştiinţei umane

Omul la începuturile sale, în timpurile antichităţii timpurii şi puţin după naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, nu ştia cu adevărat cine este, ce rol are în Univers. Omul preistoric a cunoscut Naşterea, înfiinţarea sa ca fiinţă superioară, cu conştiinţă, dar o fiinţă necoaptă, imatură din punct de vedere al judecăţii, al perceperii lucrurilor. Omul în acele timpuri de rătăcire pe Pământ, se vedea pe sine într-o realaţie dual-paternatistă sau maternalistă (după caz) cu Divinul. Omul însufleţea elementele naturii, fenomenele ei, cu scopul de a le da o semnificaţie, de a-şi le explica şi astfel de a le percepe într-o fomă cât mai abstractă pentru a le defini într-un mod sau altul, astfel s-au născut Zeii. Omul avea sarcina să înveţe de la Univers, de la reunirea tuturor acelor fenomene care îi făceau posibilă existenţa în mediul terestru, atât pentru a se dapta, dar şi pentru a se dezvolta, pentru a da o calitate mai bună vieţii, traiului. Zeii erau adesea precum oamenii, aveau însuşiri omeneşti, dar şi puteri incomesurabile. Omul antic, precum un copil care învaţă de la părinţii săi, care îşi vede părinţii ca pe nişte uriaşi atoateştiutori şi atotputernici, se supune deciziilor tutelare, părinteşti, dar le jeducă greşit, pentru că el nu înţelege pe deplin noţiunea de bine şi rău în ceea ce-l priveşte, el vede doar din perspectiva propriei persoane sub semnul imperativ al voinţei între parametrii definitorii ca „ceea ce-mi convine” (mi s-ar potrivi-VREAU) şi „ceea ce nu-mi convine” (nu ar fi potrivit mie-NU VREAU).

În antichitate era o relaţie duală Om-Zeitate, impusă şi de către conducătorii  erei sclavagiste pentru că ei urmăreau amplificarea sentimentelor de frică, respect, suborodonare întru totul a supuşilor lor.

Mai târziu, în Renaştere, după ce conducătorii vremii, împreună cu Biserica, intuind puterea doctrinară profundă a Credinţei, şi ritualul misitic al supunerii unei forţe superioare pe care o cultiva Religia, dar nemaiputând să îngrădească omul în bezna de care suferea în antichitate, şi dorind să stingă în oricare dintre indivizii societăţii orice fel de gândire liberă, proprie, un pericol iminent faţă de sistem, au reprimat cu ajutorul Inchiziţiei orice formă de lumină spirituală. După mai bine de 700 de ani, în iluminism-umanist, desconsiderând în mare parte Divinul ca negati, unvrezultat-efect distructiv  al Inchiziţiei, gânditorii renascentişti au aşezat în mijlocul investigaţiei profunde şi au concentrat introspecţiile lor asupra Omului, într-o perspectivă independentă în relaţia cu Divinul.

În ziua de azi se încearcă abordarea dintr-un unghi inedit, diferit, al relaţiei omului cu natura, cu credinţa, cu perecpţia Divinului. Se încearcă a se defini toate elementele ce compun Universul sub aspectul unei armonii absolute. Se definesc toate sferele cunoaşterii ca o circularitate interdependentă. Am ajuns în pragul emancipării absolute. Aşa cum toate lucrurile sunt relative, toate relaţiile sunt circulare. Ne-a trebuit foarte mult timp până să ajungem aici, am adunat foarte multe cunoştinţe pentru a explica şi a înţelege lucrurile aşa cum sunt ele, am învăţat cum să definim noţiunile cât mai precis pentru a fi înţelese şi ca rezultat să le punem în practică, deşi mai avem multe de descoperit în călătoria noastră. Au fost necesare două conflicte mondiale, şi poate va fi nevoie de un al treilea, pentru a înţelege Armonia Absolută care ne va călăuzi spre cunoaşterea superioară pe care o căutăm cu atâta înverşunare.

Ponta preşedinte!

Acest articol nu e nici seo spam, şi nici nu se va contura ca un alt articol împotriva lui Iliescu, a avut greşelile lui, tind să cred că nu se putea altfel la data respectivă şi momentul în care a intrat în conştiinţa noastră politică era deja bătrân, obosit, nostalgic şi senil (sunt prea blând cu el spre dezamăgirea colegului şi prietenului Mihnea Georgescu).  

Dar iată că odată cu venirea primăverii respirăm aer proaspăt şi în politică.

Eu, unul, m-am săturat de foşti activişti de partid asupra cărora pluteşte blamul de a fi făcut poliţie politică. Nu pentru că ar fi făcut parte din fosta maşinărie de stat, dar pentru că au tendinţa de a se manifesta în plan politic ca în vremurile predecembriste.

M-am săturat de acuzaţii a căror finalitate în justiţie nu se regăseşte niciodată, de baroni locali care aplică legea discreţionar, de dezbateri în limbă de lemn, de proiecte politice fără substanţă ori proiecţie, de furturi masive la care autorităţile închid ochii pentru că sistemul, inclusiv ei, e prea corupt pentru a lua vreo măsură,  de minciuni şi manipulări de cea mai joasă speţă, de haosul social care domneşte la noi în ţară, de învrăjbirea unei categorii sociale împotriva celeilalte, de apăsarea traiului cotidian asupra fiecăruia dintre noi, fie muncitor necalificat ori doctor. Toate astea se petrec sub ochii noştri fără nici măcar o speranţă constructivă.

Poate sunt doar un alt idealist mărunt, prea pătimaş şi prea înverşunat împotriva clasei politice actuale. Dar, eu, vreau un singur lucru: Binele ţarii ăsteia. pentru că ştiu că din binele ei va decurge şi binele meu. Nu vreau decât normalitate, cu tot ce înseamnă ea: familie, muncă, sănătate, educaţie, dreptul meu la odihnă şi viaţă socială.

O zi în America

Aveam geamantanul pregătit şi era deja lângă uşă. Mă învărtisem din nou de vreo două ori prin casă, să văd dacă nu cumva am uitat ceva. Oricum, întotdeauna uit câte ceva acasă. Ies, închid uşa de două ori, şi sus şi jos. Ai mei dormeau. Afară era noapte, nimeni pe stradă. Paşii mei răsunau puternic pe asfaltul îngheţat pe care se depuse o promoroacă subţire ca o suprafaţă de sticlă, lucioasă, alunecoasă, scliplitoare. Mărisem paşii, era destul de frig. Preferasem să plec noaptea, drumurile sunt mai goale, despărţirea mai uşoară. Geamantanul era greu a naibii, aveam tot felul de nenorociri prin el. Pantofii lu’ Gelu, de parcă la ei nu se găseau, da’ na, la noi sunt mai ieftini. O sticlă mare de pălincă, că cică toţi întreabă dacă ai adus pălincă de acasă, de parcă nu se găseşte whiskey peste tot. Ce ţi-e omul? Când are nu-i trebuie, când n-are, ar vrea. Troleibuzele nu mai circulau, alesesem să merg pe jos, aveam încă timp, staţia de taxiuri era goală, până la gară e de mers cam juma’ de kilometru. Pe drum mă tot întrebam: Oare cum o fi acolo, ce viaţă o fi, că în ţara asta postcomunistă simţi că nu trăieşti. Adică trăieşti, dar ca un peşte pe uscat, nu te lasă nici să trăieşti, nici să mori. N-am mai fost niciodată cu avionul, sper să nu mi se facă rău. Acolo e mai cald ca la noi, poate fac baie în Ocean… ehe, cine ştie ce mă aşteaptă, sunt doar un sclav, unul modern, dar tot sclav.  Viaţă uşoară nu o să am eu pe acolo, cu toţi filipinezii şi indienii ăia în bucătărie. Cine ştie ce lighioane de oameni or mai fi şi ăştia. Ei, las’ că mă descurc eu, important e să-mi fac banii. Toţi boschetarii şi beţivii şi în gara asta mizerabilă, îmi spun. Poate reuşesc să dorm până la Bucureşti, poate găsesc pe aici vreo revistă să-mi iau cu mine în tren. Peronul 3, trenul accelerat Arad-Tg. Mureş-Braşov-Sinaia-Ploieşti Sud- Bucureşti. Ăsta e al meu, mai am de aşteptat 20 de minute. Uite, săracii băieţi… vai de capul lor, pleacă în armată. Ce le mai plâng iubitele pe umăr, ce săruturi pătimaşe, cu gust sărat de lacrimi. Bine că am plecat de acasă noaptea şi că nu m-a adus nimeni la gară, că altfel treceam şi eu prin momente dintr-astea acum. Urăsc despărţirile astea grele, mă copleşesc până peste puteri, mă simt neputincios vreo trei zile după aceea. Asta e, plec în lume să mă realizez. Doamne ajută.   

După ore interminabile cu avionul, după o escală la Paris unde a trebuit să aştept pe Charles De Gaulle mai bine de două ore pentru a mă îmbarca către Noul Continent, după alte 12-14 ore de zbor tranatlantic de mă durea curu’, iată-mă completând o fişă prin care declaram că nu am mai mult de 10 mii de dolari la mine. De unde nenică atâta bănet , că dacă aveam banii ăştia mă mai sinchiseam eu să vin până aici. Poate doar în vacanţă. Un domn, prezentabil, de la poliţia de frontieră, m-o întrebat câte în lună şi-n stele, despre tot şi despre netot. Mi-o luat amprentele, mi-o făcut copii xerox la toate actele, mi-o răscolit bagajele. Ah, aveam şi o bucată de slană cu mine, că na, ardeleanu’ dacă pleacă la drum se gândeşte să nu care cumva să moară de foame. Era să am ceva probleme din cauza asta, cel puţin aşa mi-o spus domnul acela drăguţ. Dar pentru că domnul acela bruneţel, bine încins la brîu cu o curea lată, m-o văzut puţin timorat, o aruncat bucăţică bună de slană la gunoi, că cică nu am voie să introduc alimente pe teritoriul Statelor Unite că se află sub carantină şi atât. Şi mi-o aruncat până şi mărul pe care mi l-a pus mama. Mama are un fetiş cu merele, nu-i lipsesc niciodată şi ca atare nici mie nu trebuie să-mi lipsească. Primitori şi ospitalieri americanii ăştia, mi-am spus. Am ieşit pe uşile mari de pe John F. Kenedy, pot să zic că am văzut New York-ul.  Trebuia să iau alt avion ca să ajung la Miami, acolo era sediul firmei, de acolo se hotăra unde plec mai departe. Am ajuns la Miami la orele 15. Bienvenido a Miami, scria mare pe clădirea turnului de control. Căldură de mureai, şi eu aveam geaca de piele îmblănită pe mine, la noi, la sfârşitul lui februarie e frig de numa-numa. Am ajuns la hotel. Camerista într-o engleză stricată m-a rugat dacă am să-i dau vreo zece dolari. Femeie eşti nebună? Vin din România, eu ar trebui să-ţi cer ţie. Nici nu am apucat să-mi fac un duş, că ţâr la telefon. Cine naiba mă caută la telefon în America. Era Gelu, nu ştiu cum naiba a dat de mine. O fost şi el vaporean, ăsta era hotelul de-i cazau pe toţi amărâţii pe care-i aduceau la muncă în State. Să mă duc la recepţie, să-i dau pantofii. M-am dus, mai bine nu mă duceam. Un băiat tinerel, îmi spuse că trebuie să-mi fac bagajul. Plec într-o oră. Îmi iau catrafusele, mă duc la recepţie. Acolo, tinerelul acela îmi dă biletul în mână şi mă conduce la un microbuz alături de alţi câţiva înşi de culoare aproximativă şi dialect neînţeles. Un bătrân de culoare, încarcă cu greu valizele în microbuz dar numai dacă-i dai un dolar, altfel ţi-o încarci singur. Într-o oră sunt la Fort Lauderdale, de acolo mă îndrept către Caraibe. O să mă îmbarc pe USS  Destiny în Puerto Rico. Exotic, nu?

Recunosc, m-am inspirat în scrierea de faţă după o scriere din Trilema  lui Mircea Popescu.

Reguli de bun simţ în trafic

Da, am ajuns şi eu şofer, nu de foarte mult timp, dar destul încât să am primele  observaţii despre traficul de pe la noi. De ce scriu acest post? Pentru că am văzut că „lumea”, atât pietonii, cât şi şoferii nu cunosc prima regulă a unei societăţi democratice, şi anume cea a bunului simţ. Libertatea mea se întinde până unde începe libertatea celuilalt, bunul simţ face delimitarea.

Dacă eşti pieton, ar fi bine să te uiţi stânga-dreapta când treci strada, chiar şi pe trecerea de pietoni, nu de alta dar vorba aia din popor, maşina calcă, nu fute, şi oricât ar fi şoferul de atent, de prevăzător şi cu cele mai bune intenţii, are cam puţin timp de reacţie ca să evite şi să te ia pe capotă dacă tu te lansezi de-a dreptul în trecerea străzii cu avânt şi parcă suferind de orbul găinii. Dacă vezi cumva o maşină apropiindu-se, frumos ar fi să aştepţi să treacă, mai ales dacă face parte dintr-o coloană, indiferent  dacă este la începutul ei sau la sfârşit, pentru că nu s-o termina lumea dacă nu treci chiar în secunda când ai ajuns la trecerea de pietoni. Dacă cumva ai bătut mingea în curtea şcolii când se preda lecţia de reguli în circulaţie pentru pietoni prin şcoala generală, pe care presupun că o ai dacă citeşti această postare şi te regăseşti în cele descrise aici, ţin să-ţi reamintesc că nu se fuge pe trecerea de pietoni, pentru că rişti ca şoferul să nu te vadă şi să te alegi cu câteva fracturi dacă nu grave, chiar fatale.  Se trece întotdeauna pe culoare verde a semaforului, nu pentru că tu eşti un deştept căruia nu i se aplică regulile generale şi nu vine nici o maşină şi de ce să aştepţi ca prostul la semafor dacă strada e goală, ci pentru că se prea poate să fie copii în preajmă şi le dai un exemplu profund negativ, exemplu pe care mai mult ca sigur o să-l urmeze şi ei nu au puterea ta de discernământ şi nici câmpul vizual al unui adult. Dacă eşti în vîrstă şi crezi că ţi se cuvine respect, trebuie să-ţi reamintesc că respectul se câştigă şi nu vine ca o impunere, că nu mai suntem pe vremea comuniştilor, deşi socialismul  nu ar fi o doctrină chiar aşa de rea, dar ce a ieşit a fost produsul alterat al unor minţi înguste. Aşadar, înţeleg că eşti bătrân, ai o vârstă, nu te mai ţin picioarele să mergi, nu-i nimic, poţi să te odihneşti pentru că ai tot timpul din lume, dar fă tot posibilul şi treci prin locurile marcate, pentru că la cum se circulă astăzi nu prea mai reuşeşti să te strecori printre maşini, nu mai ai cum să treci strada pe oriunde  că peste tot sunt o grămadă de maşini venind din toate părţile, şi chiar dacă eşti Van Damme şi ţi se rupe, tot maşina e mai tare ca tine.

Dacă eşti în schimb şofer, să ştii că în loc de claxon există frâna, iar în loc de acceleraţie poţi să dai radioul puţin mai tare şi telefonul mai încet, să încerci să te relaxezi oricât te-ar stresa şeful să ajungi odată unde trebuie, să livrezi marfă sau să te întâlneşti cu vreun colaborator. Dacă autorităţile au sugerat la modul imperativ că ar fi bine să foloseşti un hands-free sau să eviţi să vorbeşti cu telefonul la ureche, să ştii că nu s-au înşelat deloc, chiar dacă tu eşti Schumacher sau cin’ te-oi mai crede. Dacă pui frână când trece un pieton să ştii că este pe Discovery un episod din „Mythbusters” în care se demonstrează concret că consumul de motorină, benzină, este mai mic nu în cazul în care nu opreşti la treceri şi la stopuri, dar când conduci cu calm. Dacă tragi ca disperatul de maşină, o accelerezi ca desfrânatul ca într-o sută de metri să trebuiască să opreşti la vreun stop sau intersecţie, îţi alimentezi doar frustrarea, nu faci nici un fel de economie. Cu cât crezi că poţi să ajungi mai repede înaintea unuia care circulă regulamentar? Cu 10 minute? Cu ce te ajută? Oricum le pierzi fumând o ţigară înainte să intri la muncă, ca să-ţi mai calmezi nervii, pentru că nu-i aşa, „ţi-ai pierdut nervii cu toţi proştii în trafic”. Strada e a tuturor, nu trebuie să te comporţi ca pe tralaua lu’ tac-tu’, lasă cloaxoanele şi flashurile, că ai o maşină tare nu interesează pe multă lume (doar pe tine, care te roade frustrarea că plăteşti o grămadă pe ea şi nu ai unde să te dai, dar asta nu e o problemă colectivă),  nu faci decât să-l inhibi mai tare pe cel din faţa ta şi astfel creşti riscul unui accident în care poţi fi şi tu implicat oricât de şoferu’ lu’ peşte sărat ai fi.

Şi că tot veni vorba de trafic, nu înţeleg de ce autorităţile din România nu folosesc apa ca să dizolve mormanele de zăpadă de pe carosabil. Pompierii cu ce se ocupă când nu sunt incendii? Nu cer tunuri de aburi, aş fi prea nesimţit, aş cere chiar imposibilu’. Cum am văzut că aveau cei din Milano care curăţau faţadele din marmură ale clădirilor. Cred că alea ar funcţiona super ok în problema de faţă. Nu sunt sigur dacă ar funcţiona aşa ceva pentru lucrul ăsta, nu am văzut pe nicăieri, că la ei (de au) nu ninge aşa ca la noi, dar merită încercat. Mă gândesc că ar fi o soluţie, la urma urmei, ploaia  dizolvă mormanele alea de pe marginea străzii şi mai mult provoacă inundaţii. Cel puţin aşa am putea crea un sistem de inundaţii controlate, doar pe sectoare ale oraşelor fără să paralizăm tot oraşul, plus că nu ar mai trebui să cărăm cu utilaje consumatoare de carburant grămezile alea mari, incomode traficului rutier. Şi în acelaşi timp ne-am proteja şi de inundaţii masive datorate dezgheţului şi a precipitaţiilor intense.

România mea

O fată, să-i spunem Loredana, 25 de ani, născută în anul de graţie 1984 la Bucureşti,  probabil datorită decretului numărul 770/1966 ,  adoptat de Partidul Comunist Român pentu a creşte natalitatea cu orice preţ, transformând femeile în fabrici de copii în lipsa oricărei metode anticoncepţionale. Loredana a fost abandonată într-unul din orfelinatele din Bucureşti şi înfiată după ’90 de o familie de italieni, familia Errore. Dar se pare că destinul Loredanei nu a fost tocmai o eroare căci asăzi este favorită pentru trofeul mult râvnit pus în joc în concursul Amici, un reality show foarte popular în Italia, a căror ediţii din anii 2007 şi 2008 am avut ocazia să le vizionez în patria lor de origine. De fapt, pe mine nu prea m-a impresionat  la început acest concurs, dar soţia se uita cu mare interes şi m-a făcut şi pe mine curios. E interesant să vezi cum nişte tineri muncesc din greu să-şi valorifice talentele la maxim pe parcursul a câtorva luni pentru a câştiga o bursă de studiu.  De ce luptă? Pentru că ei au exemple a unor oameni care au reuşit în viaţă, şi anume cei care fac parte din juriu dar şi alţi invitaţi de renume care vin să cânte în duete cu aceste tinere speranţe sau să danseze în scenete de musicall.  Acolo, în vest mă refer, ţi se dă o şansă şi altfel, nu trebuie să ai neapărat „pile” sau să dai şpagă pentru a-ţi împlini visele, idealurile.

De Loredana, colegii de şcoală din Italia au râs pentru că avea nişte însemne pe corp, la urma urmei nu este decât o altă extracomunitară, nu toţi italienii sunt la fel, dar toţi italienii sunt italieni. Nu-i acuz de nimic, la urma urmei sunt la ei acasă, cine suntem noi să-i judecăm? Loredana doreşte să vină să vadă Bucureştiul, oraşul ei natal. Foarte bine face. Să vină, să se îngrozească de ce va putea vedea în capitala noastră mândră, să ştie pe viitor pentru ce luptă acolo în Italia. Bucureştiul, un oraş al extremelor în care predomină horificul şi lehamitea.

În altă ordine de idei, o femeie , tânără mamă, la numai 23 de ani, s-a aruncat de la etaj cu copilul ei în braţe, îngrozită că nu are din ce să-şi plătească datoriile. Nici nu pot să-mi imaginez ce umilinţe a  îndurat în trecut femeia aceasta încât depresia ei a prins o formă atât de patologică încât să se arunce cu pruncul ei pe geam. Vă puteţi da seama ce răni a suferit demnitatea ei umană din cauza sărăciei încât să vrea cu orice preţ ca un asemenea episod să nu se mai repete. Să te arunci de la etaj este moartea cea mai brutală pe care ţi-ai putea-o dori, deznodământul cel mai violent cu putinţă cu care ai putea pune capăt vieţii tale.  Vă puteţi da seama că disperarea ar trebui să prindă o asemenea expresie în conştiinţă, în sinele interior,  încât într-o clipă de nebunie să nu mai doreşti să ai nimic de-a face cu viaţa asta şi  să recurgi la cea mai la îndemână modalitate de suicid, să te arunci pur şi simplu pe geam. Nu te gândeşti deloc la durerea pe care căderea, ciocnirea ţi-o va provoca, vrei doar ca apăsarea să înceteze.  

Blestem greu a aruncat fostul dictator asupra noastră, la 20 de ani după ce l-am „siluit”  împreună cu consoarta lui, plecăm, fugim, ne refugiem, ne înstrăinăm în uitare ori ne sinucidem, abandonăm totul, punem capăt la tot dorindu-ne ca într-o altă viaţă soarta să ne fie mai frumoasă.