Ecouri interioare

A dormit aproape toată ziua. S-a trezit buimac, s-a uitat cât e ceasul şi a pus capul înapoi pe pernă, s-a gândit să mai uite puţin, măcar de-ar visa ceva frumos. Îl durea capul, dormea deja de patru ore, era ora şapte şi ceva şi afară se întunecase. Hai, sus cu tine, îşi spunea în sinea lui, las’ că alţii o duc mai rău ca tine şi de-aia nu se plâng atâta, au mai stat şi alţii acasă, or fost şomeri, or fost oropsiţi de soartă, las’ că s-o găsi ceva.

Se îndreptă spre frigiderul care îl aştepta despuiat, frigid, pustiit de orice urmă de demnitate. Deschise uşa albă a frigiderului, nimic! Ba mint, era un rest de ciorbă. O încălzi şi o lipăi repede, pe nerăsuflate. Nu se sătură. Scoase plita să-şi prăjească nişte pâine. Mai era nişte unt aruncat pe-acolo, uns pe pâine cu nişte sare şi un ceai cald,  mergea perfect, cât de cât să-şi potolească foamea. Îşi aduse aminte că pe la zece trebuie să meargă s-o ia de la servici. Erau căsătoriţi deja de un an. Se cunoaşteau demult, era mai mult o relaţie de soră şi frate decât de soţ-soţie.

Se învârti prin casă, mai zapă de câteva ori televizorul în sus şi în jos. Era plicitisit din cale afară, se simţea ca un leu în cuşcă, ca o morsă eşuată, ca un peşte pe uscat. Luă o carte, o închise repede, gândul acela care-l tot răscolea, acel sentiment neplăcut, nefiresc îi dădea târcoale neîncetat.  Se simţea neajutorat şi asta stăruia cu încăpăţânare în mintea sa. A mai fost aşa, îşi spunea el, şi prin 2000, 2002 să fi fost… Am trecut noi şi prin altele mai grele şi mai rele, îşi amăgea singur presimţirile. Apoi, cu aceeaşi putere, pe acelaşi fond de panică, revenea întrebarea: „Din asta cum naiba mai ies?” Şi începea din nou să se agite neputincios prin cameră, de parcă ar fi schimbat ceva cu asta.

Se-mbrăcă, ieşi pe uşă afară. Nu luă maşina, nu  neapărat pentru că se gândea la perspectiva că-ntr-un viitor  foarte apropiat nu va avea bani nici măcar de benzină, dar pentru că vroia neapărat să facă o plimbare, poate răcoarea nopţii îi va mai răcori gândurile.

Trecu pe lângă şcoală, îşi aduse aminte de copilăria lui zbuciumată. Au fost unii, apoi alţii, şi acum, şi atunci,  toţi la fel de  neînţeles şi sistemul la fel de ermetic. Se uită pe cer, era o noapte senină şi gerul sufla pe străzile pustii viscolind zăpada. Obrajii îi erau la fel roşii şi de îngheţaţi precum roşiile din piaţă. O lună mare, albă, plină se răsfăţa printre steluţe mici, abia licărind, era o noapte nefiresc de luminată. Mări pasul, îl cuprinse frigul pe de-a-ntregul. Mai întâi îl resimţi la picioare, apoi la mâini, până când gerul intrase până în măduva spinării. Mai trecea câte-o maşină, răzleţ. Farurile calde, abureau. Of, ce greu este să-naintezi prin zăpadă, şi sunt abia la jumătatea drumului. Poate că se urcă în autobuz şi ne ocolim. Mi-am uitat şi telefonul acasă… dacă mă sună? Ce năuc mai sunt!  Nu o fi încă zece, de abia la zece scapă. Să-i întreb pe oamenii ăştia… neah, cine nu ştie cât e ceasul în ziua de azi, doar un ameţit ca mine care a plecat de acasă fără telefon, fără ceas, fără nimic. La ce mă gândeam? Nu mai ştiu, găsesc io ceva… Anul care a trecut, a mai mers, cum a mai mers, dar anul ăsta nu ştiu pe unde mai scot cămaşa. Anul trecut am mai avut şi banii de la nuntă, şi banii ăia strânşi. Anul ăsta nu mai am nimic şi nici nu prea se întrezăreşte ceva la orizont.   

Oare o fi scăpat de la muncă? Nu cumva o fi fost în autobuzul ăla care tocmai a trecut? Pare-mi-se că era ea. Să mă-ntorc, să nu mă-ntorc? Oare cât o fi ceasul? Parcă ea era în autobuz… are şi ea geacă din aia şi de la spate, cât am reuşit să vad, parcă era ea. Stai, mă, ce prost sunt! Aia era şatenă, cu şuviţe blonde… ea demult nu mai e şatenă, e roşcată acum şi este tunsă scurt. Deci nu era ea, pot să-mi continui drumul. Ce lună plină! Parc-a coborât luna printre noi din podul ei ceresc. E atât de aproape,  încât ai impresia c-o poţi atinge dacă întinzi mâna. Şi-n lumina lunii, a apărut ea. Era singură în staţie, se uita după mine, ştia că vin.  Mă aştepta, nu cred că de mult timp, încă nu îşi pierduse răbdarea, stătea nemişcată, într-un loc, cu privirea aţintită spre pământ. Pesemne se gândea la ceva, profund. O încerca o nelinişte.  Trebuia să ne întoarcem înapoi pe jos, nu mai era nici un autobuz în capăt şi nici nu va mai veni altul, programul de lucru s-a terminat.

Scriere dedicată unchiului Vania, care m-o scos din amorţeala care mă încearcă. Şi ca să-mi defulez şi eu frustrarea: Na proză, fir-aţi ai naibii!

Anunțuri

4 responses to “Ecouri interioare

  1. E bine să fii şomer, că ai vreme să bloggereşti!…

    • da’ blogeritul nu aduce bani, mai rau e faptul ca in perioade moarte, ma simt si eu mort cu totul. oricum, nu scriu neaparat despre mine, ma gandesc la miile de oameni care se confrunta cu situatia asta si sunt chiar in pragul disperarii.

  2. @ Vania: Nu-i o fericire prea mare sa fii un blogger-somer, ti-o spun din experienta!

    Felicitari pentru aceasta povestire Mikael! O seara frumoasa!

    • Multumesc, nea Costache. A, facut si eu o vizita la matale pe blog, am vazut ca ai terminat romanul „O viata impreuna”, abia astept noul proiect. Imi cer scuze daca nu las intot deauna un comentariu, dar de cele mai multe ori ma multumesc sa citesc, nu am mai nimic de adaugat, de acum promit sa las macar un salut. O seara buna, nea Costache!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s