Liberte, egalite, fraternite, românisme

Jean Jacques Rousseau afirmă în „Contractul social” că „Omul se naşte liber, dar pretutindeni este în lanţuri”. Plecând de la spusele lui Rousseau, mă gândeam că societatea în care trăim transmite un mesaj pe cât de adevărat să-i spunem, pe atât de contradictoriu, paradoxal. Sloganuri precum „Trăieşte liber”, „Fii independent”, „Fii noncomformist”, le auzeam şi încă le auzim pe marile posturi de televiziune. Acest tip de mesaje au un efect puternic la nivel subsidiar în conştiinţa fiecăruia. Fiecare doreşte afirmarea propriei expresii în coordonatele globale ale unui grup, ale unei oragnizări omeneşti. Dar de ce are sens contradictoriu orice îndemn de acest fel cu aspiraţiile generale ale societăţii? Pentru că societatea visează mereu la un ideal, dar e neputincioasă în faţa nevoilor individuale, astfel că tot tot ce-i poate oferi individului este un loc de muncă într-o companie mai mică sau mai mare, o familie, mai satisfăcută, deci mai fericită, sau mai săracă, mai amărâtă, dar în orişice-şicare caz un mod de viaţă dependent de un sistem, de un mecanism, adesea corupt, al mersului lucrurilor, al desfăşurării activităţilor interumane. Când te naşti societatea îţi insuflă aspiraţiile ei, căci e bine să visezi la ideal, chiar dacă utopic, dar totodată tot societatea îţi inoculează încă de la născare ideea de colectiv, de dependenţă, de relaţie cu ceilalţi, de suport bilateral. Fii unic, original prin comportamentul tău, dezvoltă o personalitate puternică dar conformă şi întocmai cu regulile societăţii. Acestea nu sunt neapărat noţiuni care se exclud reciproc, dar sunt totuşi opuse. Sfera individuală în relaţie de intersecţie cu sfera societăţii îmi pare a forma mulţimea vidă. Omul dintotdeauna a dorit să fie liber dar în acelaşi timp a trebuit să se supună lanţului trofic al societăţii.

 Mă întreb când a dezvoltat omul pentru prima oară semnul de expresie a funcţiei de parazitare a altor forme de viaţă, ca ma apoi să ajungă la relaţia de parazitare-canibalistică.  E bine să fii liber, dar şi libertăţii i se impun reguli, dogme, tabuuri. Atunci cum se mai defineşte libertatea?

Sunt de părere că cei mai mulţi oameni nu sunt în stare să suporte libertatea, nu sunt capabili în a percepe, a înţelege ce înseamnă cu adevărat libertatea, şi să facă din libertate prin atributul ei de a fi maleabilă, de a suporta schimbări subiective, cu ajutorul instrumentului conştiinţei, o modalitate plăcută de trai, de viaţă.   Acest fapt se datorează societăţii care defineşte libertatea ca bine, ca un lucru bun, dar în acelaşi timp, idealist-utopic, un lucru irealizabil în viaţă. Celor mulţi dacă li s-ar oferi libertatea deplină de acţiune, de mişcare, de gândire, nu ar şti ce să facă cu ea, în scurt timp s-ar plictisi, cei mai mulţi ar fi măcinaţi de indecizii, astfel că s-ar ajunge la haos general.  Libertatea prost înţeleasă duce adesea la dezordine socială, exemplul României de după ’90 e unul cât se poate de elocvent.  Românul, ca popor latin, nu dau vina neapărat pe ereditate, s-a dovedit a fi un popor cu o nevoie existenţială de a fi condus de o mână puternică. Românul, în particular, a dezvoltat o dorinţă neexplicată de a i se dicta, de a i se desena cu o predictabilitate exactă cursul evenimentelor viitoare ce-i vor compune destinul. Închei cu sloganul: „Noi nu gândim, noi doar muncim”.

Anunțuri

2 responses to “Liberte, egalite, fraternite, românisme

  1. Şi eu, ori muncesc, ori gândesc, nu-mi place să le-amestec!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s