Cursa supraomului cu sine

Graţie, rafinament, precizie, viteză… spuneţi-mi voi dacă găsiţi atribute mai pline de valoare şi mai opuse decât acestea în vreun sport. Mi-e aproape imposibil să concep două sporturi. Mi se par supraumane. Săriturile de la înălţime şi patinajul artistic (atât individual, dar mai ales cel pe perechi), ridică ştacheta posibilităţilor umane la o limită la care mulţi dintre noi le-ar fi aproape imposibil să execute chiar şi o fracţiune din aceste exerciţii atât de complexe. Amândouă dintre aceste sporturi întrunesc capabilităţi  uimitoare, trebuie să fii atât talentat, cât şi să ai o voinţă de fier, pentru că implică muncă, dăruire, efort, rezistenţă fizică, dar mai ales mult, mult curaj.  Mi-e imposibil să pot să-mi imaginez prin ce trece un patinator care face o piruetă la o viteză de vreo 5 metri per secundă sau un săritor în timp ce cade de la zeci de metri în apă. Zeci, mii de decizii pe secundă trebuie să opereze creierul în timpul căderii libere, a zborului înainte de a atinge apa, sau a sportivului care patinează cu viteză, sare şi realizează un triplu tulup, apoi aterizeză din nou pe GHEAŢĂ în siguranţă şi îşi prinde şi partenera din „zbor” pentru a o aduce deasupra capului.

Aţi încercat vreodată să săriţi pe gheaţă cu patinele în picioare? Sau măcar aveţi curajul să vă uitaţi în jos de la etajul 10 al unui bloc? Nu mai zic că trebuie să vă aruncaţi cu capul înainte şi să vă rotiţi de vreo trei ori după care să realizaţi un echer perfect înainte de a atinge apa sau că după ce aţi aterizat cu bine pe gheaţă şi vă luaţi din nou viteză trebuie să zâmbiţi frumos publicului şi juriului, nu aveţi voie să vă trădaţi, să exteriorizaţi efortul pe care îl depuneţi. Bine, toate astea se realizează cu exerciţiu, e adevărat, dar e la fel de advărat că în timpul concursurilor o sumedenie de factori îţi influenţează perfomanţele „negativ”. Trebuie să faci faţă emoţiilor, să-ţi stăpâneşti tracul,  să ai grijă mereu la ţinută, plus că e publicul care aclamă, mulţime care se foieşte, e un dute-vino continuu care îţi tulbură concentrarea, anunţuri în megafoane, ochii antrenorului mereu aţintiţi pe tine, o altă ţară, un alt fus orar, o altă alimentaţie, o altă atmosferă,  colegi străini în vestiare şi mai ales presiunea concurenţei, a idealului urmărit, trofeul mult râvnit. Într-un cuvânt, un stress enorm  te agasează fără încetare. Nici nu-i de mirare de ce majoritatea concurenţilor plâng când li se decernează premiile.

Urmărind Jocurile Olimpice cu aceeaşi plăcere de fiecare dată, vizionând cu aceeaşi desfătare toate sporturile, pentru că fiecare sport îşi are elementele sale interesante, dar mai ales la doborârea unui nou record mondial, îmi vine în minte un singur gând: Omul şi-a împins limitele spre culmi nemaivisate.

3 responses to “Cursa supraomului cu sine

  1. Şi o va face în continuare, pentru că nu ne folosim decât o prea mică parte din capacitatea lui! 🙂

  2. cu multa perseverenta….hahaha… nu stiu sincer cum am ajuns pe pagina ta…asta ma intrebam si eu acum…;-)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s