Daily Archives: februarie 18, 2010

România mea

O fată, să-i spunem Loredana, 25 de ani, născută în anul de graţie 1984 la Bucureşti,  probabil datorită decretului numărul 770/1966 ,  adoptat de Partidul Comunist Român pentu a creşte natalitatea cu orice preţ, transformând femeile în fabrici de copii în lipsa oricărei metode anticoncepţionale. Loredana a fost abandonată într-unul din orfelinatele din Bucureşti şi înfiată după ’90 de o familie de italieni, familia Errore. Dar se pare că destinul Loredanei nu a fost tocmai o eroare căci asăzi este favorită pentru trofeul mult râvnit pus în joc în concursul Amici, un reality show foarte popular în Italia, a căror ediţii din anii 2007 şi 2008 am avut ocazia să le vizionez în patria lor de origine. De fapt, pe mine nu prea m-a impresionat  la început acest concurs, dar soţia se uita cu mare interes şi m-a făcut şi pe mine curios. E interesant să vezi cum nişte tineri muncesc din greu să-şi valorifice talentele la maxim pe parcursul a câtorva luni pentru a câştiga o bursă de studiu.  De ce luptă? Pentru că ei au exemple a unor oameni care au reuşit în viaţă, şi anume cei care fac parte din juriu dar şi alţi invitaţi de renume care vin să cânte în duete cu aceste tinere speranţe sau să danseze în scenete de musicall.  Acolo, în vest mă refer, ţi se dă o şansă şi altfel, nu trebuie să ai neapărat „pile” sau să dai şpagă pentru a-ţi împlini visele, idealurile.

De Loredana, colegii de şcoală din Italia au râs pentru că avea nişte însemne pe corp, la urma urmei nu este decât o altă extracomunitară, nu toţi italienii sunt la fel, dar toţi italienii sunt italieni. Nu-i acuz de nimic, la urma urmei sunt la ei acasă, cine suntem noi să-i judecăm? Loredana doreşte să vină să vadă Bucureştiul, oraşul ei natal. Foarte bine face. Să vină, să se îngrozească de ce va putea vedea în capitala noastră mândră, să ştie pe viitor pentru ce luptă acolo în Italia. Bucureştiul, un oraş al extremelor în care predomină horificul şi lehamitea.

În altă ordine de idei, o femeie , tânără mamă, la numai 23 de ani, s-a aruncat de la etaj cu copilul ei în braţe, îngrozită că nu are din ce să-şi plătească datoriile. Nici nu pot să-mi imaginez ce umilinţe a  îndurat în trecut femeia aceasta încât depresia ei a prins o formă atât de patologică încât să se arunce cu pruncul ei pe geam. Vă puteţi da seama ce răni a suferit demnitatea ei umană din cauza sărăciei încât să vrea cu orice preţ ca un asemenea episod să nu se mai repete. Să te arunci de la etaj este moartea cea mai brutală pe care ţi-ai putea-o dori, deznodământul cel mai violent cu putinţă cu care ai putea pune capăt vieţii tale.  Vă puteţi da seama că disperarea ar trebui să prindă o asemenea expresie în conştiinţă, în sinele interior,  încât într-o clipă de nebunie să nu mai doreşti să ai nimic de-a face cu viaţa asta şi  să recurgi la cea mai la îndemână modalitate de suicid, să te arunci pur şi simplu pe geam. Nu te gândeşti deloc la durerea pe care căderea, ciocnirea ţi-o va provoca, vrei doar ca apăsarea să înceteze.  

Blestem greu a aruncat fostul dictator asupra noastră, la 20 de ani după ce l-am „siluit”  împreună cu consoarta lui, plecăm, fugim, ne refugiem, ne înstrăinăm în uitare ori ne sinucidem, abandonăm totul, punem capăt la tot dorindu-ne ca într-o altă viaţă soarta să ne fie mai frumoasă.