O zi în America

Aveam geamantanul pregătit şi era deja lângă uşă. Mă învărtisem din nou de vreo două ori prin casă, să văd dacă nu cumva am uitat ceva. Oricum, întotdeauna uit câte ceva acasă. Ies, închid uşa de două ori, şi sus şi jos. Ai mei dormeau. Afară era noapte, nimeni pe stradă. Paşii mei răsunau puternic pe asfaltul îngheţat pe care se depuse o promoroacă subţire ca o suprafaţă de sticlă, lucioasă, alunecoasă, scliplitoare. Mărisem paşii, era destul de frig. Preferasem să plec noaptea, drumurile sunt mai goale, despărţirea mai uşoară. Geamantanul era greu a naibii, aveam tot felul de nenorociri prin el. Pantofii lu’ Gelu, de parcă la ei nu se găseau, da’ na, la noi sunt mai ieftini. O sticlă mare de pălincă, că cică toţi întreabă dacă ai adus pălincă de acasă, de parcă nu se găseşte whiskey peste tot. Ce ţi-e omul? Când are nu-i trebuie, când n-are, ar vrea. Troleibuzele nu mai circulau, alesesem să merg pe jos, aveam încă timp, staţia de taxiuri era goală, până la gară e de mers cam juma’ de kilometru. Pe drum mă tot întrebam: Oare cum o fi acolo, ce viaţă o fi, că în ţara asta postcomunistă simţi că nu trăieşti. Adică trăieşti, dar ca un peşte pe uscat, nu te lasă nici să trăieşti, nici să mori. N-am mai fost niciodată cu avionul, sper să nu mi se facă rău. Acolo e mai cald ca la noi, poate fac baie în Ocean… ehe, cine ştie ce mă aşteaptă, sunt doar un sclav, unul modern, dar tot sclav.  Viaţă uşoară nu o să am eu pe acolo, cu toţi filipinezii şi indienii ăia în bucătărie. Cine ştie ce lighioane de oameni or mai fi şi ăştia. Ei, las’ că mă descurc eu, important e să-mi fac banii. Toţi boschetarii şi beţivii şi în gara asta mizerabilă, îmi spun. Poate reuşesc să dorm până la Bucureşti, poate găsesc pe aici vreo revistă să-mi iau cu mine în tren. Peronul 3, trenul accelerat Arad-Tg. Mureş-Braşov-Sinaia-Ploieşti Sud- Bucureşti. Ăsta e al meu, mai am de aşteptat 20 de minute. Uite, săracii băieţi… vai de capul lor, pleacă în armată. Ce le mai plâng iubitele pe umăr, ce săruturi pătimaşe, cu gust sărat de lacrimi. Bine că am plecat de acasă noaptea şi că nu m-a adus nimeni la gară, că altfel treceam şi eu prin momente dintr-astea acum. Urăsc despărţirile astea grele, mă copleşesc până peste puteri, mă simt neputincios vreo trei zile după aceea. Asta e, plec în lume să mă realizez. Doamne ajută.   

După ore interminabile cu avionul, după o escală la Paris unde a trebuit să aştept pe Charles De Gaulle mai bine de două ore pentru a mă îmbarca către Noul Continent, după alte 12-14 ore de zbor tranatlantic de mă durea curu’, iată-mă completând o fişă prin care declaram că nu am mai mult de 10 mii de dolari la mine. De unde nenică atâta bănet , că dacă aveam banii ăştia mă mai sinchiseam eu să vin până aici. Poate doar în vacanţă. Un domn, prezentabil, de la poliţia de frontieră, m-o întrebat câte în lună şi-n stele, despre tot şi despre netot. Mi-o luat amprentele, mi-o făcut copii xerox la toate actele, mi-o răscolit bagajele. Ah, aveam şi o bucată de slană cu mine, că na, ardeleanu’ dacă pleacă la drum se gândeşte să nu care cumva să moară de foame. Era să am ceva probleme din cauza asta, cel puţin aşa mi-o spus domnul acela drăguţ. Dar pentru că domnul acela bruneţel, bine încins la brîu cu o curea lată, m-o văzut puţin timorat, o aruncat bucăţică bună de slană la gunoi, că cică nu am voie să introduc alimente pe teritoriul Statelor Unite că se află sub carantină şi atât. Şi mi-o aruncat până şi mărul pe care mi l-a pus mama. Mama are un fetiş cu merele, nu-i lipsesc niciodată şi ca atare nici mie nu trebuie să-mi lipsească. Primitori şi ospitalieri americanii ăştia, mi-am spus. Am ieşit pe uşile mari de pe John F. Kenedy, pot să zic că am văzut New York-ul.  Trebuia să iau alt avion ca să ajung la Miami, acolo era sediul firmei, de acolo se hotăra unde plec mai departe. Am ajuns la Miami la orele 15. Bienvenido a Miami, scria mare pe clădirea turnului de control. Căldură de mureai, şi eu aveam geaca de piele îmblănită pe mine, la noi, la sfârşitul lui februarie e frig de numa-numa. Am ajuns la hotel. Camerista într-o engleză stricată m-a rugat dacă am să-i dau vreo zece dolari. Femeie eşti nebună? Vin din România, eu ar trebui să-ţi cer ţie. Nici nu am apucat să-mi fac un duş, că ţâr la telefon. Cine naiba mă caută la telefon în America. Era Gelu, nu ştiu cum naiba a dat de mine. O fost şi el vaporean, ăsta era hotelul de-i cazau pe toţi amărâţii pe care-i aduceau la muncă în State. Să mă duc la recepţie, să-i dau pantofii. M-am dus, mai bine nu mă duceam. Un băiat tinerel, îmi spuse că trebuie să-mi fac bagajul. Plec într-o oră. Îmi iau catrafusele, mă duc la recepţie. Acolo, tinerelul acela îmi dă biletul în mână şi mă conduce la un microbuz alături de alţi câţiva înşi de culoare aproximativă şi dialect neînţeles. Un bătrân de culoare, încarcă cu greu valizele în microbuz dar numai dacă-i dai un dolar, altfel ţi-o încarci singur. Într-o oră sunt la Fort Lauderdale, de acolo mă îndrept către Caraibe. O să mă îmbarc pe USS  Destiny în Puerto Rico. Exotic, nu?

Recunosc, m-am inspirat în scrierea de faţă după o scriere din Trilema  lui Mircea Popescu.

6 responses to “O zi în America

  1. Tu ştii că eu vin la tine cu mare plăcere… Îmi permit – scuze – o singură recomandare. Fiindcă eşti la fel ca mine. Te întinzi. Asta nu e rău. Literar vorbind. Unii se întind precum elasticul aruncând cuvinte. Ca să fie. Tu le pui acolo unde trebuie şi cum trebuie. Dar, dacă te întinzi, ori scoţi în evidenţă anumite idei – boldate, iatalizate – ori spargi textul. Eu nu sunt guru, citesc şi spun ceea ce simt. Că-s păţit. Vizual, oboseşti, se pierd ideile importante. Mike, sper să nu te superi pe mine… E păcat de textele astea ale tale.

    • Multumesc mult, mult, Cris. e o idee excelenta, o sa incerc sa scot ideile importante in relief şi sa ma organizez in mai multe paragrafe mai mici. daca ai si alte observatii sunt intotdeauna deschis sa le ascult. sper ca intr-un viitor cat mai apropiat sa se cearna blogurile bune, cu scrieri adevarate, serioase, constructive, de celalalte. oricum, mi-a trebuit aproape un an sa ma prind despre ce e vorba in blogging. inca nu am inteles pe deplin si mai am de cizelat la stil, ma refer la expunere. dar numai cu un feedback activ, cu pareri constructive asa cum mi-ai oferit tu, reusesc sa schimb ceea ce nu place cititorilor, lucrurile incomode, prea complicate, greu de perceput. simplitatea, eficacitateaa, concretetea sunt principiile fundamentale pe care le urmaresc in scriere, din pacate e destul de greu sa te conformezi chiar si propriilor principii, pentru ca nu poti fi critic pana la sange cu scrierile proprii. weekend placut, prieten drag, transmite-i salutarile mele si Geaninei.

  2. Ti-o aruncat bunatate de slana ?! Pfoai.

  3. Ai naibii americani: slana şi mărul ţi le-au aruncat, dar palinca ba! Carantină da, prohibiţie nu! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s