Monthly Archives: martie 2010

Lumină prin lumină

 
 

Mi-am propus cu câțiva ani în urmă să-mi acord un timp în care să mă concentrez asupra unei singure chestiuni, asupra unui singur gând stăruitor, dacă există un Dumnezeu cu adevărat, să caut cu stăruinţă existenţa unui divin absolut, fiind foarte impresionat de numărul mare de oameni, cu o anume pregătire şi cultură, care se declarau atei deciși şi împătimiți. Am dezbătut în forul meu interior şi am răscolit infinite argumente pro şi contra, apoi dezamăgit de lipsa de profunzime a gândirii mele, o dezamăgire ca melancolie negativă, o părere de rău exprimată în prezent despre evenimente anterioare, îmi dădeam seama cât de nepregătit sunt în faţa unei asemenea provocări, am abandonat o vreme gândul fiind pe de o parte şi obosit mental şi secat de argumente. Ca apoi să mi se arate într-o bună dimineață, un gând plin de lumină şi mană spirituală, spunându-mi conclusiv în urma episodului obositor, ca un ultim argument suprem şi decisiv, căci totul până în acea clipă era în echilibru, “bineînțeles că există, atunci ce rost ar mai avea toate astea”, viața pe pământ, faptul că mănânc, că mă bucur de o carte bună, că simt că sunt iubit şi că iubesc, bucuria unui film interesant, căutarea aproape disperată de a-mi hrăni spiritul cu orice preţ  şi prin orice mijloace. EL mă ghidează şi eu îl îndrum.

 

Secretul timpului (II)

 Trebuia să existe un mod de-al îndupleca pe bătrânul din faţa mea că doară nu oi fi eu cel mai prost şi mai fraier om de pe Terra. Aşa că mi-am zis că cea mai bună modalitate de a-i intra în graţii ar fi să mă dau bine pe lângă el. Şi care e cea mai bună modalitate să te guduri pe lângă „şef” decât să pari interesat de munca pe care o face, chiar dacă ţi se par de-a dreptul aberante acţiunile şi întreprinderile sale. La periat şefii eram as, aveam concepute strategii prin care intram pe sub pielea oricărui şef în mai puţin de o lună, deci răstimpul dintre două lefuri. Când se schimba conducerea eu eram primul la promovări, după aia ei o lăsau mai moale, pentru că eu nu turnam. Nu mi-a plăcut niciodată să-mi torn colegii, pentru asta câştigasem simpatiile multora. Eram un fel de bufon împăciuitor, pe care nimeni nu-l lua prea în serios. Dar tactica asta îmi convenea de minune, chiar dacă nu era cea mai orgolioasă poziţie din organigrama nonformală. Am fost mereu un tip deschis şi liniştit, chiar dacă m-am implicat în multe scandaluri, nu neapărat cu scopul precis de a le aplana, dar pentru a le arăta şi unora şi altora unde greşesc.Aşa că am pus mâna pe o daltă cu care moşul nu putea să scobească în lemnul care opunea o oarecare rezistenţă. Nu se împotrivi deloc bătrânul, rămase la fel de inexpresiv ca mai înainte. Munca la barcă implica ceva efort, mă dezbrăcasem la bustul gol şi bătrânul observă un medalion pe care-l primisem de la bunicul meu. Medalionul de la gât era o chestie de aur nu prea mare, reprezentând o stea cu cinci colţuri în mijlocul căreia era un cerc cu un pătrat circumscris în care medianele se intersectau, o chestie mai degrabă geometrică decât estetică.La început îmi fusese foarte greu să mă obişnuiesc cu munca la barcă. Aşchii îmi intraseră în degete, pe sub unghii, pe care fiica primarului mi le scotea cu o pensetă în fiecare seară. Mâinile mele de gazetar se dovediseră prea fine pentru munca cu lemnul. La început îmi curgea sânge din toate rănile care se multiplicau de ordinul zecilor pe zi. Făceam pipi pe mâini în fieacre seară ca să-mi calmez durerea, aşa cum mă învăţase bunicul într-o vară când dărâmasem şura mare şi ridicasem una nouă, în locul ei. Trecuseră deja aproape două săptămâni şi eu mă duceam la coliba bătrânului în fiecare zi cu sfinţenie de la răsărit până la apus. Îmi luasem munca în serios, mă prinse cumva vraja proiectului, doream cu nerăbdare să văd produsul finit care iese din mâinile mele. Bătrânelul nu-mi adresă nici măcar o vorbă în tot timpul ăsta, parcă şi eu uitasem de ce venisem. Eram hotărât să-I smulg câteva  cuvinte, oricare or fi ele, dar pentru asta trebuia să văd canoea gata făcută.

Descoperisem între timp că niciunul dintre săteni, nici măcar primarul nu se spăla la duşul improvizat, ci obişnuiau să se scalde în lac, goi puşcă, bărbaţi, femei, copii deopotrivă. La început mi se păru tare ciudat acest lucru, nefiresc. Apoi mi-am dat seama că nu e nimic pervers în asta, numai civilizaţia modernă, cu tabuurile sale, au transformat corpul omenesc într-un templu sacru dar ostil. Nu exista nimic nefiresc să te arăţi aşa cum mama natură te-a zămislit, la urma urmei de ce să-ţi fie ruşine, oricum bărbatul îşi cunoaşte femeia, mama copii şi aşa mai departe. Doar tinerii în preajma căsătoriei se scăldau separat, pe sexe, dar acest lucru se întâmpla din dorinţa lor şi nicidecum ca un lucru nenatural. Băieţii aflaţi la adolescenţă se scufundau, se îmbrânceau şi se întreceau mereu care înoată mai repede, în timp ce fetele în pragul măritişului îşi spălau cosiţele lungi şi mătăsoase pregătindu-se astfel pentru a fi peţite.

În timp ce dejunam, prânzeam sau cinam îmi notam în jurnal rituarile fiecărei părţi ale zilei. Aici nu existau deadline-uri de respectat, nu era o scară ierarhică impusă, fiecare îşi ştia foarte bine locul şi treaba pe care trebuia să o îndeplinească. Femeile ştiau că trebuie să se pregătească pentru sezonul ploios şi adunau frunze, crengi pe care le puneau la uscat şi le întorceau tot timpul pentru ca bărbaţii să repare acoperişurile colibelor, fetele mai tinere pregăteau masa.  Bărbaţii erau mai tot timpul la pescuit în larg, iar cei mai tineri plecau dimineaţa cu vitele şi se întorceau seara cu câte o desagă de banane şi alte fructe tropicale.

Simţeam tot mai puternic în mine o desprindere de viaţa de la oraş, nu-mi mai lipsea laptopul şi telefonul mobil aşa cum resimţisem la început. Nu-mi mai era dor de o sâmbătă seara cu băieţii şi nici de un meci bun în compania unei pungi de alune şi a câtorva doze de bere. Probabil mă dăduseră deja dispărut în jungla amazoniană cei de la redacţie, dar nu-mi păsa. Eram aici pentru a-i lua un interviu bătrânului satului şi pentru a întocmi un fotoreportaj despre locurile acestea, tocmai asta făceam, numai că aveam nevoie de mai mult timp. Renunţasem încet-încet şi la bocanci, blugi  şi tricou şi alte asemenea obiecte vestimentare. Aflasem că aici natura îţi oferă tot strictul necesar traiului.

Mare îmi fu dezamăgirea într-o bună dimineaţă, când ajuns la bătrân să văd barca la care muncisem cu atâta sârg arzând într-un un foc mare cu fum înecăcios. M-am repezit să sting focul, dar degeaba, era prea târziu, nu se mai putea recupera nimic. Am urlat de nervi la moşul ăla nesuferit care mă privea la fel de rece şi pasiv, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. De ce o fi dat foc bărcii nu înţelegeam, mi-era peste puteri să pricep care o fi fost motivul său. Era invidios că un nepriceput de la oraş e în stare să facă acelaşi lucru pe care el l-a învăţat de mic şi pentru care i-au trebuit ani buni de perfecţionare. Mi-am spus că nu are rost să-mi consum energia cu un atfel de om, încăpăţânat, rău, invidios şi egoist. Dacă el nu vrea, nu o să pot niciodată să-l conving să-mi vorbească. Aşa că m-am hotărât să nu mă mai duc a doua zi la el la colibă, să mai poposesc vreo câteva zile până la următoarea dată când trece autocarul pentru a mă  întoarce înapoi la civilizaţie. Sălbaticii ăştia, tocmai de aceea au involuat pentru că nu ştiu să recunoască meritele altora înafara de ale lor.

Însă primarul veni la mine în seara aceea, şi-mi spuse că bătrânul a dat foc bărcii pentru că era greşit făcută, s-ar fi scufundat de îndată ce ar fi fost lansată la apă. Minciuni, i-am spus, nu vrea să accepte că şi alţii pot fi la fel de buni ca el. Primarul a tăcut câteva clipe, apoi mi-a zis că bătrânul a vrut să-mi transmită prin el că mă aşteaptă în zorii zilei de mâine să ne apucăm să facem altă barcă. Baliverne, am replicat, asta venea numai din gura primarului, bătrânul nu a vrut niciodată să fie deranjat, el vrea doar să fie lăsat în pace. Apoi primarul s-a ridicat şi s-a îndepărat fără să mai spună nimic. În seara aceea, mă gândisem mult la cele ce-mi spuse primarul. De ce m-ar fi minţit, nu avea motive, nu se fac jocuri politice aici. Ce motiv ar avea primarul să mai stau, bani nu mai aveam, tocmai îi dădusem ultimii bani, o sumă frumuşică ultima oară pentru faptul că mă găzduise la el în casă. Dar banii aici nu înseamnau aproape nimic, pentru că oricum primarul cumpărase un camion cu saci de orez care erau folosiţi în interesul tuturor. Făcusem o listă în minte cu motive  pro sau contra, să mă duc în zori să mă apuc de altă barcă sau să nu mă duc. Merita efortul au ba?

Mă trezisem mai obosit decât mă culcasem. Mă îndreptasem de spate şi fără să-mi dau seama apucasem drumul către capătul satului înspre coliba bătrânului. Nici nu apucasem să ajung bine că mă trezisem cu dalta în mână scobind în lemnul viguros şi tânăr al unui trunchi de plută care nu ştiu prin ce mijloace ajunse acolo. Muncisem toată ziua, fără să mănânc nimic. Eram prea mâhnit că cealaltă barcă se făcu scrum şi pentru că doream să-mi alung acest lucru din minte, munceam de zor, trudind ca un cal de cursă lungă. Ajuns la casa primarului, m-am întins pe podeaua rece şi umedă, pe patul de paie cu care deja mă obişnuisem. Eram într-o stare ciudată, în care nu puteam să adorm din cauza oboselii. Mă foisem de câteva ori ba pe-o parte, ba pe-alta fără astâmpăr. La un moment dat se auziseră paşi în preajma colibei, în bătăia luminii se configura o siluetă feminină. Deasupra era o lună mare, rotundă, aşa de aproape de pământ încăt ai fi zis că o poţi prinde şi o poţi purta pe umeri în orice colţ al lumii vrei. O adiere uşoară de iasomie şi aloe vera îmi invadă nările. Era fiica primarului care se apropie şi îmi puse mâna la gură pentru a mă împiedica să protestez în vreun fel. Era prea de tot, intru în casa omului, mă bucur de ospitalitatea lui şi-i înşel încrederea culcându-mă cu fiica lui. Pesemne ea auzise din camera alăturată că ceva nu-mi dă pace şi venise pentru a mă linişti. Îmi oferi toată splendoarea feciorelniciei ei în acea seară. Dimineaţa mă trezisem ca nou, singur, puţin în dubiu dacă episodul din noaptea trecută a fost doar un vis sau s-a întâmplat aievea. M-am dus plin de entuziasm la coliba bătrânului hotărât mai mult ca niciodată să fac barca aceea, aşa cum trebuia şi să termin odată cu afacerea asta care se lungea peste putinţă de prevăzut.  

Zilele se scurseră una după alta şi nimic nu deranjă pacea universală. Nu existau conflicte, nu era nimeni ameninţat cu foametea, disperarea nu-şi avea nici un rost. Timpul se ţinea de obicei de laun eveniment la altul care marca existenţa sătenilor, fie o căsătorie, fie un torent dezlănţuit de natură. Fiica primarului îşi făcu un obicei să mă viziteze la ceas de noapte, iar eu mă întrebam dacă nu cumva primarul bănuieşte ceva. Între timp  terminasem prima mea barcă, satisfacţia mă copleşi atunci când o lansasem la apă, un adevărat succes după câte îmi spuseră bărbaţii care mergeau cu ea la pescuit în largul lacului. Adusesem şi câteva inovaţii în sat, printre care un sistem rudimentar de canalizare, prin care se igieniza satul şi se stropeau culturile de yucca şi porumb. Făcusem mari progrese şi în a învăţa dialectul zonal, astfel că nu se ţinea nici o întrunire a bărbaţilor fără ca eu să nu fiu prezent. Uitasem în totalitate de viaţa mea şi parcă şi cunoscuţii mă abandonaseră pe aceste meleaguri uitate de lume. De fiecare dată când mă gândeam la viaţa mea anterioară, îmi dădeam seama ce uşurare era să nu duc grija cardului meu visa, a cărui cont scădea simţitor de fiecare dată spre sfârşit de lună, să uit de facturi  şi de termene limită.

Timpul trecuse peste mine, sezon după sezon, construind tot altă şi altă barcă. Mă stabilisem într-una dintre colibele din sat cu fiica primarului, care încuviiţă unirea noastră.  Fiica primarului îmi oferi doi băieţi şi o fată care zburdau toată ziua pe străzile pline de glod sau crăpate de uscăciune ale satului. Băieţii erau deştepţi şi îndrăzneţi din cale afară, iar fiica mea era cea mai frmoasă şi mai mândră dintre fete.

Într-o bună zi, bătrânul se uită la mine şi-mi spuse: “Ai venit la mine să-ţi povestesc istoria unui mare erou al neamului meu. Nu cunosc nici un astfel de om, viaţa a fost aici mereu tihnită şi satul nostru îl ştiu aşa cum e dintotdeauna. Nu s-a întâmplat nimic deosebit pe aceste meleaguri încât un om să poată avea puterea să schimbe cursul destinelor noastre. Dar tu poţi să te numeşti un erou pentru că ai vrut să cunoşti viaţa şi să înveţi de la ea ce e mai preţios, şi anume să te bucuri că trăieşti.” La început nu am înţeles ce a dorit să spună cu cuvintele astea, le-am reţinut şi le păstrez la fel de vii în minte ca şi cum totul s-ar petrece aivea. A doua zi am aflat cu stupoare că bătrânul a murit. A fost incinerat şi cenuşa i-a fost împrăştiată pe aripile vântului deşertăciunii, ca acesta să poarte cenuşa trupului pe toate meleagurile pământului ca cel care a trecut în natura neînsufleţită să poată să cunoască TOT.

M-a mâhnit atunci că numai atâta a avut să-mi spună, pentru că după ani de trudă mă aşteptam la mai mult.Simţeam că datoria mea se încheiase aici şi trebuia să mă reîntoc la civilizaţie pentru a  scrie articolul respectiv.

 Am făcut cale întoarsă timp de o zi şi o noapte ca să-mi regăsesc familia şi pe cei dragi. Am descoperit cu stupoare că mă crezuseră mort în tot acest răstimp. Soţia se recăsătorise, fiica mea era la universitate şi nici nu dorea să audă de mine, spunându-mi că am abandonat-o toţi aceşti ani. Colegii de la redacţie aproape că mă uitaseră cu toţii. Nu m-au lăsat să-mi public articolul, se schimbaseră între timp zeci de redactori şefi. Îmi trântiseră în faţă uşile afirmând că îndrug baliverne care nu se mai cumpără în zilele astea. Nu se mai caută astfel de poveşti, mondenităţile sunt pe val. Am reuşit totuşi să public cu ajutorul unui vechi prieten câteva poze şi vorbele bătrânului la pagina de articole primite de la cititori.

Acum mă aflu în avion, mă îndrept din nou spre satul meu iubit, le-o fi dor de mine. Sunt sigur că fiica primarului şi copii mei îşi duc viaţa tihnită fără ca nici o clipă să uite de mine. Poate într-o bună zi satul va avea nevoie de un nou primar, pentru că de un tâmplar  sigur are nevoie.

 

 

 

 

 

Secretul timpului

Am coborât din autocarul prăfuit cu obiectivul de gât, simţeam că aparatul foto cântăreşte vreo cincizeci de kile dacă nu şi mai mult. Era o căldură înăbuşitoare şi apele curgeau şiroaie pe mine. Eram încălâţat cu bocancii mei obişnuiţi, milităreşti, din piele, mai înalţi de gleznă. Stilul meu rebel nu cred că se mai potrivea acum de nici un fel. Cămaşa groasă, de bumbac, peste tricoul pe care stătea scris mare pe piept, cu roşu, „Metallica” şi dedesubt titlul sângeriu cauciucat al unuia din albumele lor favorite, „…and justice for all”, se contopiseră toate într-un amestec de sudoare, bumbac, poliester şi cauciuc care îmi iritase pielea de mă opărisem de la gât în jos. Turul blugilor uzi de transpiraţie mi se freca între picioare şi o usturime cruntă îmi invada simţurile la fiecare pas. Călătorsiem o cale lungă de mai bine de două zile cu toate mijloacele de transport posibile ca să-l întâlnesc pe omul care cunoştea istoria vie a a strămoşilor incaşi.

Un praf uscat îmi năpărlise nările încă de cum mă coborâsem din autocar, apa era sălcie, de parcă beam nisip de fiecare dată, iar pământul roşu îmi ardea tălpile prin bocanci. Un rucsac îmi atârna de umăr şi mă căzneam din răsputeri să trag un troller după mine în care nu ştiu ce mama naibii de lucruri nefolositoare căram, şi pe care atunci m-aş fi jurat că-l las în pustietate dacă mai aveam mult de mers până la primul sat. Mă gândisem că e un sat şi că asta ar însemna că nu au condiţii de subzistenţă moderne, mă refer la cadă şi cuptor cu microunde, dar măcar un duş de Doamne ajută voi găsi eu pe la un localnic cu inimă mare. Gândul acesta mă îndemnă la fiecare pas să nu dau drumul trollerului care se potincea în fiecare denivelare din drumul anevoios, de unde să ştiu că acolo unde o să ajung nu au asfalt.

Ajuns în sat, un grup de copii mă întâmpinase şi mă conduseră de mână la ceea ce părea primăria satului. Cei de la redacţie mă trimiseră pe mine pentru că mă lăudasem unui coleg la o cafea că înţeleg şi chiar vorbesc spaniola fluent pentru că umblasem cu câteva spanioloaice fierbinţi. O laie! eram afon la orice limbă străină, iar cu fetele acelea cu care mă văzuse colegul în mai multe rânduri, tot încerca cumnată-mea să mă combine, dar eu mă uitam de fiecare dată la frate-miu şi-mi spuneam mereu: „Focoasă, focoasă, îmi spuneai, şi acum nu ai curaj nici să schimbi canalul de la televizor fără să-ţi întrebi nevasta”.

Salutasem cu „ola”, era tot ce ştiam în spaniolă, scosesem ghidul de conversaţie şi bâjbâisem câteva cuvinte în timp ce un domn de vază se uită puţin încruntat la mine. Asta îmi creease o oarecare nedumerire, fie n-a înţeles ce i-am spus, fie am spus ceva nelalocul lui. Aşteptă în linişte câteva clipe, timp în care mă scrută cu privirea, apoi spuse pe un ton calm şi ferm într-o engleză pe care o mai auzisem prin restaurantele din Miami: „Bienvenido, dar să ştii că străinii nu sunt tocmai binevăzuţi printre noi, încearcă de prea multe ori să-şi bage nasul în lucruri pe care nu le înţeleg şi să le răstălmcească după bunul lor plac.” Nici nu a terminat bine ce a avut de zis că l-am şi repezit spunându-i că nu stau mai mult de câteva zile timp în care o să fac nişte poze şi o să scriu un reportaj despre cel mai vârstnic tâmplar de pe insule.  Omul acela cu mustăţi groase se uită din nou spre mine, iar eu atârnam către el cu gura căscată cu rucsacul pe umăr şi trolerul de mână, cu ochelarii prăfuiţi şi cu pletele-mi spulberate de un vânt de pustă cu miros de nisip încins şi purtător de paie uscate. Omul îmi spuse: „Bine, dacă aşa pofteşti, vei locui în casa mea pentru că aici nu există hotel şi mâine te vom duce la bătrânul satului”.

Ajuns în casa primarului, nu-i aflasem exact titulatura şi nici nu-mi bătusem prea mult creierul să-i reţin numele, oricum nu prea conta, mă aflam aici pentu câteva zile, îndeajuns cât să umplu juma de coloană din pagina de cultură care apare joia. În spatele casei, între patru pereţi de scânduri care se terminau puţin mai sus de talie, un butoi mare, negru, de tablă, stătea agăţat la soare. O sfoară era legată de pârghia unui jgheab direcţionat chiar deasupra capului meu. Am tras cu încredere şi un puhoi de apă fierbinte mi-a scăldat trupul şi aşa toropit de căldură. Un săpun mare, grosolan, pe care se lipise nisip era aşezat pe o stinghie de pe unul dintre pereţii cabinei de duş improvizate. Câţiva copii se adunaseră şi râdeau la mine dezvăluindu-şi dinţii mari, albi, ca nişte boabe de fasole, în timp ce mă spălam. Încercasem să-i gonesc, degeaba.

Mâncasem o farfurie mare de păsat de porumb, precum toţi ceilalţi şi mă culcasem pe jos, direct pe pământul bătătorit. Îmi oferiseră un şomoiog de paie, dar am refuzat să dorm ca vita, mai bine fără. Blugii mei Levi’s clasici se terfeliseră până dimineaţa, abia dacă se mai recunoştea culoarea blue original. Cum m-am trezit,  am tras o ţigară pe sec. Aş fi băut  o cafea şi cu ochii, dar de unde, că nu prea văzusem nici măcar un ibric prin preajmă darămite un espresor. Restul serviseră o fiertură care avea un miros tare ciudat de care nu am avut curaj nici să mă apropii.

În sfârşit, m-au dus cu chiu cu vai la senilul satului, pardon seniorul satului. Aveam de gând să-mi fac reportajul şi să plec. Eram aici de nici 24 de ore şi deja simţeam că e prea mult. Ajuns la casa omului, aşezată undeva mai la marginea satului, foarte aproape de lac, peisajul nu mă miră nicidecum, era doar o cocioabăa a unui decrepit care   îşi mai trăgea băşinile de pe o zi pe alta şi mai vindea câte o poveste jurnaliştilor sau turiştilor care-l vizitau doar ca să-şi ducă traiul.

Primarul care mă însoţi până aici îi spuse vreo două vorbe omuleţului în vârstă, mic şi sfrijit, apoi plecă fără să-mi mai spună nici măcar o vorbă, pesemne aveau ei înţelegerea lor în ceea ce priveşte banii. Mă îndreptasem către el după ce surprinsesem câteva cadre, cu lacul, cu cocioaba ăstuia şi cu barca la care lucra acum. Asta făcuse dintotdeauna, asta făcea şi cum, nu exista meseria asta în nomenclatorul de specializări, cum ar fi putut să-i spună luntraş? bracagiu? astea denumesc cu totul altceva decât făcea el, aşa că i-au spus tâmplar ăia de la centru. Mă aşezasem jos şi-i zâmbisem profesional. Îi făcusem semnul acela cu aparatul ca şi cum aş vrea să-i fac o poză, nu-mi păruse tocmai entuziasmat de lucrul ăsta deşi toţi localnicii abia aşteptau să se pună la fotografiat ca vieţii la poarta nouă. Nu, bătrânelul acesta din faţa mea, nu spunea nimic, dar absolut nimic. Mai sculpta cu coarba lui în lemnul de plută, se mai oprea, mă scruta cu privirea lui ascuţită, mai mângâia lemnul ca şi cum sonda efectele muncii sale.

Am stat aşa, i-am zâmbit, l-am privit, o juma de oră, o oră, cât să fi fost. Sfârşit de răbdare îmi sunaseră în cap cuvinte grele: cât dracu’ mai are ăsta să stea aşa pe căldura asta infernală şi să dea la coarbă? De ce naiba nu spune nimic, oare aşteaptă să vadă banii mai întâi, ar fi bine să-i scot, că dacă o să aştept după el, o să mă apuce anul nou aici. Mi-am scos o ţigară, aveam pregătiţi în pachet 10 dolari, pe care i-am întins cu nonşalanţă. S-a uitat drept la mine şi m-a lăsat cu buza umflată. Nu i-a luat. Or fi prea puţini? M-am căutat prin buzunare, mai aveam aruncaţi vreo zece. Îi găsesc într-un final, îi întind ambele bancnote. Tot nu vrea. La naiba, ştie să negocieze moşu’, mi-am spus, de câte ori o fi repetat scena asta, cred şi eu. Mai scot o bancnotă de 20 din portofel, mare greşeală am făcut să-i scot din portofel în faţa lui, acuma ştia câţi bani am şi o să mi-i ceară pe toţi, mi-am dat seama după ce m-a refuzat şi a treia oară. Bine, îi spun, văd că joci tare şi pe arşiţa asta nu-i de glumit. Uite cum facem, îţi dau toţi banii pe care-i am, dar vreau să-mi spui cea mai frumoasă şi mai originală legendă pe care o ştii tu ca să pot s-o dau la ziar. Eram cunoscut drept un perfecţionist în redacţie, aveam un renume de apărat, în plus cei 150 de dolari pe care-i aveam asupra mea reprezentau doar o mică parte din diurna pe care mi-au dat-o la plecare pentru cazare şi mesele zilnice şi cum pe aici hotel şi restaurant nexam, vă puteţi închipui cui rămâneau restul de bani.

Dar moşuleţul era tare încăpăţânat, tot nu dorea să scoată măcar un ciripit. Nimic şi nimic. De parcă era surd sau mut sau orb ceva… Atunci mi-a picat fisa. Hai să-i urlu în ureche, poate aşa înţelege. Mă ridic, mă apropii, el lucra cu acelaşi calm la barca lui. Şi urlu: „Tataie, zi şi mie o poveste din tinereţile tale ca să pot pleca şi eu acasă. Te rog!” La care el mă întreabă, în aceeaşi engleză de ospătar latino, de ce trebuie să urlu? Mă aşez la locul meu, stupefiat. Deci surd nu e. Orb nici atât că şi-ar fi tăiat mâinile cu coarba aia de-i străluceşte tăişul în razele soarelui, aşa că tot felul de scenarii îmi vin în cap. Ce mama naibii fac, că ăsta nu vrea să vorbească? Să-l torturez, ce să-i fac?

Şi bătrânelul stătea şi mă privea ba condescendent, ba naiv, ba critic, ba jucăuş, ba conspirativ, ba din cale afară de calm şi inexpresiv. Eu mă strofocam să regizez scenarii, ce să-i spun, ce să-i fac, poate-poate se-nduplecă şi-mi spune ce are de zis, doar ca să-mi fac articolul şi acas mi-e drumul. Apoi îi înjuram în gând pe toţi ăia de m-or trimis la cucurigu teleleu ca să-i iau un interviu unui boşorog senil. Apoi urzisem în cap să compun eu, de la mine, un reportaj ca şi cum i-aş fi luat interviu subiectului în cauză, dar riscam prea mult pentru un simplu reportaj. Mă treceau toate căldurile şi la propriu şi la figurat. Eram în culmea exasperării de nervi şi de neputinţa de a-l face pe bătrânul acela să-mi dea interviul ca să pot pleca şi eu acasă.

Treceam de la o stare la alta în timpi record de sutimi de secundă. O parte din mine dorea să se ridice şi să plece pur şi simplu, amăgindu-mă că mă voi descurca aşa cum am făcut-o şi altă dată. În timp ce altă parte din mine îmi spunea mereu să stau şi să am răbdare, la urma urmei am tot timpul din lume. Mă ridicam, făceam câţiva paşi, poate îl înduplecam să-mi spună ceva, orice, dar îndată ce mi se părea că ar fi terminat de scobit în trunchiul acela mare de copac, mă întorceam repede ca şi cum aş fi găsit o fereastră în care să-mi acorde două secunde din timpul său preţios.

Mă învârteam, să mai treacă timpul, nu ştiu de ce, în spearanţa că s-o plictisi şi el şi mi-o zice ceva doar ca să pot să plec. Văzând că nu am nici un rezultat, mă întinsesem la soare ca o şopârlă, cu capul sub braţ, nepăsător de toate. Într-un târziu a venit primarul şi văzându-mă terminat şi sleit de forţe în lupta nedreaptă dintre mine şi bătrânelul acela, îmi spuse că ar fi timpul că ne întoarceam în sat şi nimic altceva. Îmi luasem lucrurile şi-i urmasem sfatul primarului cu gândul că urzesc vreun plan în noaptea aceasta prin care să-l înduplec pe bătrân să-mi spună măcar o legendă a vreunui erou de-al neamului său, de fapt cam orice filă din istoria marelui imperiu transmisă prin viu grai ar fi fost la fel de bună, numai de s-ar îndupleca de mine.

Revenisem a doua zi cu forţe proaspete. Deşi nu dormisem aproape toată noaptea, nu dibuisem nici un şiretlic prin care să-l ademenesc pe bătrân. Aveam o singură strategie, să-l implor. Să mă rog de el până când îngenunchează în faţa stăruinţelor mele şi cedează cererii de a-mi raconta o perlă filogenetică a unui întreg continent. Zis şi făcut, odată ajuns acolo, lacrimi în ochi, făgăduinţe,  nimic. Stătea neclintit de parcă era o stană de piatră. Scosesem din portofel poza cu fiica mea pe care o purtam tot timpul la mine, avea trei anişori în poză, era blonduţă şi cu ochii albaştri. I-o arătasem fixând-o în faţa ochilor lui, zâmbi cald pentru o secundă, dar nu încetă din lucru. Îi spusesem că mi-e tare dor de ea şi că şi ei trebuie să-i fie dor deasemenea de mine, deşi dacă stau să mă gândesc mai bine, eram mai tot timpul ocupat cu munca şi nu prea i-am acordat prea mare atenţie cam niciodată. Îi spusesem bătrânelului că am datorii, am rate la bănci, am ipotecă, nu pot lipsi, dacă nu ajung să le plătesc rămân în stradă, şi eu şi familia. I-am explicat că viaţa în Marele Măr nu e deloc aşa cum ar putea să şi-o închipui vreodată, e un ritm alert continuu, dacă nu te adaptezi rişti extinţia ca specie. Jungla urbană e mai feroce decât cea amazoniană de o mie de ori, jurasicul modern s-a mutat în supermarket. A rămas impasibil la tot ce-i povestisem de parcă aş fi discutat cu un vechi prieten despre vreme în timp ce ne întorceam acasă cu metroul.

Apoi m-am întristat pe mine însumi, m-am resemnat spunându-mi că şi de data asta o dau în bară. De parcă ăia de la centru m-ar fi trimis expres pe mine, idiotul redacţiei, să descopăr luna la capătul pământului. Trebuia să existe o soluţie, se încăpăţâna să iasă la iveală, dar o va face mai curând sau mai târziu. Apoi ideea genială îmi veni, ce-ar fi dacă aş descrie tot acest proces complex prin care bătrânul sculptează din trunchiul copacului acele faimoase canoe pe care le-am văzut în filmele despre Vestul Sălbatic. Păi şi ce-or să spună ăia de la redacţie, că m-au trimis pe o groază de bani ca să descriu o scenă dintr-un western expirat în timpul căruia adoarme şi motanul cu nasul în bolul cu floricele.

(dacă v-a plăcut până aici veţi găsi continuarea mâine seară)

Paradoxul luminii

Se întâmplă ca văzul, ochiul- organul receptor al luminii, cu cât este mai întuneric cu atât sensibilitatea lui creşte dar percepe tot  mai puţin până la deloc din  obiectele ce ne înconjoară, cu cât lumina e mai puternică, cu atât sensibilitatea vizuală scade pînă aproape de pragul minimal, dar cu atât percepem tot mai multe din elementele din mediul înconjurător. Tot la fel se întâmplă ca omul cu cât e mai aproape de Dumnezeu, cu atât îşi dă seama că e mai mic şi mai neînsemnat, iar cu cât omul e mai departe de Dumnezeu cu atât  e mai convins de importanţa existenţei sale.

Felicitare pentru Boc!

 

In dorinta de a ma alia protestelor profesorilor, am spus ca cel mai frumos ar fi sa-i trimit domnului prim ministru Boc o felicitare, una cat mai sugestiva! Asadar, felicitări atât pentru dumneavoastră cât şi pentru cei dinaintea domniei voastre pentru situatia de haos in invatamant dar si pentru celalalte actiuni eroice!

Spune „DE CE” drogurilor

Pentru că doresc să-mi exprim părerea în privinţa drogurilor o să încerc să expun câteva idei referitoare la acest viciu dus în extrem, dar cu referire mai largă asupra tuturor obiceiurilor proaste care ne încearcă, ne posedă şi deseori ne omoară.

Nu înţeleg de ce campania „Spune NU drogurilor” , o campanie dealtfel foarte necesară şi benefică, se numeşte aşa? Întreb lucrul acesta  pentru că e dovedit deja că ceea ce e interzis stârneşte curiozitate şi provoacă în mintea multora dorinţa imediată de a încerca şi ei la rândul lor „lucrul interzis”.  Sunt de părere că mai degrabă ar fi trebuit să se numească spune „DE CE” drogurilor.  Întrebarea fundamentală cu care ar trebui să se confrunte fiecare individ înainte de a recurge la un obicei care e cunoscut că mai devreme sau mai târziu se va transforma în viciu, ar trebui să fie „DE CE”.

De ce te-ai apucat, de ce mai continui? Cred că oricine care se confruntă în mod real cu aceste două întrebări fundamentale îşi va da seama de inutilitatea viciilor şi de efectul lor distructiv pe care fiecare îl cultivă inconştient, şi la propriu cât şi la figurat. Atenţie, de la un viciu minor până la extrema opusă nu e cale lungă. 

Ce ar putea să ne răspundă diferiţi subiecţi supuşi la întrebarea din chestionar: De ce te-ai apucat?

Mulţi nu ar fi în stare să dea un răspuns exact, de obicei se întâmplă să concureze mai multe cauze care duc şi potenţează acelaşi efect.

Să spunem că subiectul nostru răspunde copilăreşte: „Din prostie!” Din care prostie? Din prostia pentru care facem lucruri pe care nu ştim de ce le facem, dar ne plângem tot timpul că ne afectează. Din prostia aceea pe care o etichetăm pe frunţile unora doar pentru a ne feri de ei. Din prostie în sensul de a nu avea discernământ asupra integrităţii corporale proprii. Din prostia  de a ne „cheltui” energia  pe lucruri nefolositoare şi distructive. Din prostia de a recurge la metode imediate de inhibare a stărilor şi sentimentelor noastre fără a ne explica emoţiile care ne încearcă uneori. Din prostia cea mai absurdă că nu ştii ce să faci cu mâinile sau că te plictiseşti şi altceva nu ai ce face. Din prostia  instinctului de turmă.

Să spunem că subiectul ar răspunde resemnat: „Din neputinţă!”  Din neputinţa de nu se putea împotrivi nevoii orale primare. Din neputinţa de a nu fi un laş tot timpul şi de a trata viaţa cu superficialitate. Din neputinţa de a nu te împotrivi destinului propriu şi de a te împăca mereu cu ce ţi se oferă. Din neputinţa de a fi capabil de alte lucruri mai folositoare societăţii, sieşi, omenirii. Din neputinţa de a conştinetiza mereu acţiunile proprii. Din neputinţa de a te dedica unor activităţi mai constructive. Din neputinţa că am încercat şi acum nu mă mai pot lăsa.

Să spunem că subiectul ar spune naiv: „Din curiozitate”.  Din curiozitatea de a încerca mereu lucruri noi în ciuda riscurilor pe care acestea le implică. Din îndemnul perfid al curiozitatăţii care a mai ucis şi până acum. Din dorinţa meschină de a fi curios şi înclinat către sfere şi laturi obscure şi vulgare ale cunoaşterii şi ale satisfacţiei. Pentru că ai vrut să vezi cu ochii tăi deşi ai fost avertizat. Pentru că altfel nu ai fi fost la fel de egal cu restul dacă nu ai fi trecut prin această etapă. Pentru că şi părinţii făceau la fel şi de ce nu le-ai călca pe urme.  

Şi urmează cel mai periculos subiect, care ar răspunde răspicat: „Pentru că aşa vreau”. Pentru că nimic nu e deasupra propriei voinţe, nici morala societăţii, nici autodistrugerea şi autodegradarea fizică şi psihică. Pentru că nici un argument nu poate fi pe măsură pentru a-l convinge de proastele obiceiuri. Pentru că orice i-ai spune el are dreptate. Pentru că el este centrul Universului şi Universul gravitează în jurul său. Pentru că nu ai putea face nimic care să-l convingă de contrarul părerilor sale.  Pentru că viciul reprezintă un mod de viaţă, şi nu o stare în sine. Pentru că orice i-ai spune, minţi, pentru că orice zice el, e adevărat. Pentru că aşa doreşte el, şi cu voinţa nu te pui, e un consum inutil de energie.    

Un exerciţiu simplu poate duce la înlăturarea viciilor sau măcar diminuarea lor: conştinetizarea actului şi a efectelor sale, adică de câte ori duci ţigara la gură gândeţte că urmează să o aprinzi şi că după ce vei fi terminat de fumat îţi va crea aceeaşi stare de rău. Gândeşte că e a zecea ţigară pe ziua de azi şi ce poate însemna asta pentru tine. Gândeşte că acei colegi cu care ieşi la cafea o fac din acelaşi motiv ca şi tine, din neputinţa de a se împotrivi viciului, pentru că în timpul acela poţi la fel de bine să rumegi un covrig sau să bei un pahar cu apă. Gândeşte-te la mărturiile a  miilor de oameni care s-au lăsat de fumat, de băut, sau orice alt drog mai mult sau mai puţin, care au afirmat că s-au renăscut odată ce au renunţat la obiceiurile proaste şi nesănătoase.

Nu zic să te laşi de fumat, Doamne fereşte, şi fumatul îşi are rolul lui precum şi sexul, dar ai putea la fel de bine să fumezi doar 3 ţigări pe zi în loc de 20, singura condiţie e să fii conştient de acţiunile tale şi de efectele lor.

Din nimic iese nimic

O lege a fizicii spune că nimic nu se pierde, totul se transformă, aşadar putem extrage raţionamentul că din nimic iese nimic, doar printr-un accident mai mult sau mai puţin fericit iese ceva.

Ştiu că e minimalistă afirmaţia mea, dar tind să cred din ce în ce mai puternic, că totul se reduce la bani si vom avea o situaţie de normalitate asemănătoare cu cea din occident doar în momentul în care salariile (nu neapărat veniturile) se vor alinia cu cele din Europa Vestică. Ştiu, sunt conştient că nu chiar totul se reduce la bani, dar ca să faci ceva ai nevoie de bani, se pot face lucruri şi fără bani dar adesea ai nevoie de bani pentru orice idee pe care vrei să o transpui în practică şi atunci când nu ai deloc, nu există nici o modalitate de finanţare a unui proiect, orice vis, năzuinţă, ambiţie, plan moare chiar din faza embrionară.

Înţeleg, neputinţa şi reavoinţa e una, iar starea de pauperitate e alta, dar n-o fi chiar deloc întemeiat proverbul românesc care spune că „la omul sărac nici boii nu trag”. Dacă n-ai de unde şi nici cu ce, trebuie să te strofoci în realitatea cotidiană în a supravieţui şi nimic altceva. Când nu ai alte mijloace decât forţa şi timpul propriu, le sacrifici în detrimentrul altor îndeletniciri poate mai constructive, mai inovatoare. 

Poate că tot mai mulţi studenţi s-ar dedica ştiinţei dacă ar şti că la capăt de drum, după sacrificii şi eforturi susţinute, îi aşteaptă o viaţă liniştită, la adăpost de neajunsuri şi nevoi materiale fundamentale. Poate că a fi măturător de stradă ar fi la fel de demn cu a fi profesor în condiţiile în care şi unul şi altul îşi permit o maşină, chiar dacă nu de aceeaşi calitate şi calibru, o excursie, un concediu pe an, decent, chiar dacă locaţia nu ar fi la fel de exotică, sau o locuinţă la fel de caldă şi primitoare chiar dacă nu la fel de mare, cu aceeaşi privelişte şi în acelaşi cartier.

 Din noroi e foarte greu să produci valori, pentru că cei ce se doresc a fi valori au o misiune de două ori mai grea decât în mod şi condiţii normale. Trebuie pe de-o parte să-şi dea seama că sunt valori, să se cultive continuu şi astfel să crească, să-şi dorească să iasă din noroi, dar pe de altă parte să-şi ducă grija zilnică, să se confrunte cu noroiul în fiecare zi, să se mânjească cu noroi în fiecare clipă când interacţionează cu restul ca mai apoi să se purifice singuri şi să-şi reia  munca anevoioasă şi meticuloasă pe care o implică ştiinţa, intelectul. Această luptă interioară provoacă suferinţe adânci aşa cum s-a întâmplat şi cu EL. În mod normal aceştia se numesc eroi.

Încercam deunăzi să mă autoiluzionez că problema e doar de mesaj de la vârf către prostime, ce înseamnă să te îmbeţi cu apă rece!