And the Oscar goes to… president Barack Obama

Ce au reprezentat simbolic cele două filme din cursa pentru Oscar? Ar putea foarte bine să reprezinte două strategii diferite pe care administraţia prezidenţială, în frunte cu preşedintele Obama, ar putea să le adopte în privinţa unei noi campanii în Orientul Mijlociu.

Dacă scenariul lui Avatar e fantezist, plin de culoare şi imaginaţie, ar putea reprezenta o mai mare implicare a comisiilor diplomatice înainte de o nouă campanie în Orientul Mijlociu, pentru că aşa cum s-a întâmplat şi în cazul Irak-Saddam Husein, cu toate agenţiile secrete şi tehnica de luptă avansată, la sfârşit s-a dovedit că toate acele ameninţări au fost  false (fanteziste) şi toată tevatura stârnită, un fiasco total. De ce? Pentru că ceea ce se dorea , demascarea unui dictator fioros care urzea în palatul său un plan diabolic de distrugere şi îngenunchere a lumii prin fabricarea şi deţinerea a nenumărate arme biologice, chimice, atomice de distrugere în masă, s-a dovedit a fi de fapt o mascaradă prost regizată şi stângaci pusă în scenă, pentru că Saddam s-a dovedit doar un decrepit sexagenar, bărbos, neîngrijit, senil şi cu dizabilităţi fizice. Chiar dacă a scotocit Bagdadul pe dos şi pe faţă, armata americană  nu a descoperit nici urmă de arme de distrugere în masă.

Avatar se termină cu happy-end, prin suprimarea răului de către bine, un alt mod sublim de a însufleţi bieţii soldaţi care se gândesc cu teroare că s-ar putea să nu se mai bucure de lumina zilei de mâine.

„The Hurt Locker” este un film stupid, stupid până la absurd. Mai bine îi spuneau „Hai libi! AMR 100”, că ar fi avut mai mult succes. Filmul îmi pare o mixtură schizofrenică între stilul lui Tarantino, un fir epic imprevizibil, şi scenariul jocurilor „Delta Force”. Se încearcă o manipulare la fel de scabroasă cum a făcut şi administraţia Bill Clinton în 1999 cu filmul în care a jucat şi Clonney, „The Three Kings„, numai că acela a fost mai digerabil. Apoi a mai fost „Black Hawk Down” în 2001, ecranizare în urma căreia a ieşit şi un joc foarte fain cu servere dedicate şi tot tacâmul care îţi dădeau posibilitatea să te înrolezi în US Army online dacă te plictiseai pe acasă de atâta jucat pe pc.

Câteva momente memorabile din Hurt Locker au fost pentru mine faza în care sergentul William James este felicitat de către un superior, ferm impresionat de numărul mare de bombe pe care sg. James le-a nautralizat. Se vede că soldatul român e net superior celui american, căci sg. Amărgăritoaei sigur i-ar fi răspuns unui astfel de superior care l-ar fi felicitat că de cuvinte bune are podul plin, poate iese şi el cu vreo măire la soldă sau o învoire ceva. Apoi mi s-a părut spumoasă scena în care sg. James se regăseşte pe un raion plin de fulgi de cereale şi nu ştie pe care să le aleagă. Singurul punct nevralgic pe care realizatorii l-au atins în privinţa soldaţilor întorşi de pe front, nu ştiu dacă acest lucru s-a înscris în film voit sau ba. După ce un soldat trece prin infern cum naiba îl mai  redai societăţii, cum îl reabilitezi moral, cum îl reintegrezi social? O statistică spune că din 30.000 de sinucideri anuale în SUA, 20.000 sunt din rândul veteranilor de război.

Sfârşitul din Hurt Locker e de-a dreptul jenant, penibil şi patetic. Eroul nostru se reîntoarce pe câmpul de luptă, ecoul luptelor îl cheamă înapoi. Se prea poate să se întâmple aşa în viaţa reală dacă eşti labil psihic şi vrei neapărat să sfârşeşti în modul cel mai masochist cu putinţă sau ai o situaţie financiară disperată, te caută cămătarii pe acasă. Sfârtecat de bombe ca nici măcar în coşciug să nu mai aibă rudele ce recunoaşte din tine, motivat de dorinţa de a salva  oameni într-o ţară străină unde eşti privit ca pricina tuturor necazurilor. Dar sg. James recunoaşte totuşi la un moment dat că nu e frică de moarte pentru că nu e conştient de ea. Filmul, în general, se întinde pe o platformă alcătuită din atâtea clişee, stereotipii despre război încât ai tot timpul impresia că l-ai mai văzut cândva, undeva şi ştii exact ca la telenovele ce se va întâmpla în momentul următor. Se desprinde ideea că de cam asta au nevoie, de kamikaze patrioţi pătimaşi, carne de tun cu care statul american să nu se chinuie prea mult să le plătească rente viagere, solde sau alte taxe de întreţinere odată ce conflictul ia sfârşit. Un fel de soldat de unică folosinţă, care dă tot şi nu cere nimic. Un fel de cyborg combat maxim autodistructiv. Asta pregăteşte administraţia Obama? Un pluton schizo-paranoic profund îndoctrinat. Sau e doar un fel de sperietoare new-media.  Au început şi americanii să-şi dea seama cât bullshit li se bagă pe gât, acum că acest Mesia afro-american se dovedeşte şi el neputincios în faţa nevoilor celor mulţi, şi nu se mai înrolează nici unul în armată.

Se pare că administraţia de peste ocean are nevoie disperată de infuzii de resurse, atât umane cât şi financiare, dacă a fost atât de disperată încât să tranforme Hollywoodul într-un studio de propagandă propriu. Băieţii de la SIE ar fi fost măguliţi să li se ofere asemenea imperiu cinematografic „să facă ce vrea muşchii lor” pe bani grei doar ca să repună economia Statelor Unite din nou pe roate. O nouă expediţie în orient, un nou jaf, o nouă injectare de capital străin. Aşa făceau unii expediţii înainte împotriva păgânilor, aşa se luptă acum împotriva terorismului. Simplu, nu? Şi nici nu-ţi mai trebuie vreun Isărescu.

 Mă gândesc cu „teroare” că administraţia Obama în biroul oval ar putea să aibă în vedere în viitorul cât mai apropiat o campanie militară împotriva Iranului. Deşi în rândul militarilor de rând este pe buze zvonul unei noi campanii  în orientul mijlociu îndreptată împotriva lui Ahmadinejad.

8 responses to “And the Oscar goes to… president Barack Obama

  1. Pingback: Patruzeci de mucenici « Gabriela Savitsky

  2. Pingback: Brâncuşi în suferinţă | Blogul lui Nea Costache

  3. Io cred ca exagerezi. in legatura cu administratia zic.

  4. Pingback: Mă dau rotund: sunt premiat! | Blogul lui Nea Costache

  5. Pingback: Dan Puric despre criza românească | Blogul lui Nea Costache

  6. Pingback: Tuturor prietenilor mei! | Blogul lui Nea Costache

  7. Pingback: Azi, o perlă ale muzicii populare gorjeneşti | Blogul lui Nea Costache

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s