Daily Archives: martie 19, 2010

Imi vine sa joc hochei cu ficatul

Nu am vrut să scriu despre episodul de astăzi, în care „Piticul porno” al politichiei mioritice şi-a dat arama pe faţă şi s-a dat în stambă. Sunt alţii, mulţi, care se ocupă de politichie în blogosferă. Dar mr.Poc a făcut cel mai arogant şi ignorant gest de care poate fi capabil un demnitar, A DAT  CU PUMNUL ÎN MASĂ. Securistul ăsta mic nu a învăţat că nu-ţi impui punctul de vedere cu pumnul şi nici că nu-ţi impui respectul pentru că aşa vrea muşchii tăi. Respectul se câştigă!

După cum v-aţi dat seama până acum, de obicei prefer să creionez un colaj în care să persiflez personajele politice, în sensul absurd de haz de necaz cu care românul e obişnuit, dovadă fiind Cimitirul vesel de la Săpânţa. Dar de data asta m-am indigant, am dorit să scriu chiar la prânz despre acest episod, dar am spus să mai aştept, pentru că nu-mi place să scriu sub impulsul momentului, îmi întunecă judecata. Dar observ cu mâhnire că supărarea nu-mi trece. De aceea am ales să mă defulez totuşi aici pe blog.

Aşa cum spuneam şi la Mircea pe blog, asistăm în fiecare zi la o mascaradă meschină din care ţi-e imposibil să-ţi dai seama care este nebunul, până la urmă îţi dai seama că tu eşti. Săraci să fim dar măcar de-ar fi tihnă si pace, dar n-ar fi bine în felul acesta pentru ei. Nici nu mă miră de ce mulţi regretă dictatura, eram proşti pe-atunci dar inocenţi, măcar aveam ceva. Piticu’ porno face pe nebunu’,  tare mi-e că şi-o ia de unde se aşteaptă mai puţin, de la maestrul păpuşar, care o să-l arunce la lada de gunoi în care stă şi preaiubita ridzi-pitzi şi alţii. Halal de naţiune am ajuns, de-am transformat manevrele politice în reality show-uri. Aşteaptă bătrânii un nou scandal politic mai abitir decât derby-ul dinamo-steaua.

Sincer vă spun că mi-e scârbă. Mi-e scârbă de circăraia asta zilnică. Mi-e scârbă că sunt atâţia amatori de senzaţii ieftine. Mi-e scârbă de jegul cu care se aruncă în fiecare zi, dintr-unul în altul, în mine, în tine. Mi-e scârbă să merg pe stradă, privindu-i pe toţi nefericiţii ăia care se numesc conaţionali, de care nu mă diferenţiez cu nimic. Mi-e scârbă de prostia care se promovează la toate nivelele. Mi-e scârbă de nesimţirea noastră. Mi-e scârbă că ne complacem în mocirla asta canceroasă. Mi-e scârbă pentru că sunt om şi de n-aş fi, nu mi-ar fi. Mi-e scârbă de situaţia asta, în care o ţară minunată e fie lăsată de izbelişte, fie vândută bucată cu bucată. Mi-e scârbă că-mi suspectez fratele că vrea să mă facă. Mi-e scârbă de boală, de spitale, de cadre medicale, de procurori corupţi, de impiegaţi de mişcare, de casieri, de funcţionari, de notari, de vânzători, de şoferi, de paznici şi de şefi. Mi-e scârbă de hoţi şi de ţigani, de haimanale şi golani.  Mi-e scârbă de sistemul ăsta căptuşit. Ar fi multe, ciroza e incipientă.

Divide et impera, dar pana cand si pana unde?

Universul e complex, dacă reuşim să explicăm omul rezolvăm una dintre necunoscutele problemei.  

Bun, să pornim în investigaţia noastră şi vom alege punctul care a marcat momentul de ieri în care aproape 3000 de oameni s-au călcat în picioare pentru o bormaşină cu percuţie la 15 lei bucata. Ce denotă acest lucru? Disperare, samavolnicie şi îngustime. Să le luăm pe rând.

Oamenii sunt disperaţi, şi nu numai la noi, dar şi la alţii. Păi de ce ar fi disperaţi, că dacă e să luăm în calcul calitatea vieţii de acum 50 de ani în comparaţie cu cea de-acum putem observa o diferenţă net superioară, aduceţi-vă aminte cum spălau românii hainele în urma cu numai 3 decenii, să nu zic două. Pentru cei care nu au prins acele vremuri, le pot spune că procesul era unul care cerea ceva efort fizic. Luai hainele, le înmuiai, le lăsai aproape o zi ca să-ţi fie mai uşor la spălat. Apoi puneai apă la încălzit, o combinai cu apă rece şi abia apoi te apucai cu săpunul şi cu cu mâinile alea două să freci la ele până ieşea murdăria. Dacă cumva aveai o maşină de spălat scăpai mai ieftin, cea care numai învârtea hainele, altceva nu le făcea, dar tot trebuia să le clăteşti şi să le storci manual. Le băgai din nou în vană sau lighean şi schimbai apa, le clăteai, le STORCEAI,  şi ce le mai storceai că te dureau încheieturile toată ziua. Şi apoi le puneai la uscat dar tot mai picura apa din ele, asta aşa doar ca o paranteză rememorativă a acelor vremuri.

Aşa cum s-a observat într-un studiu al populaţiei de căprioare din insula James , din Statele Unite, fără ameninţarea vreunui prădător natural un număr mare de căprioare au murit. S-a dovedit faptul că acele căprioare nu au murit din cauza inaniţiei din moment ce li s-au oferit suplimente de hrană din abundenţă care să le completeze hrana zilnică. O echipă de cercetători a descoperit că au murit din cauza hiperactivităţii glandelor suprarenale, implicate foarte intens şi în activitatea omului de acomodare, cu precădere a sistemului nervos simpatic şi parasimpatic. Aceste glande sunt răspunzătoare de producerea adrenalinei şi noradrenalinei. Ce face adrenalina? E cea care în condiţii de stress se varsă în sânge pentru a activa organismul la factorii perturbanţi ( de STRESS) exteriori la care suntem supuşi, se dilată pupilele, determină creşterea frecvenţei cardiace, ascuţirea simţurilor.  Noradreanlina în schimb face exact inversul, adică atunci când ne uităm la televizor, relaxaţi, sătui, declanşează reflexe de ralentare a metabolismului şi de creştere a libidoului.

Dar din ce cauză s-a produs acea hiperactivitate a glandelor suprarenale care au dus în cele din urmă la o formă fiziologică de suicid? Surpaglomerarea. Disfuncţia a apărut ca o cauză a stresului provocat de pierderea de către fiecare căprioară a teritoriului propriu, odată cu creşterea populaţiei de ierbivore luate în discuţie. Acest lucru se aplică şi în cazul oamenilor, pierderea „teritorialităţii”  proprii (nu neapărat a teritoriului propriu, fizic, ci de bariera invizibilă care îi asigură integritatea) duce în cele din urmă la un factor de angoasă şi frustrare puternic care declanşează un puternic mecanism de autoapărare, în general manifestat prin atitudini agresive faţă de semeni. Disperarea se naşte ca o metodă de autoapărare excesivă. Având în vedere că oraşele reprezintă aglomerări urbane unde libertăţile individuale suferă îngrădiri, discirminări şi alte presiuni felurite din partea semenilor (în blocuri stăm unul desupra celuilalt, în mijloacele de transport în comun călătorim înghesuiţi) , nu e de mirare că s-a ajuns la „conflictul de clasă” unde fiecare luptă pentru sine. Acest fapt combinat cu mesajul complet pierdut şi superficial al celor de la conducere, al evidenţelor imorale  şi al haosului pe care îl cultivă mediile de informare în masă, duc în cele din urmă la o rătăcire a conştiinţei individuale, care degenerează în grup.

Samavolnicia este un produs al agresivităţii combinată cu lipsa de educaţie care rezultă în forma sa pură ca o atitudine de violenţă isterică, neîndreptată neapărat spre scop, dar spre efect. Ca să intimidezi pentru a ajunge la obiectul dorit te manifeşti cu gesturi cât mai largi, şi de aici până la a  face orice, până la a călca în picioare şi o bătrânică de 70 de ani nu e cale lungă, dar asta se întâmplă numai dacă nu eşti conştient că astfel de atitudine nu e reprezentativă omului dar animalelor sălbatice.   

Îngustimea provine din însăşi inepţia de a te înghesui la o coadă interminabilă doar ca să achiziţionezi un lucru de care nu ai neapărată nevoie şi de a cărui calitate orice om normal nu numai că se poate îndoi, dar îşi dă seama că îşi cheltuie banii, şi aşa puţini, pe un lucru a cărui fiabilitate este aproape egală cu zero, deci cam degeaba.

Episodul îmi aduce în discuţie o temă de etică şi anume cea a „contractului social” cu componenta sa cea mai importantă, „dialogul social”. Dialogul social reprezintă şi interacţiunea dintre oameni, clase, grupuri.  Acţiunile celor prezenţi la Iaşi îmi întemeiază temerea că dialogul social a degenerat întra-atât încât ne aflăm în vremuri tulburi, o rătăcire a identităţii individului care poate produce importante conflicte sociale, războaie civile. Sper să nu însemne că suntem în pragul unei noi deflagraţii mondiale. Pusă pe seama crizei mondiale, ar putea potenţa conflictul individual spre unul social, naţional, mondial.

E adevărat, românul, cazul general, are deprinderea de a da o semnificaţie mai largă unor evenimente care altfel ar putea trece drept anormale dar de un grad mediu. Şi totuşi, sunt de părere că ar trebui să ne alarmeze astfel de episoade, să nu ne dovedim acelaşi popor barbar care abia a mijit ochii în lumina liberalismului capitalist. Aceste manifestări au un mesaj puternic distructiv pentru societatea românească pentru că transmit ideea că orice e permis acum, o atitudine care poate degenera în prădarea şi „pârjolirea” supermarketurilor. Să nu realizăm, aşa cum dealtfel ne pricepem de minune, o regresie în timp cu 20 de ani şi să dăm cu piciorul unui proces de evoluţie (chiar şi precară, cu multe lipsuri).