Secretul timpului

Am coborât din autocarul prăfuit cu obiectivul de gât, simţeam că aparatul foto cântăreşte vreo cincizeci de kile dacă nu şi mai mult. Era o căldură înăbuşitoare şi apele curgeau şiroaie pe mine. Eram încălâţat cu bocancii mei obişnuiţi, milităreşti, din piele, mai înalţi de gleznă. Stilul meu rebel nu cred că se mai potrivea acum de nici un fel. Cămaşa groasă, de bumbac, peste tricoul pe care stătea scris mare pe piept, cu roşu, „Metallica” şi dedesubt titlul sângeriu cauciucat al unuia din albumele lor favorite, „…and justice for all”, se contopiseră toate într-un amestec de sudoare, bumbac, poliester şi cauciuc care îmi iritase pielea de mă opărisem de la gât în jos. Turul blugilor uzi de transpiraţie mi se freca între picioare şi o usturime cruntă îmi invada simţurile la fiecare pas. Călătorsiem o cale lungă de mai bine de două zile cu toate mijloacele de transport posibile ca să-l întâlnesc pe omul care cunoştea istoria vie a a strămoşilor incaşi.

Un praf uscat îmi năpărlise nările încă de cum mă coborâsem din autocar, apa era sălcie, de parcă beam nisip de fiecare dată, iar pământul roşu îmi ardea tălpile prin bocanci. Un rucsac îmi atârna de umăr şi mă căzneam din răsputeri să trag un troller după mine în care nu ştiu ce mama naibii de lucruri nefolositoare căram, şi pe care atunci m-aş fi jurat că-l las în pustietate dacă mai aveam mult de mers până la primul sat. Mă gândisem că e un sat şi că asta ar însemna că nu au condiţii de subzistenţă moderne, mă refer la cadă şi cuptor cu microunde, dar măcar un duş de Doamne ajută voi găsi eu pe la un localnic cu inimă mare. Gândul acesta mă îndemnă la fiecare pas să nu dau drumul trollerului care se potincea în fiecare denivelare din drumul anevoios, de unde să ştiu că acolo unde o să ajung nu au asfalt.

Ajuns în sat, un grup de copii mă întâmpinase şi mă conduseră de mână la ceea ce părea primăria satului. Cei de la redacţie mă trimiseră pe mine pentru că mă lăudasem unui coleg la o cafea că înţeleg şi chiar vorbesc spaniola fluent pentru că umblasem cu câteva spanioloaice fierbinţi. O laie! eram afon la orice limbă străină, iar cu fetele acelea cu care mă văzuse colegul în mai multe rânduri, tot încerca cumnată-mea să mă combine, dar eu mă uitam de fiecare dată la frate-miu şi-mi spuneam mereu: „Focoasă, focoasă, îmi spuneai, şi acum nu ai curaj nici să schimbi canalul de la televizor fără să-ţi întrebi nevasta”.

Salutasem cu „ola”, era tot ce ştiam în spaniolă, scosesem ghidul de conversaţie şi bâjbâisem câteva cuvinte în timp ce un domn de vază se uită puţin încruntat la mine. Asta îmi creease o oarecare nedumerire, fie n-a înţeles ce i-am spus, fie am spus ceva nelalocul lui. Aşteptă în linişte câteva clipe, timp în care mă scrută cu privirea, apoi spuse pe un ton calm şi ferm într-o engleză pe care o mai auzisem prin restaurantele din Miami: „Bienvenido, dar să ştii că străinii nu sunt tocmai binevăzuţi printre noi, încearcă de prea multe ori să-şi bage nasul în lucruri pe care nu le înţeleg şi să le răstălmcească după bunul lor plac.” Nici nu a terminat bine ce a avut de zis că l-am şi repezit spunându-i că nu stau mai mult de câteva zile timp în care o să fac nişte poze şi o să scriu un reportaj despre cel mai vârstnic tâmplar de pe insule.  Omul acela cu mustăţi groase se uită din nou spre mine, iar eu atârnam către el cu gura căscată cu rucsacul pe umăr şi trolerul de mână, cu ochelarii prăfuiţi şi cu pletele-mi spulberate de un vânt de pustă cu miros de nisip încins şi purtător de paie uscate. Omul îmi spuse: „Bine, dacă aşa pofteşti, vei locui în casa mea pentru că aici nu există hotel şi mâine te vom duce la bătrânul satului”.

Ajuns în casa primarului, nu-i aflasem exact titulatura şi nici nu-mi bătusem prea mult creierul să-i reţin numele, oricum nu prea conta, mă aflam aici pentu câteva zile, îndeajuns cât să umplu juma de coloană din pagina de cultură care apare joia. În spatele casei, între patru pereţi de scânduri care se terminau puţin mai sus de talie, un butoi mare, negru, de tablă, stătea agăţat la soare. O sfoară era legată de pârghia unui jgheab direcţionat chiar deasupra capului meu. Am tras cu încredere şi un puhoi de apă fierbinte mi-a scăldat trupul şi aşa toropit de căldură. Un săpun mare, grosolan, pe care se lipise nisip era aşezat pe o stinghie de pe unul dintre pereţii cabinei de duş improvizate. Câţiva copii se adunaseră şi râdeau la mine dezvăluindu-şi dinţii mari, albi, ca nişte boabe de fasole, în timp ce mă spălam. Încercasem să-i gonesc, degeaba.

Mâncasem o farfurie mare de păsat de porumb, precum toţi ceilalţi şi mă culcasem pe jos, direct pe pământul bătătorit. Îmi oferiseră un şomoiog de paie, dar am refuzat să dorm ca vita, mai bine fără. Blugii mei Levi’s clasici se terfeliseră până dimineaţa, abia dacă se mai recunoştea culoarea blue original. Cum m-am trezit,  am tras o ţigară pe sec. Aş fi băut  o cafea şi cu ochii, dar de unde, că nu prea văzusem nici măcar un ibric prin preajmă darămite un espresor. Restul serviseră o fiertură care avea un miros tare ciudat de care nu am avut curaj nici să mă apropii.

În sfârşit, m-au dus cu chiu cu vai la senilul satului, pardon seniorul satului. Aveam de gând să-mi fac reportajul şi să plec. Eram aici de nici 24 de ore şi deja simţeam că e prea mult. Ajuns la casa omului, aşezată undeva mai la marginea satului, foarte aproape de lac, peisajul nu mă miră nicidecum, era doar o cocioabăa a unui decrepit care   îşi mai trăgea băşinile de pe o zi pe alta şi mai vindea câte o poveste jurnaliştilor sau turiştilor care-l vizitau doar ca să-şi ducă traiul.

Primarul care mă însoţi până aici îi spuse vreo două vorbe omuleţului în vârstă, mic şi sfrijit, apoi plecă fără să-mi mai spună nici măcar o vorbă, pesemne aveau ei înţelegerea lor în ceea ce priveşte banii. Mă îndreptasem către el după ce surprinsesem câteva cadre, cu lacul, cu cocioaba ăstuia şi cu barca la care lucra acum. Asta făcuse dintotdeauna, asta făcea şi cum, nu exista meseria asta în nomenclatorul de specializări, cum ar fi putut să-i spună luntraş? bracagiu? astea denumesc cu totul altceva decât făcea el, aşa că i-au spus tâmplar ăia de la centru. Mă aşezasem jos şi-i zâmbisem profesional. Îi făcusem semnul acela cu aparatul ca şi cum aş vrea să-i fac o poză, nu-mi păruse tocmai entuziasmat de lucrul ăsta deşi toţi localnicii abia aşteptau să se pună la fotografiat ca vieţii la poarta nouă. Nu, bătrânelul acesta din faţa mea, nu spunea nimic, dar absolut nimic. Mai sculpta cu coarba lui în lemnul de plută, se mai oprea, mă scruta cu privirea lui ascuţită, mai mângâia lemnul ca şi cum sonda efectele muncii sale.

Am stat aşa, i-am zâmbit, l-am privit, o juma de oră, o oră, cât să fi fost. Sfârşit de răbdare îmi sunaseră în cap cuvinte grele: cât dracu’ mai are ăsta să stea aşa pe căldura asta infernală şi să dea la coarbă? De ce naiba nu spune nimic, oare aşteaptă să vadă banii mai întâi, ar fi bine să-i scot, că dacă o să aştept după el, o să mă apuce anul nou aici. Mi-am scos o ţigară, aveam pregătiţi în pachet 10 dolari, pe care i-am întins cu nonşalanţă. S-a uitat drept la mine şi m-a lăsat cu buza umflată. Nu i-a luat. Or fi prea puţini? M-am căutat prin buzunare, mai aveam aruncaţi vreo zece. Îi găsesc într-un final, îi întind ambele bancnote. Tot nu vrea. La naiba, ştie să negocieze moşu’, mi-am spus, de câte ori o fi repetat scena asta, cred şi eu. Mai scot o bancnotă de 20 din portofel, mare greşeală am făcut să-i scot din portofel în faţa lui, acuma ştia câţi bani am şi o să mi-i ceară pe toţi, mi-am dat seama după ce m-a refuzat şi a treia oară. Bine, îi spun, văd că joci tare şi pe arşiţa asta nu-i de glumit. Uite cum facem, îţi dau toţi banii pe care-i am, dar vreau să-mi spui cea mai frumoasă şi mai originală legendă pe care o ştii tu ca să pot s-o dau la ziar. Eram cunoscut drept un perfecţionist în redacţie, aveam un renume de apărat, în plus cei 150 de dolari pe care-i aveam asupra mea reprezentau doar o mică parte din diurna pe care mi-au dat-o la plecare pentru cazare şi mesele zilnice şi cum pe aici hotel şi restaurant nexam, vă puteţi închipui cui rămâneau restul de bani.

Dar moşuleţul era tare încăpăţânat, tot nu dorea să scoată măcar un ciripit. Nimic şi nimic. De parcă era surd sau mut sau orb ceva… Atunci mi-a picat fisa. Hai să-i urlu în ureche, poate aşa înţelege. Mă ridic, mă apropii, el lucra cu acelaşi calm la barca lui. Şi urlu: „Tataie, zi şi mie o poveste din tinereţile tale ca să pot pleca şi eu acasă. Te rog!” La care el mă întreabă, în aceeaşi engleză de ospătar latino, de ce trebuie să urlu? Mă aşez la locul meu, stupefiat. Deci surd nu e. Orb nici atât că şi-ar fi tăiat mâinile cu coarba aia de-i străluceşte tăişul în razele soarelui, aşa că tot felul de scenarii îmi vin în cap. Ce mama naibii fac, că ăsta nu vrea să vorbească? Să-l torturez, ce să-i fac?

Şi bătrânelul stătea şi mă privea ba condescendent, ba naiv, ba critic, ba jucăuş, ba conspirativ, ba din cale afară de calm şi inexpresiv. Eu mă strofocam să regizez scenarii, ce să-i spun, ce să-i fac, poate-poate se-nduplecă şi-mi spune ce are de zis, doar ca să-mi fac articolul şi acas mi-e drumul. Apoi îi înjuram în gând pe toţi ăia de m-or trimis la cucurigu teleleu ca să-i iau un interviu unui boşorog senil. Apoi urzisem în cap să compun eu, de la mine, un reportaj ca şi cum i-aş fi luat interviu subiectului în cauză, dar riscam prea mult pentru un simplu reportaj. Mă treceau toate căldurile şi la propriu şi la figurat. Eram în culmea exasperării de nervi şi de neputinţa de a-l face pe bătrânul acela să-mi dea interviul ca să pot pleca şi eu acasă.

Treceam de la o stare la alta în timpi record de sutimi de secundă. O parte din mine dorea să se ridice şi să plece pur şi simplu, amăgindu-mă că mă voi descurca aşa cum am făcut-o şi altă dată. În timp ce altă parte din mine îmi spunea mereu să stau şi să am răbdare, la urma urmei am tot timpul din lume. Mă ridicam, făceam câţiva paşi, poate îl înduplecam să-mi spună ceva, orice, dar îndată ce mi se părea că ar fi terminat de scobit în trunchiul acela mare de copac, mă întorceam repede ca şi cum aş fi găsit o fereastră în care să-mi acorde două secunde din timpul său preţios.

Mă învârteam, să mai treacă timpul, nu ştiu de ce, în spearanţa că s-o plictisi şi el şi mi-o zice ceva doar ca să pot să plec. Văzând că nu am nici un rezultat, mă întinsesem la soare ca o şopârlă, cu capul sub braţ, nepăsător de toate. Într-un târziu a venit primarul şi văzându-mă terminat şi sleit de forţe în lupta nedreaptă dintre mine şi bătrânelul acela, îmi spuse că ar fi timpul că ne întoarceam în sat şi nimic altceva. Îmi luasem lucrurile şi-i urmasem sfatul primarului cu gândul că urzesc vreun plan în noaptea aceasta prin care să-l înduplec pe bătrân să-mi spună măcar o legendă a vreunui erou de-al neamului său, de fapt cam orice filă din istoria marelui imperiu transmisă prin viu grai ar fi fost la fel de bună, numai de s-ar îndupleca de mine.

Revenisem a doua zi cu forţe proaspete. Deşi nu dormisem aproape toată noaptea, nu dibuisem nici un şiretlic prin care să-l ademenesc pe bătrân. Aveam o singură strategie, să-l implor. Să mă rog de el până când îngenunchează în faţa stăruinţelor mele şi cedează cererii de a-mi raconta o perlă filogenetică a unui întreg continent. Zis şi făcut, odată ajuns acolo, lacrimi în ochi, făgăduinţe,  nimic. Stătea neclintit de parcă era o stană de piatră. Scosesem din portofel poza cu fiica mea pe care o purtam tot timpul la mine, avea trei anişori în poză, era blonduţă şi cu ochii albaştri. I-o arătasem fixând-o în faţa ochilor lui, zâmbi cald pentru o secundă, dar nu încetă din lucru. Îi spusesem că mi-e tare dor de ea şi că şi ei trebuie să-i fie dor deasemenea de mine, deşi dacă stau să mă gândesc mai bine, eram mai tot timpul ocupat cu munca şi nu prea i-am acordat prea mare atenţie cam niciodată. Îi spusesem bătrânelului că am datorii, am rate la bănci, am ipotecă, nu pot lipsi, dacă nu ajung să le plătesc rămân în stradă, şi eu şi familia. I-am explicat că viaţa în Marele Măr nu e deloc aşa cum ar putea să şi-o închipui vreodată, e un ritm alert continuu, dacă nu te adaptezi rişti extinţia ca specie. Jungla urbană e mai feroce decât cea amazoniană de o mie de ori, jurasicul modern s-a mutat în supermarket. A rămas impasibil la tot ce-i povestisem de parcă aş fi discutat cu un vechi prieten despre vreme în timp ce ne întorceam acasă cu metroul.

Apoi m-am întristat pe mine însumi, m-am resemnat spunându-mi că şi de data asta o dau în bară. De parcă ăia de la centru m-ar fi trimis expres pe mine, idiotul redacţiei, să descopăr luna la capătul pământului. Trebuia să existe o soluţie, se încăpăţâna să iasă la iveală, dar o va face mai curând sau mai târziu. Apoi ideea genială îmi veni, ce-ar fi dacă aş descrie tot acest proces complex prin care bătrânul sculptează din trunchiul copacului acele faimoase canoe pe care le-am văzut în filmele despre Vestul Sălbatic. Păi şi ce-or să spună ăia de la redacţie, că m-au trimis pe o groază de bani ca să descriu o scenă dintr-un western expirat în timpul căruia adoarme şi motanul cu nasul în bolul cu floricele.

(dacă v-a plăcut până aici veţi găsi continuarea mâine seară)

Anunțuri

3 responses to “Secretul timpului

  1. ei, asa da…
    mi-era dor de genul asta de povesti de-ale tale…

  2. Pingback: Mirozna văduvei vopsite – 25 « Ioan Usca

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s