Secretul timpului (II)

 Trebuia să existe un mod de-al îndupleca pe bătrânul din faţa mea că doară nu oi fi eu cel mai prost şi mai fraier om de pe Terra. Aşa că mi-am zis că cea mai bună modalitate de a-i intra în graţii ar fi să mă dau bine pe lângă el. Şi care e cea mai bună modalitate să te guduri pe lângă „şef” decât să pari interesat de munca pe care o face, chiar dacă ţi se par de-a dreptul aberante acţiunile şi întreprinderile sale. La periat şefii eram as, aveam concepute strategii prin care intram pe sub pielea oricărui şef în mai puţin de o lună, deci răstimpul dintre două lefuri. Când se schimba conducerea eu eram primul la promovări, după aia ei o lăsau mai moale, pentru că eu nu turnam. Nu mi-a plăcut niciodată să-mi torn colegii, pentru asta câştigasem simpatiile multora. Eram un fel de bufon împăciuitor, pe care nimeni nu-l lua prea în serios. Dar tactica asta îmi convenea de minune, chiar dacă nu era cea mai orgolioasă poziţie din organigrama nonformală. Am fost mereu un tip deschis şi liniştit, chiar dacă m-am implicat în multe scandaluri, nu neapărat cu scopul precis de a le aplana, dar pentru a le arăta şi unora şi altora unde greşesc.Aşa că am pus mâna pe o daltă cu care moşul nu putea să scobească în lemnul care opunea o oarecare rezistenţă. Nu se împotrivi deloc bătrânul, rămase la fel de inexpresiv ca mai înainte. Munca la barcă implica ceva efort, mă dezbrăcasem la bustul gol şi bătrânul observă un medalion pe care-l primisem de la bunicul meu. Medalionul de la gât era o chestie de aur nu prea mare, reprezentând o stea cu cinci colţuri în mijlocul căreia era un cerc cu un pătrat circumscris în care medianele se intersectau, o chestie mai degrabă geometrică decât estetică.La început îmi fusese foarte greu să mă obişnuiesc cu munca la barcă. Aşchii îmi intraseră în degete, pe sub unghii, pe care fiica primarului mi le scotea cu o pensetă în fiecare seară. Mâinile mele de gazetar se dovediseră prea fine pentru munca cu lemnul. La început îmi curgea sânge din toate rănile care se multiplicau de ordinul zecilor pe zi. Făceam pipi pe mâini în fieacre seară ca să-mi calmez durerea, aşa cum mă învăţase bunicul într-o vară când dărâmasem şura mare şi ridicasem una nouă, în locul ei. Trecuseră deja aproape două săptămâni şi eu mă duceam la coliba bătrânului în fiecare zi cu sfinţenie de la răsărit până la apus. Îmi luasem munca în serios, mă prinse cumva vraja proiectului, doream cu nerăbdare să văd produsul finit care iese din mâinile mele. Bătrânelul nu-mi adresă nici măcar o vorbă în tot timpul ăsta, parcă şi eu uitasem de ce venisem. Eram hotărât să-I smulg câteva  cuvinte, oricare or fi ele, dar pentru asta trebuia să văd canoea gata făcută.

Descoperisem între timp că niciunul dintre săteni, nici măcar primarul nu se spăla la duşul improvizat, ci obişnuiau să se scalde în lac, goi puşcă, bărbaţi, femei, copii deopotrivă. La început mi se păru tare ciudat acest lucru, nefiresc. Apoi mi-am dat seama că nu e nimic pervers în asta, numai civilizaţia modernă, cu tabuurile sale, au transformat corpul omenesc într-un templu sacru dar ostil. Nu exista nimic nefiresc să te arăţi aşa cum mama natură te-a zămislit, la urma urmei de ce să-ţi fie ruşine, oricum bărbatul îşi cunoaşte femeia, mama copii şi aşa mai departe. Doar tinerii în preajma căsătoriei se scăldau separat, pe sexe, dar acest lucru se întâmpla din dorinţa lor şi nicidecum ca un lucru nenatural. Băieţii aflaţi la adolescenţă se scufundau, se îmbrânceau şi se întreceau mereu care înoată mai repede, în timp ce fetele în pragul măritişului îşi spălau cosiţele lungi şi mătăsoase pregătindu-se astfel pentru a fi peţite.

În timp ce dejunam, prânzeam sau cinam îmi notam în jurnal rituarile fiecărei părţi ale zilei. Aici nu existau deadline-uri de respectat, nu era o scară ierarhică impusă, fiecare îşi ştia foarte bine locul şi treaba pe care trebuia să o îndeplinească. Femeile ştiau că trebuie să se pregătească pentru sezonul ploios şi adunau frunze, crengi pe care le puneau la uscat şi le întorceau tot timpul pentru ca bărbaţii să repare acoperişurile colibelor, fetele mai tinere pregăteau masa.  Bărbaţii erau mai tot timpul la pescuit în larg, iar cei mai tineri plecau dimineaţa cu vitele şi se întorceau seara cu câte o desagă de banane şi alte fructe tropicale.

Simţeam tot mai puternic în mine o desprindere de viaţa de la oraş, nu-mi mai lipsea laptopul şi telefonul mobil aşa cum resimţisem la început. Nu-mi mai era dor de o sâmbătă seara cu băieţii şi nici de un meci bun în compania unei pungi de alune şi a câtorva doze de bere. Probabil mă dăduseră deja dispărut în jungla amazoniană cei de la redacţie, dar nu-mi păsa. Eram aici pentru a-i lua un interviu bătrânului satului şi pentru a întocmi un fotoreportaj despre locurile acestea, tocmai asta făceam, numai că aveam nevoie de mai mult timp. Renunţasem încet-încet şi la bocanci, blugi  şi tricou şi alte asemenea obiecte vestimentare. Aflasem că aici natura îţi oferă tot strictul necesar traiului.

Mare îmi fu dezamăgirea într-o bună dimineaţă, când ajuns la bătrân să văd barca la care muncisem cu atâta sârg arzând într-un un foc mare cu fum înecăcios. M-am repezit să sting focul, dar degeaba, era prea târziu, nu se mai putea recupera nimic. Am urlat de nervi la moşul ăla nesuferit care mă privea la fel de rece şi pasiv, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. De ce o fi dat foc bărcii nu înţelegeam, mi-era peste puteri să pricep care o fi fost motivul său. Era invidios că un nepriceput de la oraş e în stare să facă acelaşi lucru pe care el l-a învăţat de mic şi pentru care i-au trebuit ani buni de perfecţionare. Mi-am spus că nu are rost să-mi consum energia cu un atfel de om, încăpăţânat, rău, invidios şi egoist. Dacă el nu vrea, nu o să pot niciodată să-l conving să-mi vorbească. Aşa că m-am hotărât să nu mă mai duc a doua zi la el la colibă, să mai poposesc vreo câteva zile până la următoarea dată când trece autocarul pentru a mă  întoarce înapoi la civilizaţie. Sălbaticii ăştia, tocmai de aceea au involuat pentru că nu ştiu să recunoască meritele altora înafara de ale lor.

Însă primarul veni la mine în seara aceea, şi-mi spuse că bătrânul a dat foc bărcii pentru că era greşit făcută, s-ar fi scufundat de îndată ce ar fi fost lansată la apă. Minciuni, i-am spus, nu vrea să accepte că şi alţii pot fi la fel de buni ca el. Primarul a tăcut câteva clipe, apoi mi-a zis că bătrânul a vrut să-mi transmită prin el că mă aşteaptă în zorii zilei de mâine să ne apucăm să facem altă barcă. Baliverne, am replicat, asta venea numai din gura primarului, bătrânul nu a vrut niciodată să fie deranjat, el vrea doar să fie lăsat în pace. Apoi primarul s-a ridicat şi s-a îndepărat fără să mai spună nimic. În seara aceea, mă gândisem mult la cele ce-mi spuse primarul. De ce m-ar fi minţit, nu avea motive, nu se fac jocuri politice aici. Ce motiv ar avea primarul să mai stau, bani nu mai aveam, tocmai îi dădusem ultimii bani, o sumă frumuşică ultima oară pentru faptul că mă găzduise la el în casă. Dar banii aici nu înseamnau aproape nimic, pentru că oricum primarul cumpărase un camion cu saci de orez care erau folosiţi în interesul tuturor. Făcusem o listă în minte cu motive  pro sau contra, să mă duc în zori să mă apuc de altă barcă sau să nu mă duc. Merita efortul au ba?

Mă trezisem mai obosit decât mă culcasem. Mă îndreptasem de spate şi fără să-mi dau seama apucasem drumul către capătul satului înspre coliba bătrânului. Nici nu apucasem să ajung bine că mă trezisem cu dalta în mână scobind în lemnul viguros şi tânăr al unui trunchi de plută care nu ştiu prin ce mijloace ajunse acolo. Muncisem toată ziua, fără să mănânc nimic. Eram prea mâhnit că cealaltă barcă se făcu scrum şi pentru că doream să-mi alung acest lucru din minte, munceam de zor, trudind ca un cal de cursă lungă. Ajuns la casa primarului, m-am întins pe podeaua rece şi umedă, pe patul de paie cu care deja mă obişnuisem. Eram într-o stare ciudată, în care nu puteam să adorm din cauza oboselii. Mă foisem de câteva ori ba pe-o parte, ba pe-alta fără astâmpăr. La un moment dat se auziseră paşi în preajma colibei, în bătăia luminii se configura o siluetă feminină. Deasupra era o lună mare, rotundă, aşa de aproape de pământ încăt ai fi zis că o poţi prinde şi o poţi purta pe umeri în orice colţ al lumii vrei. O adiere uşoară de iasomie şi aloe vera îmi invadă nările. Era fiica primarului care se apropie şi îmi puse mâna la gură pentru a mă împiedica să protestez în vreun fel. Era prea de tot, intru în casa omului, mă bucur de ospitalitatea lui şi-i înşel încrederea culcându-mă cu fiica lui. Pesemne ea auzise din camera alăturată că ceva nu-mi dă pace şi venise pentru a mă linişti. Îmi oferi toată splendoarea feciorelniciei ei în acea seară. Dimineaţa mă trezisem ca nou, singur, puţin în dubiu dacă episodul din noaptea trecută a fost doar un vis sau s-a întâmplat aievea. M-am dus plin de entuziasm la coliba bătrânului hotărât mai mult ca niciodată să fac barca aceea, aşa cum trebuia şi să termin odată cu afacerea asta care se lungea peste putinţă de prevăzut.  

Zilele se scurseră una după alta şi nimic nu deranjă pacea universală. Nu existau conflicte, nu era nimeni ameninţat cu foametea, disperarea nu-şi avea nici un rost. Timpul se ţinea de obicei de laun eveniment la altul care marca existenţa sătenilor, fie o căsătorie, fie un torent dezlănţuit de natură. Fiica primarului îşi făcu un obicei să mă viziteze la ceas de noapte, iar eu mă întrebam dacă nu cumva primarul bănuieşte ceva. Între timp  terminasem prima mea barcă, satisfacţia mă copleşi atunci când o lansasem la apă, un adevărat succes după câte îmi spuseră bărbaţii care mergeau cu ea la pescuit în largul lacului. Adusesem şi câteva inovaţii în sat, printre care un sistem rudimentar de canalizare, prin care se igieniza satul şi se stropeau culturile de yucca şi porumb. Făcusem mari progrese şi în a învăţa dialectul zonal, astfel că nu se ţinea nici o întrunire a bărbaţilor fără ca eu să nu fiu prezent. Uitasem în totalitate de viaţa mea şi parcă şi cunoscuţii mă abandonaseră pe aceste meleaguri uitate de lume. De fiecare dată când mă gândeam la viaţa mea anterioară, îmi dădeam seama ce uşurare era să nu duc grija cardului meu visa, a cărui cont scădea simţitor de fiecare dată spre sfârşit de lună, să uit de facturi  şi de termene limită.

Timpul trecuse peste mine, sezon după sezon, construind tot altă şi altă barcă. Mă stabilisem într-una dintre colibele din sat cu fiica primarului, care încuviiţă unirea noastră.  Fiica primarului îmi oferi doi băieţi şi o fată care zburdau toată ziua pe străzile pline de glod sau crăpate de uscăciune ale satului. Băieţii erau deştepţi şi îndrăzneţi din cale afară, iar fiica mea era cea mai frmoasă şi mai mândră dintre fete.

Într-o bună zi, bătrânul se uită la mine şi-mi spuse: “Ai venit la mine să-ţi povestesc istoria unui mare erou al neamului meu. Nu cunosc nici un astfel de om, viaţa a fost aici mereu tihnită şi satul nostru îl ştiu aşa cum e dintotdeauna. Nu s-a întâmplat nimic deosebit pe aceste meleaguri încât un om să poată avea puterea să schimbe cursul destinelor noastre. Dar tu poţi să te numeşti un erou pentru că ai vrut să cunoşti viaţa şi să înveţi de la ea ce e mai preţios, şi anume să te bucuri că trăieşti.” La început nu am înţeles ce a dorit să spună cu cuvintele astea, le-am reţinut şi le păstrez la fel de vii în minte ca şi cum totul s-ar petrece aivea. A doua zi am aflat cu stupoare că bătrânul a murit. A fost incinerat şi cenuşa i-a fost împrăştiată pe aripile vântului deşertăciunii, ca acesta să poarte cenuşa trupului pe toate meleagurile pământului ca cel care a trecut în natura neînsufleţită să poată să cunoască TOT.

M-a mâhnit atunci că numai atâta a avut să-mi spună, pentru că după ani de trudă mă aşteptam la mai mult.Simţeam că datoria mea se încheiase aici şi trebuia să mă reîntoc la civilizaţie pentru a  scrie articolul respectiv.

 Am făcut cale întoarsă timp de o zi şi o noapte ca să-mi regăsesc familia şi pe cei dragi. Am descoperit cu stupoare că mă crezuseră mort în tot acest răstimp. Soţia se recăsătorise, fiica mea era la universitate şi nici nu dorea să audă de mine, spunându-mi că am abandonat-o toţi aceşti ani. Colegii de la redacţie aproape că mă uitaseră cu toţii. Nu m-au lăsat să-mi public articolul, se schimbaseră între timp zeci de redactori şefi. Îmi trântiseră în faţă uşile afirmând că îndrug baliverne care nu se mai cumpără în zilele astea. Nu se mai caută astfel de poveşti, mondenităţile sunt pe val. Am reuşit totuşi să public cu ajutorul unui vechi prieten câteva poze şi vorbele bătrânului la pagina de articole primite de la cititori.

Acum mă aflu în avion, mă îndrept din nou spre satul meu iubit, le-o fi dor de mine. Sunt sigur că fiica primarului şi copii mei îşi duc viaţa tihnită fără ca nici o clipă să uite de mine. Poate într-o bună zi satul va avea nevoie de un nou primar, pentru că de un tâmplar  sigur are nevoie.

 

 

 

 

 

9 responses to “Secretul timpului (II)

  1. excelent!
    o poti transforma in roman🙂

  2. Pai daca ajungi primar, sa dai de stire, venim la tine-n sat sa bem o bere😀

    • moaikmia, da’ tu chiar nu ai avut ce face de ai citit tot textul asta kilometric. sau ai citit doar sfarsitul si ai tras concluzia? hi,hi,hi. :)e fain, ca acolo nu se voteaza, deci nu risc sa beau sampanie de cu seara si dimineata sa-mi dau seama ca m-am imbatat cu apa chioara.

  3. Mikael, nu te dezminti: ai scris un inceput de roman incantator! Felicitari! Astept cu nerabdare continuarea! O zi frumoasa!

  4. Pingback: ŞOAPTE «

  5. Pingback: Tăcerea strigătului « Nu te compromite! Nu te ai decât pe tine.

  6. Pingback: O viaţă împreună, de Constantin Stănoiu | Blogul lui Nea Costache

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s