Monthly Archives: aprilie 2010

Un firav semn de viata

Stiu ca va asteptati sa postez ceva. Nu e ca nu as avea ce, dar nu am linistea necesara ca sa scriu. Prefer ca scrisul sa-mi aduca aminte despre perioadele frumoase ale vietii mele, acum trec printr-un tumult datorat mai multor cauze. O sa revin cat mai curand posibil.

Sunt perioade ca aceasta in care trebuie sa ma intorc la viata reala. Ma refugiez adesea in alter ego-ul meu virtual doar in acele clipe, perioade cand viata reala nu ma trage cu picioarele din nou pe pamant cu brutalitate. Inainte de toate trebuie sa-mi asigur existenta, si atunci cand ma angajez intr-un proiect, ma dedic trup si suflet. Nu spun ca va neglijez pentru ca nu am timp, dar pentru ca nu am disponibilitatea spirituala ca sa scriu. Ceva. Orice.

Ne recitim cat mai curand, cu tot la fel de multa placere.

Noaptea cuţitelor lungi

Ploua neîncetat, de trei zile deja nu mai văzusem lumina soarelui. De la ora şase se aşternuse şi ceaţa. Îmi îmbrăcasem pardesiul cel bun, afară era răcoare. Mă încălţasem cu pantofii cei noi, hotărât să evadez din casă în ciuda potopului care curgea pe străzile Vienei.

 Simţeam că mă sufoc. Ştiam că o să dau într-o depresie gravă, dacă mai stăteam mult în odaia sordidă care mă adăpostea de câţiva ani de zile, de când mă apucasem să frecventez cursurile de zi ale Facultăţii de Geo-Politică ale renumitei universităţi vieneze.

Eram deja de patru ani în Viena şi abia reuşisem să fac parte dintr-un grup de prieteni, cei mai mulţi încă mă priveau sceptic şi erau foarte reticenţi în a mă aborda. Le era frică de felul în care îmi expuneam tezele şi proiectele la care lucram cu mare înflăcărare. Le era teamă de felul în care combăteam cu argumente indestructibile orice reproş, orice observaţia adusă  la vreuna dintre lucrările pe care le susţineam, până în pânzele albe, deşi, uneori, privind în urmă, îmi dădeam seama cât de copilăros eram bătându-mă în piept cu pumnul că deţin adevărul absolut, suprem. Plecam deseori încrâncenat după cursuri, îndreptându-mă cu paşi repezi spre casă, dar odată intrat în odaia aceea strâmtă şi întunecată râdeam în hohote ca un nebun închipuindu-mi ce figuri făceau colegii mei observându-mă ca un despot ce-şi calcă în picioare toţi adversarii politici, fără scrupule, cu sânge rece, gata să-i înjunghie la orice ezitare de-a lor. Pentru mine era doar un joc, pentru ei era o dramă.

Îmi plăcea sunetul pe care îl scoteau pantofii mei cei noi pe pavimentul de piatră la fiecare pas pe care îl făceam. Zgomotul paşilor mei umplea spaţiul pustiu, rece, cufundat în beznă şi în ceaţă. De fiecare dată aveam o senzaţie vagă că cineva mă urmăreşte. Deseori crezusem că surprind doi domni cu pălării înalte, îmbrăcaţi în negru, urmărindu-mă. Apoi, dispăreau, ca într-un neant care se deschidea şi îi înghiţea fără să fii existat vreodată. Mă înşelasem deseori astfel. Poate era doar imginaţia mea. Dar aceste episoade erau deseori însoţite de o senzaţie puternică de teamă.

După orele de şcoală obişnuiam să rătăcesc pe străzi. Îmi plăcea aerul vienez, avea o mireasmă boemă. Aveam şi o slujbă ca jurist pe lângă un avocat din Viena. Angajatorul meu era un tip scund, gras, cu fălci mari şi puternice, cu mustăţi răsucite, cu părul negru uşor cârlionţat, cu sprâncene groase şi arcuite, cu un nas gros şi borcănat, cu buze cărnoase, totul la el era exagerat, adesea îl auzeam apropiindu-se gâfâind greu şi vorbind mai mult pentru sine. Pe nas ţinea o pereche de ochelari cu rama subţire cu lentile rotunde şi mici care-i alunecau mereu de pe nas căznindu-se să-i pună la loc cu gesturi largi şi expresive.

Intrasem în contact, schimbasem păreri, cu mulţi dintre reprezentanţii înalţi ai baroului vienez de când mă angajasem la biroul avocatului Heindermann. Mă priveau ca pe un adolescent uşor obsolent, dar mă ascultau cu interes şi desfătare. La sfârşit îi puteam auzi spunăndu-mi pe un timbru sobru: „Ei, copile, văd că ştii foarte multe lucruri, dar mai ai mult până când o să înţelegi despre ce e vorba cu adevărat în viaţă şi în politică”.  De fiecare dată mă irita la fel de tare această remarcă, de parcă eu îmi răceam gura degeaba doar pentru a-mi impresiona audienţa, nu luau deloc în seamă observaţiile mele profunde despre situaţia socio-economică actuală, despre justiţie sau jocurile politice pe care le intuiam atât de exact uneori încât aş fi putut să pun rămăşag în mai multe cazuri că lucrurile vor merge după cum afirmasem cu mult înainte ca ele să se întâmple.

Într-o bună zi la uşa avocatului se prezentă o doamnă la vreo 40 de ani cu un copil de mână, nu mai în vârstă de 7 anişori.  Doamna era îmbrăcată în negru şi părea tare necăjită din cauza unui episod nefericit ce-i marcase de curând existenţa. Avocatul o linişti în cele din urmă pentru că doamna începuse la un moment dat să plângă. Copilul care o însoţise pe doamna aceea stătea liniştit pe un scăunel din dreapta ei, bălăngănindu-şi picioarele, înţelegând parcă prea puţin din cele ce se întâmplă cu el ori cu mama lui, după cum am presupus la acea dată.

Doamna în negru revenise şi a doua zi, la fel de plânsă ca şi în ziua precedentă. Copilul stătea acolo, privind pe pereţi cu aceeaşi privire inocentă. Avocatul o linişti şi o trimise din nou acasă, asigurând-o că totul se va rezolva, că nu trebuie să-şi facă prea multe griji, sfătuind-o să-şi bocească soţul în linişte pentru că de partea financiară se va ocupa el împreună cu asociaţii săi.

Doamna reveni de atunci cu precădere la aceeaşi oră. Avocatul îi servea cu câte o ceaşcă de ceai şi dulceaţă şi pe ea şi pe copil. O asculta pe doamna în negru care nu mai plâgea dar care îşi exprima de fiecare dată aceeaşi nelinişte pe care o încerca de la trecerea în nefiinţă a soţului ei. Doamna sosea întotdeauna la orele 18 fix, dar nu zăbovea niciodată mai mult de jumătate de oră pentru că avocatul o conducea respectuos şi solemn spre uşă, căci trebuia să se pregătească pentru a lua cina la orele 19 cu soţia şi cei patru fii ai săi.

Scena se petrecu în fiecare seară mai multe luni la rând, până când avocatul îi spuse că cel mai bine ar fi fost pentru ea şi pentru fiul ei să-şi găsească un alt beneficiar care să le asigure condiţiile de subzistenţă necesare pentru că avocatul urma să-i vândă casa pentru a acoperi cheltuielile de până în prezent cu întreţinerea lor. Doamna în negru se cutremură şi începu să bocească de trei ori mai tare decât în ziua când păşise pentru prima oară pragul avocatului Heindermann.

În clipa respectivă, când doamna împreună cu copilul ieşiseră în seara aceea de la avocat, eram convins pe deplin de nedreptatea pe care avocatul împreună cu asociaţii i-o făcuseră acestei femei. Realizasem după chitanţele pe care le completasem, adresate doamnei în negru, că avocatul împreună cu asociaţii îi imputaseră cheltuieli umflate cu mult peste puterile lor financiare pentru diferite servicii pe care i le oferise cu scopul precis de a o ruina şi de a pune mâna pe averea răposatului doctor, soţul doamnei.

Stăteam în pat gândindu-mă la cât de nedreaptă e societatea cu dei aflaţi în nevoie, cu cei neajutoraţi, cu cei slabi, cu cei fără de ştiinţă de asemenea lucruri teribile pe care le urzesc cei precum avocatul Heindermann şi asociaţii săi.  Ce puteam să fac, eram şi eu la rându-mi strâmtorat, dacă divulgam jocul murdar al avocatului riscam să nu mai fiu primit în barou după ce voi absolvi şi mai aveam atât de puţin până la terminarea şcolii. Aveam de gând să vorbesc cu avocatul şi cu asociaţii săi, pentru a-i face să înţeleagă de cazul disperat prin care o să treacă acea femeie şi copilul ei în cazul în care o vor lăsa în stradă. Aveam de gând să-i ameninţ că mă voi duce nu la autorităţi, ele erau neputincioase în faţa unui astfel de caz, la urma urmei totul era legal, doar eu cu mâna mea completasem toate chitanţele pentru banii scoşi din contul răposatului doctor şi băgaţi în buzunarele avocaţilor, ci am să mă duc la avocatul Clemens, adversarul de temut al avocatului Heindermann.

Nu puteam să dorm, mă zvârcoleam de pe o parte pe alta fără astâmpăr. Mă ridicasem în capul oaselor, îmbrăcasem la repezeală pantalonii şi pardesiul şi o luasem hotărât pe străzi. Mă îndreptam către casa avocatului val-vârtej. Ajuns în faţa porţii mari de lemn, luminată de un felinar negru, prinsesem cu forţă ciocănelul de fier şi bătusem fără reţinere deşi era trecut de orele două ale nopţii. Un servitor se ivi cu o lumânare la uşă, nici nu apucase să zică ceva că-l trântisem cu spatele de perete. O luasem la fugă prin salon, în capăt se afla uşa din spate a biroului prin care avocatul intra pentru a lua masa. Răbufnisem pe uşa aceea cu valetul pe urmele mele, mare îmi fu mirarea să-i găsesc pe cei cinci asociaţi şi cu avocatul în frunte, adunaţi  în jurul mesei ovale din birou. Nici unul nu grăi nimic la vederea mea, doar avocatul îi făcu semn valetului să ne lase singuri.

Avocatul într-o linişte de mormânt, pufăind dintr-o pipă puturoasă, fumul îmi intra în nări, eu abia trăgându-mi sufletul, scoase un săculeţ din piele cu bani pe care-l aruncă pe masă.”I-ai” îmi spuse, „Sunt pentru tăcerea ta. I-ai şi-ţi va fi bine alături de noi”. Neştiind ce să cred întinsesem mâna ca să bag săculeţul în buzunar, apoi mă izbi poza doamnei în negru cu copilul de mână, îmi adusem aminte de ochii mari, albaştri, calzi şi puri ai copilului şi de prima zi când doamna i se înfăţişă avocatului, copleşită de durere, cu sufletul profund îndurerat de pierderea ce o suferise şi cum avocatul o liniştise. Şarlatanul acesta deja ştia încă din prima zi că o va jecmăni, o va prădui ca în codru ca pe un animal rănit, abandonat, neajutorat, lăsat în seama destinului.

Iritat până la culme, apucasem cuţitul cu lama lungă cu care obişnuiam să desfac plicurile şi-l înjunghiasem drept în gâtul lui gros, spintecându-i guşa în două, sângele ţâşnind, împroşcând-i pe asociaţii săi care rămaseră înmărmuriţi de scena care se desfăşura sub ochii lor.

(continuarea mâine seară, după cum v-aţi obişnuit deja)

Timpul şi cunoaşterea

Abudenţa de informaţie a înghiţit timpul. Fluviul de informaţie care se revarsă în fiecare zi în casele şi minţile noastre ne-a făcut să realizăm că nu vom cunoaşte vreodată lumea.

Te descoperi pe sine când te transpui în pielea altei persoane, dar când ceilalţi sunt de un număr care te sufocă, ce te faci?

Timpul înseamnă cunoaştere, numai dacă nu-l iroseşti. Materia înmagazinează timp, materia redă prin toţi porii ei trecerea timpului. Dacă materia nu ar suferi din cauza efectelor fizice, evidenţiate de semnele pe care corpurile le suferă, dacă obiectele nu şi-ar produce una alteia leziuni, ele ar trăi veşnic. Dacă un corp ar sta într-un singur loc şi ar fi protejat de orice fel de atac al oricărui intrus bio-fizic, aer (vânt), apă (umezeală), foc (căldură),  pământ (erouziune), rugină (măcinare), putregai (transformare), bacterii (degradare), atunci acel obiect ar cunoaşte infinitul timpului, deci ar călători în timp. Pentru că în lupta dintre spaţiu şi timp, avem nevoie de timp pentru a parcurge spaţiul, căci timpul pare că învinge orice formă de viaţă şi deci stăvileşte cunoaşterea, pe când spaţiul e cel care dezvăluie secretele sale şi anume informaţia înmagazinată în materia dispersată pe întinderi tot mai mari cu cât omul cucereşte noi frontiere.

Timpul nu va fi niciodată la fel, va fi tot mai puţin.Viaţa va fi tot mai scurtă şi moartea va fi tot mai aproape pentru că informaţia este mai multă, se acumulează neîncetat de la an la an. Unui om plictisit nu-i este şi nu-i va fi vreodată frică de moarte pentru că el nu regretă că nu mai are timp să cunoască ceva nou, pus în faţa clipei fatale încearcă poate doar o frică instinctuală de necunoascut. Un om în căutarea cunoaşterii e mereu îngrozit de clipa morţii pentru că nu a avut niciodată timp să se plictisească de viaţă. Unii o văd ca pe o trecere, când clipa morţii va sosi o lespede îi va izbăvi de toate păcatele. Alţii se gândesc  cu groază că nu vor mai apuca să cunoască, să-şi îmbogăţească spiritul pentru a păşi în lumea celor drepţi, mai bogaţi, emancipaţi, ridicaţi intelectual şi sufleteşte.    

Timpul e pentru toţi la fel, dar fiecare îl resimte în felul său. Pentru unii se dilată, pentru alţii se comprimă.  Timpul trece cu aceeaşi viteză oricine şi oriunde ai fi, doar că fiecare îi acordă importanţa cuvenită. Unii nu realizează nimic în decursul vieţii lor deşi resimt povara a generaţii, unii relizează într-o viaţă cât alţii în zece deşi se sting în putere cu gândul că vor putea realiza încă pe atât. Unii oameni schimbă cursul istoriei, deviind timpul spre secole de beznă ori de lumină, peste alţii, mulţi, trece timpul fără ca măcar cineva să amintească vreodată de numele lor.

Trebuie să profitatăm de timpul nostru, cu toţii suntem muritori. Cât trăim? Prin noi înşine dar şi prin amintirea celorlalţi, depinde de importanţa pe care i-o acordăm vieţii!

Eu, ca prozator

     Asa cum ziceam si la Mircea pe blog, in proza, autorul trebuie sa se identifice in toate persoanjele pentru a crea ceva verosimil. Autorul trebuie sa se vada pe sine in cititor, critic si observator neutru, trebuie sa joace toate aceste roluri pentru a intelege in primul rand din toate unghiurile problema luata in discutie, aici intervine inteligenta multipla. Nu trebuie sa fii neaparat duplicitar, doar cu simt empatic foarte dezvoltat.
Regula de baza a prozei este jocul, dar jocul “real”. Trebuie sa fii pe rand erou (in sensul de personaj principal, el poate fi tantalau sau curajos, genial sau natarau etc), personaj negativ, judecator, calau, gloata sau personajul colectiv, cititor, observator neutru si Dumnezeu ( in sensul ca detii controlul destinelor personajelor tale dar au si ele un liber arbitru la care nu poti sa intervii).
Proza povesteste ceva, nu trebuie sa fie neaparat plina de metafore, au si ele importanta lor intr-o naratiune, dar cand se opereaza doar cu simboluri si metafore, comparatii si descrieri, asta inseamna ca autorul face deja poezie. Proza e mai degraba usoara, e cursiva, e fluenta, e simpla, e interactiva, e ambientala, introduce cititorul in mijlocul evenimentelor sau il pune in postura de a se identifica cu eroul, actiunea trebuie sa surprinda pentru a mentine interesul cititorilor.
Un bun prozator e pe rand, un bun psiholog, arhitect, dramaturg/scenarist, observator/reporter.

Asta seara, Rubens

Priviţi această femeie, nu emană ea o lumină puternică de maternitate. E o femeie zdravănă care poate să ofere copii sănătoşi, vlăstari viguroşi ai unei dinastii perpetue.

Pentru că discutăm despre Rubens, vom lua în discuţie femeile. Ce aţi prefera? O concubină ca un Mercedes sau una ca un Wolkswagen. Aţi dori o damă lângă voi ca o maşină scumpă, luxoasă, dar care consumă mult şi a cărei întreţinre costă mult, şi care vă va servi atâta vreme cât aveţi bani ca să vă daţi cu ea, în rest trebuie să o admiraţi în parcare.  Sau preferaţi o maşină mică, cu consum redus, cu care să-ţi faci treaba, care să nu te coste foarte mult, dar care să te slujească şi la bine şi la greu.

Uitaţi-vă la scena aceasta, e de un erotism nebun deşi i se văd doar sânii personajului feminin din imagine. E îmbrăcată în roşu, o culoare care stârneşte, care aţâţă, care incintă. Dramatismul amplifică acest instinct primar pe care îl resimt, căci sexul adevărat nu are nici un „haz”, dimpotrivă pasiunea e serioasă, e brutală. Împerecherea e doar o încleştare, o regăsire a bărbatului în braţele celei în care caută cu disperare dragostea maternă. Femeia e neputincioasă, ea nu poate decât să ofere, atâta tot, nimic altceva, bărbatul e mereu nemulţumit şi copleşit fie de temerile interioare,fie de neputinţa de a-i oferi mai mult consoartei, fie de ambiţiile care-i ruinează fiinţa.

Iat-o şi pe Eva, nu vi se pare angelică? Adam o ademeneşte, aşa cum a facut-o mereu. Ea e pură, e o fecioară naivă, Adam e mai în vârstă şi o ispiteşte. Eva nu are nici o vină decât aceea de a fi femeie.  

Iată-l şi pe Saturn, devorând un nou născut. O imagine carnală terifiantă despre cruzimea omului. Nu poţi să te abţii, ca cele mai profunde sentimente de scârbă şi ură să nu-şi treacă prin minte, să-ţi invadeze conştiinţa ca un fluviu rece care-ţi face pielea de găină. Homo homini lupus, omul e lup pentru om. Din multe puncte de vedere omul e capabil de cele mai horifice crime. În junglă moartea e narturală, tigrul vânează pentru a se hrăni. Omul ucide adesea pentru a-şi satisface lăcomia spirituală, pentru a-i întina pe alţii. Omul, deşi înzestrat cu abilităţi cognitive care îl situează pe treapta superioară a ierarhiei speciilor, ca un paradox, e capabil să comită crime demne doar de o specie barbară.  Revoluţia dintre nou şi vechi, dintre inovaţie şi conformism.

Deşi exagerată, femeia lui Rubens mi se pare totuşi diafană. Îmi plac femeile cu şolduri late şi sânii mici, îmi exprimă o sexualitate puternică.

Polonia, din nou mărul discordiei în diplomaţia internaţională

Să ţinem un moment de reculegere pentru Polonia. Acum, cel mai bun lucru ar fi să acordăm respectul datorat celor plecaţi de printre noi.

Există multe ipoteze, să nu le numesc acuzaţii, dar sunt de părere că cel mai bine, pentru întreaga omenire ar fi să nu ne inflamăm, trebuie să acordăm Rusiei dreptul la nevinovăţie până la dovada contrarie. Riscăm un prea mare scandal diplomatic, riscăm să trezim un monstru demult adormit, ororile celui de-al doilea război mondial sunt mult prea proaspete în mentalul colectiv pentru a repeta asemenea greşeli istorice, mondiale.

Aş fi vrut nici să nu scriu despre acest lucru, mi-ar fi mai bine dacă aş nega totul şi m-aş mulţumi cu fericirea ignoranţilor, despre ce nu cunoşti, nu-ţi poate face rău, dar încă mi-e proaspăt în minte episodul de acum 3 ani, din 2007 de la Tallin, capitala estonă. Pentru a veni în ajutorul Rusiei, am putea foarte bine să suspectăm chiar alianţa nord-atlantică de vreun complot mondial sau uniunea europeană, preşedintele polon nu a fost tocmai pe placul UE sau altor organisme internaţionale.   

Mă pot duce cu gândul la un alt scenariu, mult mai fantezist, prin care Statele Unite sunt acuzate de către unii cercetători din Austria că ar deţine un dispozitiv care provoacă seisme, cum au fost cel din Haiti şi Chile în scopul descoperirii de noi zăcăminte de petrol. Se ştie, încă de prin anii ’60 Statele Unite au făcut teste cu dispozitive în Triunghiul Bermudelor care reuşeau să deregleze aparatele de bord ale navelor atât aeronautice, cât şi navale, de aici până la un „instrument” capabil de unde magnetice şi ultrasunete de mare intensitate şi frecvenţă, nu e un pas mare gândindu-ne la societatea ultratehnologizată a zilelor noastre. Se ştie, multe proiecte folosite prima oară în scopuri militare şi-au regăsit aplicaţii felurite şi în domenii civile, precum este GPS-ul, foarte larg răspândit astăzi. Cine ştie ce am putea descoperi mâine.

Oricare ar fi rezultatele anchetei privind prăbuşirea avionului în care se aflau cei 87 de diplomaţi, cel mai bun lucru pe care putem să-l facem este să fim alături de Polonia pentru pierderea atât de dureroasă pe care a suferit-o ieri.

Biblioteca „Adevarul”

Precum în unele reportaje pe care le-am văzut la televizor, sunt unul dintre aceia care şi-a cumpărat (mai degrabă aş spune că mi-am făcut singur) o bibliotecă special pentru a adăposti volumele apărute în colecţia „Adevărul„. Chiar dacă unele deja le citisem, dar nu am avut bani ca să le cumpăr la vremea respectivă, chiar dacă unele tânjesc să le cumpăr de foarte mult timp şi să le citesc dar nu am avut prilejul sau dacă pe unele nu aş fi dat nicioadată banii, acum, după ce am cumpărat volum după volum, toate mi se par la fel de valoroase.

Dacă stau să mă gândesc bine, după un calcul scurt îmi reiese că doar prin această acţiune am investit în cultură până acum 1000 de ron, nu e deloc o sumă neglijabilă gândindu-ne la ce alte ispite încearcă consumatorul român. 

Salut această iniţiativă pe care ţin să o laud pe blogul meu dedicându-i acest articol. M-au bucurat îndeosebi romane precum „Procesul” lui Kafka, carte pe care am citit-o în liceu şi pe care am dorit mult să o am încă de pe atunci ca să o recitesc atunci când mă regăsesc în viaţa de zi cu zi într-un absurd negru ca în universul kafkian. La fel ca în cazul lui Kafka, s-a întâmplat şi cu „Decameronul” lui Bocaccio (în isteria orgasmică a societăţii moderne)  şi „Enigma Otiliei” a lui G. Călinescu, încercat pe atunci şi întotdeauna de vise umede adolescentine chiar dacă acum sunt doar simbolice. M-am bucurat mult să descopăr volume pline de valoare precum „Pisica” şi „Casa de pe canal” a lui George Simenon, romane despre care nu cunoşteam nimic şi care m-au surprins într-un mod foarte plăcut. Acum citesc cu sufletul la gură „Agonie şi extaz” a lui Iriving Stone, primul volum l-am devorat deja, cel de-al doilea încă nu mi-a ajuns pe mână. Cartea lui Irving Stone e un roman document, o biografie romanţată a operei şi a destinului sinuos a măreţului Michelangelo (sunt fan înrăit Michelangelo, m-a făcut să-mi doresc să mă aplec mai atent spre artele plastice, astfel că a prins contur o nouă îndeletnicire în imaginaţia mea, desenul) Sunt cărţi, precum cele din epoca victoriană, pe care nu am răbdarea şi înzestrarea să le parcurg. Am încercat dar mi-e imposibil să le citesc cap-coadă, nu e genul meu.

Sunt cărţi pe care le deschid şi mă transportă în clipele copilăriei mele când am parcurs cu însufleţire, m-am dedicat trup şi suflet, „Winetou” de Karl May, „Robinson Crusoe” de Daniel Defoe şi ” Ultimul mohican” de James Fenimore Cooper,  „Singur pe lume” de Hector Malot şi „Ivanhoe” de Walter Scott.  

Sunt cărţi pe care doresc să le văd editate în această colecţie, cu precădere romanul meu preferat „Un veac de singurătate” de G.G. Marquez. Aş dori să vadă lumina tiparului reunite sub această colecţie şi „Ciuma” lui Camus şi „Cel mai iubit dintre pământeni” a lui Preda, şi de ce nu şi „Cartea junglei” de Rudyard Kipling.

Sunt multe cărţi pe care le-am citit, sunt multe cărţi pe care aş dori să le citesc, dar sunt şi multe cărţi pe care aş dori să le deţin, să le am aproape şi să le răsfoiesc pentru a mă teleporta din nou în pielea celui care a parcurs acele pagini cu ochii cei dintâi. Fac un apel, ca această colecţie să nu se sfârşească la volumul 100 ci să continue până la 365, adică să jungă la cifra de „o carte pe zi”.

Mulţumesc încă o dată trustului „Adevărul” pentru această iniţiativă de-a dreptul revigorantă pentru societatea românească, în general, şi pentru mine, în special.

Asta seara, Salvador Dali

Indivizii societăţii noastre sunt  împărţiti în două: extrovertiţi şi introvertiţi. Dacă primii sunt atraşi de contur surprinzând cu abilitate şi perspicacitate întregul, sunt în genere superficiali, cei din cea de-a doua categorie sunt atraşi de culoare, de substanţă cautând cu înfrigurare introspecţia, punctul de echilibru. Dali reuşeşte să le îmbine cu succes pe amândouă, pictorul prolific a creat prin prisma imaginaţiei sale complexe tablouri ce surprind genial atât  forma cât şi conţinutul.

…despre nou si vechi

Cele mai dure bătălii, cele mai sângeroase revolte se dau atunci când vechiul dă piept cu noul, când conformismul se loveşte de inovaţie, când inerţia este împinsă la spate de mobilitate, când tirania întâlneşte  mercantilismul, când rigiditatea genului întâlneşte simbolismul, atunci când legea întâlneşte intuiţia, iar plagiatul este înlocuit cu inspiraţia.   Când vechiul nu mai are nici o valoare, când vechiul  nu mai regăseşte motivul existenţei sale, noul îl suprimă. Noul are însă o singură responsabilitate, aceea de a recunoaşte, de a îndrepta şi de a învăţa din greşelile vechiului.  

 Vechiul poate fi o nonvaloare, sau mai rău, o valoare distructivă. Şi noul poate avea o valoare distructivă, dar noul poate  fi îndrumat, poate fi educat, mai are o şansă, să nu o ratăm deci.

Spirit si constiinta, Om si Divin

Omul este jumătate uman, jumătate divin. Depinde în foarte mare măsură spre care jumătate înclinăm, jumătatea căreia îi acordăm cea mai mare atenţie, care ne preocupă mai mult, cărei identităţi îi oferim mai mult timp de gândire, cărei laturi a noastre îi oferim mai mult timp din scurta noastră trecere pe acest pământ. Suntem jumătate oameni, jumătate zei, dacă folosim cât mai des acea parte divină din noi, putem îndeplini în fiecare zi cele douăsprezece munci ale lui Hercule , astfel ca omul să poată ajunge la a cunoaşte toate fructele intelectului şi spiritului uman.

Gândirea, raţionamentul rece, sobru ar putea fi un tiran care ar incendia lumea pentru a-i distruge sufletul doar pentru a-i salva mintea, iar dacă ne-am lăsa purtaţi mereu de aripile arzătoare ale sentimentelor, norul plutitor care ne-ar susţine în asemenea situaţie   s-ar putea dezintegra sub impulsul celui mai mic discomfort emoţional şi astfel ne-am prăbuşi într-un hău depresiv întunecat şi rece.   

Aşa cum am mai spus, în Antichitate omul se vedea pe sine într-o dualitate constantă cu Zeii. În renaştere Omul s-a poziţionat pe sine în centrul Universului său. Astăzi Omul se vede pe sine Zeu. Mâine, într-un viitor cât mai apropiat, sper ca Omul să aibă viziunea corectă asupra sa şi a Divinului ce-l înconjoară. Omul nu e Zeu dar nici departe de a fi, precum nici Zeul nu e Om dar nici departe de a fi, Omul nu e nici bun, nici rău, precum nici Divinul nu e nici bun ori rău, e doar o relaţie circulară cu efecte şi consecinţe multiple, cu pierderi colaterale şi de-o parte şi de alta, cu schimburi constante din care Omul învaţă noi cunoştinţe din noi experienţe şi Divinul creează noi forme cu noi frontiere.