Noaptea cuţitelor lungi

Ploua neîncetat, de trei zile deja nu mai văzusem lumina soarelui. De la ora şase se aşternuse şi ceaţa. Îmi îmbrăcasem pardesiul cel bun, afară era răcoare. Mă încălţasem cu pantofii cei noi, hotărât să evadez din casă în ciuda potopului care curgea pe străzile Vienei.

 Simţeam că mă sufoc. Ştiam că o să dau într-o depresie gravă, dacă mai stăteam mult în odaia sordidă care mă adăpostea de câţiva ani de zile, de când mă apucasem să frecventez cursurile de zi ale Facultăţii de Geo-Politică ale renumitei universităţi vieneze.

Eram deja de patru ani în Viena şi abia reuşisem să fac parte dintr-un grup de prieteni, cei mai mulţi încă mă priveau sceptic şi erau foarte reticenţi în a mă aborda. Le era frică de felul în care îmi expuneam tezele şi proiectele la care lucram cu mare înflăcărare. Le era teamă de felul în care combăteam cu argumente indestructibile orice reproş, orice observaţia adusă  la vreuna dintre lucrările pe care le susţineam, până în pânzele albe, deşi, uneori, privind în urmă, îmi dădeam seama cât de copilăros eram bătându-mă în piept cu pumnul că deţin adevărul absolut, suprem. Plecam deseori încrâncenat după cursuri, îndreptându-mă cu paşi repezi spre casă, dar odată intrat în odaia aceea strâmtă şi întunecată râdeam în hohote ca un nebun închipuindu-mi ce figuri făceau colegii mei observându-mă ca un despot ce-şi calcă în picioare toţi adversarii politici, fără scrupule, cu sânge rece, gata să-i înjunghie la orice ezitare de-a lor. Pentru mine era doar un joc, pentru ei era o dramă.

Îmi plăcea sunetul pe care îl scoteau pantofii mei cei noi pe pavimentul de piatră la fiecare pas pe care îl făceam. Zgomotul paşilor mei umplea spaţiul pustiu, rece, cufundat în beznă şi în ceaţă. De fiecare dată aveam o senzaţie vagă că cineva mă urmăreşte. Deseori crezusem că surprind doi domni cu pălării înalte, îmbrăcaţi în negru, urmărindu-mă. Apoi, dispăreau, ca într-un neant care se deschidea şi îi înghiţea fără să fii existat vreodată. Mă înşelasem deseori astfel. Poate era doar imginaţia mea. Dar aceste episoade erau deseori însoţite de o senzaţie puternică de teamă.

După orele de şcoală obişnuiam să rătăcesc pe străzi. Îmi plăcea aerul vienez, avea o mireasmă boemă. Aveam şi o slujbă ca jurist pe lângă un avocat din Viena. Angajatorul meu era un tip scund, gras, cu fălci mari şi puternice, cu mustăţi răsucite, cu părul negru uşor cârlionţat, cu sprâncene groase şi arcuite, cu un nas gros şi borcănat, cu buze cărnoase, totul la el era exagerat, adesea îl auzeam apropiindu-se gâfâind greu şi vorbind mai mult pentru sine. Pe nas ţinea o pereche de ochelari cu rama subţire cu lentile rotunde şi mici care-i alunecau mereu de pe nas căznindu-se să-i pună la loc cu gesturi largi şi expresive.

Intrasem în contact, schimbasem păreri, cu mulţi dintre reprezentanţii înalţi ai baroului vienez de când mă angajasem la biroul avocatului Heindermann. Mă priveau ca pe un adolescent uşor obsolent, dar mă ascultau cu interes şi desfătare. La sfârşit îi puteam auzi spunăndu-mi pe un timbru sobru: „Ei, copile, văd că ştii foarte multe lucruri, dar mai ai mult până când o să înţelegi despre ce e vorba cu adevărat în viaţă şi în politică”.  De fiecare dată mă irita la fel de tare această remarcă, de parcă eu îmi răceam gura degeaba doar pentru a-mi impresiona audienţa, nu luau deloc în seamă observaţiile mele profunde despre situaţia socio-economică actuală, despre justiţie sau jocurile politice pe care le intuiam atât de exact uneori încât aş fi putut să pun rămăşag în mai multe cazuri că lucrurile vor merge după cum afirmasem cu mult înainte ca ele să se întâmple.

Într-o bună zi la uşa avocatului se prezentă o doamnă la vreo 40 de ani cu un copil de mână, nu mai în vârstă de 7 anişori.  Doamna era îmbrăcată în negru şi părea tare necăjită din cauza unui episod nefericit ce-i marcase de curând existenţa. Avocatul o linişti în cele din urmă pentru că doamna începuse la un moment dat să plângă. Copilul care o însoţise pe doamna aceea stătea liniştit pe un scăunel din dreapta ei, bălăngănindu-şi picioarele, înţelegând parcă prea puţin din cele ce se întâmplă cu el ori cu mama lui, după cum am presupus la acea dată.

Doamna în negru revenise şi a doua zi, la fel de plânsă ca şi în ziua precedentă. Copilul stătea acolo, privind pe pereţi cu aceeaşi privire inocentă. Avocatul o linişti şi o trimise din nou acasă, asigurând-o că totul se va rezolva, că nu trebuie să-şi facă prea multe griji, sfătuind-o să-şi bocească soţul în linişte pentru că de partea financiară se va ocupa el împreună cu asociaţii săi.

Doamna reveni de atunci cu precădere la aceeaşi oră. Avocatul îi servea cu câte o ceaşcă de ceai şi dulceaţă şi pe ea şi pe copil. O asculta pe doamna în negru care nu mai plâgea dar care îşi exprima de fiecare dată aceeaşi nelinişte pe care o încerca de la trecerea în nefiinţă a soţului ei. Doamna sosea întotdeauna la orele 18 fix, dar nu zăbovea niciodată mai mult de jumătate de oră pentru că avocatul o conducea respectuos şi solemn spre uşă, căci trebuia să se pregătească pentru a lua cina la orele 19 cu soţia şi cei patru fii ai săi.

Scena se petrecu în fiecare seară mai multe luni la rând, până când avocatul îi spuse că cel mai bine ar fi fost pentru ea şi pentru fiul ei să-şi găsească un alt beneficiar care să le asigure condiţiile de subzistenţă necesare pentru că avocatul urma să-i vândă casa pentru a acoperi cheltuielile de până în prezent cu întreţinerea lor. Doamna în negru se cutremură şi începu să bocească de trei ori mai tare decât în ziua când păşise pentru prima oară pragul avocatului Heindermann.

În clipa respectivă, când doamna împreună cu copilul ieşiseră în seara aceea de la avocat, eram convins pe deplin de nedreptatea pe care avocatul împreună cu asociaţii i-o făcuseră acestei femei. Realizasem după chitanţele pe care le completasem, adresate doamnei în negru, că avocatul împreună cu asociaţii îi imputaseră cheltuieli umflate cu mult peste puterile lor financiare pentru diferite servicii pe care i le oferise cu scopul precis de a o ruina şi de a pune mâna pe averea răposatului doctor, soţul doamnei.

Stăteam în pat gândindu-mă la cât de nedreaptă e societatea cu dei aflaţi în nevoie, cu cei neajutoraţi, cu cei slabi, cu cei fără de ştiinţă de asemenea lucruri teribile pe care le urzesc cei precum avocatul Heindermann şi asociaţii săi.  Ce puteam să fac, eram şi eu la rându-mi strâmtorat, dacă divulgam jocul murdar al avocatului riscam să nu mai fiu primit în barou după ce voi absolvi şi mai aveam atât de puţin până la terminarea şcolii. Aveam de gând să vorbesc cu avocatul şi cu asociaţii săi, pentru a-i face să înţeleagă de cazul disperat prin care o să treacă acea femeie şi copilul ei în cazul în care o vor lăsa în stradă. Aveam de gând să-i ameninţ că mă voi duce nu la autorităţi, ele erau neputincioase în faţa unui astfel de caz, la urma urmei totul era legal, doar eu cu mâna mea completasem toate chitanţele pentru banii scoşi din contul răposatului doctor şi băgaţi în buzunarele avocaţilor, ci am să mă duc la avocatul Clemens, adversarul de temut al avocatului Heindermann.

Nu puteam să dorm, mă zvârcoleam de pe o parte pe alta fără astâmpăr. Mă ridicasem în capul oaselor, îmbrăcasem la repezeală pantalonii şi pardesiul şi o luasem hotărât pe străzi. Mă îndreptam către casa avocatului val-vârtej. Ajuns în faţa porţii mari de lemn, luminată de un felinar negru, prinsesem cu forţă ciocănelul de fier şi bătusem fără reţinere deşi era trecut de orele două ale nopţii. Un servitor se ivi cu o lumânare la uşă, nici nu apucase să zică ceva că-l trântisem cu spatele de perete. O luasem la fugă prin salon, în capăt se afla uşa din spate a biroului prin care avocatul intra pentru a lua masa. Răbufnisem pe uşa aceea cu valetul pe urmele mele, mare îmi fu mirarea să-i găsesc pe cei cinci asociaţi şi cu avocatul în frunte, adunaţi  în jurul mesei ovale din birou. Nici unul nu grăi nimic la vederea mea, doar avocatul îi făcu semn valetului să ne lase singuri.

Avocatul într-o linişte de mormânt, pufăind dintr-o pipă puturoasă, fumul îmi intra în nări, eu abia trăgându-mi sufletul, scoase un săculeţ din piele cu bani pe care-l aruncă pe masă.”I-ai” îmi spuse, „Sunt pentru tăcerea ta. I-ai şi-ţi va fi bine alături de noi”. Neştiind ce să cred întinsesem mâna ca să bag săculeţul în buzunar, apoi mă izbi poza doamnei în negru cu copilul de mână, îmi adusem aminte de ochii mari, albaştri, calzi şi puri ai copilului şi de prima zi când doamna i se înfăţişă avocatului, copleşită de durere, cu sufletul profund îndurerat de pierderea ce o suferise şi cum avocatul o liniştise. Şarlatanul acesta deja ştia încă din prima zi că o va jecmăni, o va prădui ca în codru ca pe un animal rănit, abandonat, neajutorat, lăsat în seama destinului.

Iritat până la culme, apucasem cuţitul cu lama lungă cu care obişnuiam să desfac plicurile şi-l înjunghiasem drept în gâtul lui gros, spintecându-i guşa în două, sângele ţâşnind, împroşcând-i pe asociaţii săi care rămaseră înmărmuriţi de scena care se desfăşura sub ochii lor.

(continuarea mâine seară, după cum v-aţi obişnuit deja)

4 responses to “Noaptea cuţitelor lungi

  1. Hai, măi, ce ne ţii n suspense! 🙂

  2. Pingback: Frust « Ioan Usca

  3. Pingback: Ioan Usca – Ultimul Mitropolit – 14 « Caius

  4. Pingback: Timpuri noi « Nataşa

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s