Treceam vara în sandale

Abia aşteptam să vină seara, să prindem cărăbuşi mari, cu picioare aspre care ţi se agăţau de piele. Le speriam pe fete, le mai băgam câte unul în tricou şi ne uitam la ele cât sunt de isterice din cauza unei biete gâze, efemeră ca şi lunile de vacanţă, chiar dacă -i ziceau mare, aşa de repede treceau cele trei luni că nici nu-mi dădeam seama că deja era 1 septembrie şi începutul şcolii nu mai era aşa departe cum mi-l închipuiam eu în 15 iunie.

Jucam v-aţi ascunselea pe-nserat. Mă ascundeam cu câte o fată de vârsta mea prin Dumenzeu ştie ce ciulini şi brusturi, numai ca să ne giugiulim. Ce ştiam noi, la vârsta aia? Trebuia să vină bunica cu joarda după noi să ne bage în casă. Nu vroiam să ne ducem în casă nici în ruptul capului.

Încălzea bunica câte un butoi mare cu apă, ne băga pe toţi trei în cadă şi freca la noi cu săpun de casă, ne frecţiona, aşa ne spunea. Adevărul e că nu exista nici televizor, nici playstation, ce să mai zic de PC, aşadar eram plini de glod până în gât. Mergeam la râu, pe Timiş, făceam câte un dig ca să ne putem îmbăia cum se cuvine. Furam din cămară o bucată de franzelă şi nişte brânză, şi nu ne întorceam până seara acasă. Doar ca să ne distrăm, ne ungeam cu noroi, şi ne alergam unul pe altul zicând că suntem oamenii mlaştinii, sau omu’ negru, şi pe care-l prindeam îl aruncam în apă ca să se spele. Par aşa de departe acele vremuri, că mi se pare imposibil ca eu să fii existat vreodată într-o altă lume decât cea în care mă găsesc.   

Seara, după ce-l ajutam pe bunicul meu să adune fânul şi să bage oile în ţarc, ne puneam la masă. Bunica prăjea chiftele de cartofi, dovlecei pane sau ne făcea câte un langoş cât tigaia de mare pe care punea brânză de burduf. Când muşcai din langoşul fierbinte brânza topită se întindea, muşcam o dată din langoş, o dată din roşie. Pot să jur că acele momente au fost cele mai frumoase din viaţa mea, deşi nu aveam nici măcar un şort de Doamne ajută, îmi tăia mama o pereche de pantaloni lungi, şi toată vara umblam cu aceeaşi pereche de sandale. Primele erau cataramele care săreau de mama focului când făceam câte o miuţă în faţa porţii, n-avea nimic, le legam cu sârmă şi dă-i înainte. Aveam câteva tricouri de ieşit la joacă, restul le păastram de bune, astea de joacă erau pătate de vişine sau de cireşe, corcoduşe sau cine mai ştie în ce copac mă urcam să culeg fructe pe care le băgam în sân, unde altundeva, pungile erau la mare căutare atunci.

Câte-o molie mare şi grasă se învârtea în jurul becului chior din bucătărie, în timp ce bunica îşi trăgea sufletul la un Mărăşeşti sau un Carpaţi, fără filtru bineînţeles, după ce deretica toată bucătăria. Noi ne zbenguiam prin casă, săream de pe sobă în pat, şi după aia ne căţăram înapoi, ne împingeam unul pe altul, care rezistă să stea mai mult pe sobă. Intra bunicul ş i striga la noi, dar ştiam că mai mult de întimidare, bunicul nu ne-a atins niciodată, era un om blajin care ne lua mereu apărarea în faţa bunicii. ” Mă, draci de copii ce sunteţi, stricaţi patul şi trebuie iarăşi să-i schimb arcurile”, spunea bunicul după care ieşea din nou prin curte. Bunicul, Dumnezeu să-l odihnească în pace, intra ultimul în casă şi se trezea primul, la 5 dimineaţa era în picioare. „Nea Muntene,” strigau vecini, „Neaţa bună, nea Muntene” şi se-ntorcea şi le dădea bineţe la fel de călduros de parcă s-a fi revăzut după câţiva ani buni de despărţire.

 Pe la 9 ne trezea sunetul rece al ciocanului pe nicovala umedă în timp ce bunicul îţi ascuţea coasa. Ieşeam cu pătura la iarbă după o cană mare de ceai cu două felii unse cu vinete sau brânză, ce ne pregătea bunica dimineaţa. Farfuriile erau deja întinse când noi ne dezmorţeam oasele. Ieşeam cu pătura la iarbă, şi nu aveam nici o grijă, aşteptam să ne plictisim atât de tare încât să ne fie dor de şcoală. Şi atunci căutam câte-o carte în biblioteca mătuşii. Ea venea şi-mi spunea, asta nu e de tine, şi-mi dădea ba Hackleberry Finn şi Tom Sawyer, ba Winetou sau Colţ Alb, sau vreo carte de Jules Verne. Odată m-a prins mătuşa pe la vreo 11 ani că citeam „Fii şi amanţi” de D.H. Lawrence, am făcut pe prostul, de parcă eu nu ştiam ce citesc.

A fost o vreme a inocenţei, parcă media, avalanşa de informaţie a ridicat totul la un statut de seriozitate mult prea grav, a înlesnit lucrurile, dar le-a şi spurcat. Fugim de snobism, de fanfaradă, vrem să fim cât mai deschişi, dar parcă suntem tot mai străini de noi înşine. Ne refugiem tot mai mult în virtual, nu mai avem putinţa, curajul, dorinţa de a visa cu ochii noştri, de a ne nutri cu propriile fantasme imaginare. Nu mai avem dorinţa de a trăi cum se cuvine şi de a visa cum se cuvine, visul e o proiecţie a prezentului şi prezentul e o realizare a visului.

Anunțuri

3 responses to “Treceam vara în sandale

  1. Amintirile tale au reuşit să mă facă să mă întorc în vremea copilăriei mele. Recunosc printre pasajele tale etape pe care le-am trăit şi eu, cu siguranţă, şi alţii.

    Seară faină!

  2. Hai că-mi plăcu, iar am comentat pe contul lui Lisandru…ha,ha,ha…

  3. Doamne câte amintiri mi-ai trezit! Mulţumesc!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s