Noaptea cuţitelor lungi (II)

Izbucnisem pe uşa biroului cu cuţitul îndreptat spre asociaţii avocatului după ce înecasem totul în sânge.Fugeam pe străzile Vienei în timp ce prin toate cotoloanele tunetul norilor plumburii ce acopereau cerul bubuiau asurzitor. Totul era cufundat într-o beznă oarbă, orbecăiam ca o cârtiţă disperată printre casele şi cocioabele din mahalaua capitalei austriece.

Puteam fi sigur că poliţia mă urmăreşte. Dacă m-ar prinde, în zori urma să fiu spânzurat pentru faptele mele. Mă întrebam cum de am putut fi autorul uni crime atât de brutale şi de sângeroase, eu care leşinam la vederea sângelui propriu. Cei doi domni îmbrăcaţi în negru cu pălării înalte pe care îi văzusem şi înainte urmărindu-mă sau cel puţin am avut impresia că mă urmăreau, parcă erau acum pe urmele mele şi iuţeau pasul odată cu ritmul ploii care curgea neîncetat şi ropotul picăturilor mari şi grase ce cădeau pe acoperişuri şi pervaze era din ce în ce mai aproape, devenea tot mai ameninţător, cerul se revărsa furibund.

Doi inşi solizi, duri, încrâncenaţi mă înşfăcaseră de braţe, tîrîndu-mă până într-un colţ unde mă loviseră cu cruzime şi cu sânge rece cu un obiect contondent drept în moalele capului. Îmi pierdusem pe loc conştiinţa, un văl negru se aşternu peste privirea mea, îngheţat de frică, ud leoarcă până la piele, cu inima strânsă, nu reuşisem să schiţez nici cea mai mică împotrivire, nici un strigăt, nimic.

Mă trezisem a doua zi într-un pod al unei case. Uitându-mă pe geam puteam să descopăr că mă aflu la o fermă părăsită, o şură mare de lemn ce se înălţa la câţiva metri stătea să cadă,  zidurile erau năpădite de liane, plantele crescuseră anapoda, totul era invadat de bălării, unele erau verzi, altele uscate.  Uşa de la camera în care mă aflam era ferecată, iar pe hol se auzeau sunete, vorbe groase, piţigăiate, sunet ascuţit de veselă la spălat, foşnet de aşternuturi, paşi grei şi domoli, uşori şi iuţi. Pe masa din camera mea, o chiflă cu seminţe de secară răspândea un miros îmbietor, o cafea aburindă şi lângă ea un ulcior mic  cu lapte. Mâncasem chifla, băusem cafeaua cu lapte, în garderobă un costum negru, cămaşă albă, joben şi papion, le îmbrăcasem cu nerăbdare. Încercasem clanţa uşii de mai multe ori, o bruscasem doar- doar s-o deschide, în zadar. Mă învârteam în cameră cuprins de nelinişte, ce aveau de gând oamenii aceştia cu mine? La urma urmei, cine erau şi ce doreau de la mine? Aşteptarea nu-mi dădea linişte, nu ştiam nici ce aştept, mă învârteam prin cameră ca un leu în cuşcă. La un moment dat primisem un bileţel pe sub uşa camerei în care eram prizionier. În el era scris ceva foarte ciudat, ceva fără de nici o noimă pentru mine. ”  Ochiul lui Horus te veghează, suntem atoatecunoscători, poţi să alegi să mori astă seară şi în zorii zilei să renaşti un om liber sau să te predăm autorităţilor. În scrinul de lângă fereastră găseşti un pumnal şi o coală de hârtie. Fie alegi să mori de mâna proprie decât să te predai autorităţilor şi să-ţi exprimi motivul alegerii făcute în scris, fie alegi să mori după legile noastre şă să reînvii ca un FRATE în zorii zilei, poţi face asta semnânând cu sângele de la o crescătură pe care şi-o vei face la degetul mare după ce îţi vei scrie testamentul spiritual şi îţi vei declara cel mai solemn jurâmânt faţă de FRĂŢIE şi de conducătorii lojei”.

„Practic, îmi spusesem, nu am de ales”. În mintea mea nu era nici o alegere de făcut, puteam să fac ce îmi spuneau aceşti domni sau nimic altceva şi să aştept să mă predea autorităţilor, pentru că de sinucis nu aş fi fost în stare nciodată. Intuiţia şi experienţa îmi spuneau că mai degrabă mă încred în aceşti oameni decât în justiţia societăţii. Aşadar îmi scrisesem testamentul spiritual, gândindu-mă la colegii mei, la văduva cu copilul, la toate evenimentele care abia îmi tulburaseră existenţa, apoi mă încredinţasem solemn să respect întocmai legile şi principiile care stau la baza FRĂŢIEI. Îmi crestasem degetul cu pumnalul găsit în sertarul scrinului negru şi apăsasem ferm pe foaia de sub ochi pe care o iscălisem şi pe care trecusem data de astăzi.

La un moment dat, în jurul orelor 18  se auziseră trei ciocănituri în uşa camerei mele cu cadenţă mare între ele. O voce guturală, de momrmânt mă întrebase dacă sunt pregătit. Răspunsesem cu o uşoară ezitare că da. Primisem pe sub uşă instrucţiuni clare. Trebuia să mă întorc cu faţa către răsărit şi să aştept până când cineva va intra şi mă va lega la ochi, nu trebuia să mă împotrivesc orice mi s-ar întâmpla şi când voi fi întrebat să răspund cu „Da, domnul meu”.

Mă întorsesem către răsărit, cineva intră în cameră, o prezenţă masculină, puteam ghici prin faşa neagră ce-mi acoperea ochii o siluetă masivă, dîrză. Mă conduse într-o altă cameră în care îndoiala în alegerea făcută îmi era pusă la mare încercare, căci odată desfăcut la ochi, tot cu faţa către răsărit, puteam să văd cranii, tibii şi alte oase umane puse într-un maldăr deasupra căruia scria: „Dacă eşti meschin, nu ai ce căuta aici”.

După câteva clipe, aceeaşi siluetă intră din nou în încăperea în care mă aflam eu, mă legă din nou la ochi, mă dezbrăcă de sacou şi de cămaşă şi făcu un nod între mânecile cămăşii astfel încât să-mi rămână doar partea stângă a pieptului dezgolită. Apoi îmi suflecă pantalonul de pe cracul drept al piciorului. Îmi legă o sfoară de gât, destul de strâns căci aveam o senzaţie înecăcioasă de sufocare. Mă trăgea după el ca pe un animal, înaintam cu paşi ezitanţi şi mărunţi. Mâini străine începuseră să mă împingă, căzusem de câteva ori, încercând să mă îndrept aceleaşi mâini mă împingeau dinadins, laţul se strângea în jurul gâtului într-o senzaţie agonizantă. Pe coate, târâş, înaintam în patru labe căci călăul care mă purta după el trăgea de sfoara din jurul gâtului meu neîncetat, fără pic de milă. Câteva şuturi în plex mă făcuseră să abandonez pentru câteva clipe cursa asta nebună. Oamenii urlau ca şi cuprinşi de isterie şi aruncau cu pumni de pământ în mine biciundu-mi pielea, mădularele îmi tremurau, buzele îmi zvâcneau de sete. Chiar când mă aşteptam mai puţin acest supliciu încetase. Mă ridicasem în picioare încrezător, crezând că tot ce a fost mai rău a trecut. Dar apă rece ca gheaţa mă trezi la ralitate. Găleţi pline de apă se revărsau peste mine cu repeziciune, la un moment dat mă împiedicasem de un bazin cu apă în care cineva mă scufundase de trei ori, eram ca şi sfârşit, dar mâna din păr care mă tot cufunda în apă se retrase. Mă gândeam cu înfrigurare ce poate să urmeze, când picături de ceară încinsă se prelingeau pe pielea mea. Venite de sus, ca lacrimi de foc pe care însuşi Mântuitorul le-a vărsat, răstignit pe cruce fiind. O briză uşoară ca un curent uşor de vară îmi alina toate rănile acum. Călăuzitorul meu, mă trânti la picioarele judecătărilor care aveau ca în urma judecăţii prin pedeapsa supremă să mă izbăvească de păcatele pământeşti.

Ameţit, pe jumătate mort decât viu aproape că mai auzeam ce-mi spuneau. La câte o smucitură de-a călăuzitorului meu răspundeam cu „Da. domnul meu”. „Pentru a trece în lumea celor drepţi trebuie ca mai întâi să devii bărbat, să cunoşti pământul aşa cum Adam a răspândit semninţia omenirii, aşa cum David a luptat pentru iubirea de pâmântul şi de poporul său, aşa cum Onan a dăruit pământului sămânţa sa”.

Atunci mă dezlegaseră la ochi, toţi purtau măşti. Măşti înfiorătoare, de corbi, de lupi, de ciocli, de nebuni. O fecioară brună mi se dărui cu nerăbdare desfăcându-mă de grabă la prohab. Nu încetă din mişcările ei lascive până când nu-i dăruisem sămânţa mea fierbinte. Restul mă fixau tăcuţi într-o linişte funebră. Apoi mă puseră din nou în genunchi, îmi puseră o mână pe biblie iar alta pe sabia dreptăţii. Jurasem că nu voi trăda nicodată FRĂŢIA,  şi de ar fi să fac vreodată acest lucru, o voi face cu riscul vieţii. Sorbisem de trei ori din absint şi de trei ori din vin. O sabie ascuţită îmi crestase pieptul deasupra inimii şi presărară sare ca cicatricea ce va rămâne să-mi aducă mereu aminte de acest jurământ. Apoi mă dezgoliră de toate hainele şi mă  înveliseră într-un giulgiu alb, mă puseseră într-un coşciug şi mă îngropaseră în cripta din spatele casei.

Credeam că acesta îmi va fi sfârşitul. Scene tenebroase începuseră să-mi nevălească în minte. Monştrii fără de crezare dar cât se poate de reali mi se arătau, râme, viermi se înfruptau din trupul meu, ca dintr-un măr fraged. Moartea mă usca ca pe o smochină veche, se făcea că dinţii îmi cădeau unul câte unul, nasul mi se descompunea, urechile mi se atrofiaseră ca nişte burice ombilicale retezate cu lama unui cuţit ruginit. Din inimă răsărea un vierme gras şi găunos care se înfrupta lacom de parcă eu nici nu aş mai fi avut suflare. Plămânii mi se ofiliseră ca nişte flori uitate în glastră de un slujitor netrebnic, apa se împuţise în ei mirosind a fecale şi mucegai. Încheieturile mi se rupseră, oasele atârnând prinse între ele de un smoc de carne.

Soarele răsărea şi mă bucuram cu o nespusă bucurie să-i văd lumina caldă. Toate acele năluciri se datorau absintului. Abia acum înţelegeam viaţa, înţelegeam pentru prima oară ce înseamnă să trăieşti. Aveam se devin unul din cavalerii negri ai FRĂŢIEI, în slujba spiritului suprem al Adevărului şi Dreptăţii. Acum existenţa mea avea un scop….

(îmi cer scuze cititorilor că revin cu continuarea atât de târziu, sper să vă delectaţi cu aceeaşi plăcere cu care aţi citit prima parte)

Anunțuri

2 responses to “Noaptea cuţitelor lungi (II)

  1. Postarea asta te poartă prin tenebrele sufletelor ascunse de lumină. Este necesară din vreme în vreme o astfel de introspecţie în sine.
    Am însă nişte remarci:
    -„…momrmânt” ?
    -„Ameţit, pe jumătate mort decât viu…”. Chestie de matematică: ori jumătate mort, ori jumătate viu, dar fiind egale, ele nu se pot compara decât dacă „…mai mult mort decât viu…”
    -…”vierme găunos” adică vierme cu găuri??!!
    In rest, stilul este plăcut şi vă defineşte ca un om de cultură.

    • multumesc frumos de aprecieri. e adevarat, trebuie sa mai arunc o privire asupra scrierii, dar de obicei le scriu direct in wordpress apoi le las un timp mai indelungat la „dospit” dupa care revin cu ochi critic pentru a face corectarile de rigoare, am mai explicat lucrul acesta si in alte dati, dar il reamintesc avand in vedere ca va numar pentru prima data printre cei care lasa comentarii pe blogul meu. mi se pare mult mai important mesajul decat fondul in momentul punerii pe foaie a actiunii, sunt mai atent la evolutia persoanjelor decat la regulile gramaticale, ma intind uneori si cate doua ore la o scriere doar pentru a crea un final surprinzator, neasteptat, un final imprevizibil, altfel risc sa plictisesc auditoriul. in ceea ce priveste gramatica, tind sa cred ca limba romana e mult prea flexibila pentru a o judeca in termeni matematici, atata timp cat nu supara doar „zgandareste” urechea e bine, pentru ca altfel stilul e plan si nu se fixeaza imaginea. va multumesc mult de trecere si promit sa va fac si eu o vizita, poate facem si un link exchange. in rest, toate bune si va mai astept si alta data.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s