Toate paserile pe limba lor pier.

-Bunicule, bunicule, ne spui o poveste. Te rugăăăăm, una scurtă, scurtă, promitem că adormim repede.

-Bine, mă învoiesc, dar fără să mă întrerupeţi cu întrebări că ştiţi că mă pierd cu firea când mă luaţi la bani mărunţi. Ne-am înţeles?! spuse bunicul ferm, uitându-se dârz la nepoţi care nu păreau să ia în seamă prea mult ultimele cuvinte ale bunicului, îl ştiau de om blajin care nici o muscă nu ar fi putut să omoare, cu bunica însă era altă poveste.

-Promitem să stăm cuminţi bunicule, numai să ne spui o poveste.

-Bine, bine!… Fie! Astă seară o să vă povestesc despre o pasăre măiastră. Şi bunicul cu vocea sa jumătate stinsă, cu sufletul său  încercat de vremuri, cu gesturile sale calculate dar acum nesigure, îşi aprinse o pipă în care îndesă tutun cu nemiluita şi pufăind începu a depăna povestea promisă nepoţilor:

 A fost ca niciodată,

Că de n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit,

A fost şi nu mai este, o pasăre măiastră.

O pasăre nemaiîntâlnită,

Ce penele-i luceau ca lumina caldă

A soarelui de vară.

Prinţi, prinţese, gură-cască se adunară,

De peste mări, de peste ţări,

Pasărea de Foc să vadă.

Şi bunicul  se potincea, povestea o curma,

Cu nesaţ să tragă din pipa-i puturoasă,

Şi trăgându-şi sufletul cu năduf, cu greu continua.

Şi pasărea zbura,

Şi mări de oameni

Ca un miracol o privea.

Şi pasărea cânta,

Şi de la om de rând la om de vază,

De cântul ei se minuna.

Şi vestea ei se duse,

Peste zări a sorelui apuse,

Mii şi mii de sate colindase.

De legenda ei ştiau

Pelerini, curioşi, savanţi, profeţi şi magi deopotrivă,

Doftori, jălbari, servitori şi pleavă.

Cârduri şi mulţimi, oşti din colţuri ale lumii neştiute,

Se adunau doar ca să-şi dea de seamă

De minunea făr’ de seamăn.

Şi din zori şi până-n seară,

Cine de primă oară o vedea,

De privitul ei nu se sătura.

Iar de cineva o asculta,

Pe dată ca fermecat cădea,

Făr’ de putinţă liniştit de drum să-şi vadă.

Regele, regina, prinţesele şi prinţii

Sfatul ori prostimea, toată orânduirea curţii

Numai de minunea Paserii de foc vorbea.

Şi lumea la vremea aceea aşa spunea,

Că Pasărea de foc aduce belşug şi bogăţie,

Dar numai pentru cine o are în împărăţie.

Dară pasărea măiastră, cu un blestem era lăsată,

Era strâns legată, doar de un singur loc

Cu jurământ de foc, altfel trebuia să piară.

Dară de toată lumea se ştia că păsarea trăia

În Pădurea Împărăţiei Verde, singura pre astă lume de ăst fel,

Şi de-o strămutai, ea pe dată se stingea.

Dară împăratul unui neam vecin,

Cel mai lacom şi viclean,

Porunci de îndată,

O pasăre de foc meşteşugarii să-i facă.

Meşteşugari, făuritori în aur, argintari şi măselari,

Şlefuitori şi alţi mii de pietrari pe dată se-ntâlniră

Dorinţa Marelui Viclean i-o împliniră.

Şi-mpăratul Marele Viclean,

Văzând minunea astfel făurită,

Gândi că pofta-i-ncă nelecuită.

Şi puse Marele Viclean pe toţi acei bravi meşteşugari,

Să făurească din zori şi până-n seară,

Zeci şi sute de ăst fel de paseri rari, 

Promiţându-le în schimb, la fiecare câte o comoară.

Lucindu-le ochii de lăcomie, rânjind de falsă veselie,

Visând la comori nesperate, diamante, nestemate,

Meşteşugarii făuriră mii de raze-naripate.

Marele Viclean râse ca un ghiavol pe-ndestulate,

Văzând văzduhul plin de paseri de foc,

Toate ca un soare lucind la un loc.

Nu e faptă ori gând să nu poată,

Omul de ispravă ori netot,

Să-nalţe ori să doboare la gândul unei vieţi de lord.

Iară pasărea noastră măiastră,

Fu dată repede uitării,

Împinsă spre prăpastia pieirii.

Şi pasărea măiastră încetă a se mai arăta,

Căci mii de surate, la fel de frumos colorate,

Pe cer libere zburau, şi cântul fiecare dintre ele i-l ştia.

Pasărea măiastră, stătea mâhnită  în Pădurea-i Verde,

Zile, luni şi ani la rând, şi nefericirea-i în vânt nu se pierde,

Singură, abandonată, de lume uitată,

Iar  durerea înăuntrul ei cu smerenie o măcină, cruntă.

Mult prea mândră ca s-o doară,

Mult prea sfântă ca să moară,

Suferinţa nimeni nu-i intuia, nu-i ştia, nu-i mângâia.

În fiecare zori auzind-o,  câte-un curtean mai breaz spunea,

„Pasărea măiastră, singura de ăst fel ce-o existat,

Abia ce auzul mi-a încântat” 

Dar fără ca vreunul să-şi dea seama de vreun adânc oftat.

Pasărea cântă aşa până-ntr-o bună zi,

Când de suferinţă îi căzni,

Că totul trebuia a se sfârşi.

Un miracol născut ce lumea îl luase de bun,

Se stinse într-una din zile, mi-e martor un străbun,

Ca povestea ei să poată să se-aşterne,

Pe vechi şi pline de praf pagini de lacrimi şterse.

Pasărea se-avântă spre un spin cu pieptu-n faţă,

Gândind că în spate durere lasă,

Dar spiritului chinuit în acele clipe doar de oful lui îi pasă.

Şi spinul otrăvit, ca o gheară se prefăcu,

Trupul firav scrum i-l făcu,

Căci odată neînsufleţită,

 Pasărea pe loc se prefăcu,

 În cenuşă împietrită.

Copii dormeau cuminţi, până şi bunicului îi alunecaseră ochelarii de pe nas şi cum termină povestea începu să sforăie de dududiau pereţii.

Pentru Mădălina, plecată mult prea repede  dintre noi.

                                                  

Anunțuri

One response to “Toate paserile pe limba lor pier.

  1. Pingback: LA CAPĂT DE LINIE, SPERANŢA… (21) «

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s