Sufletul e infinit, spiritul e etern.

 

E timpul să îmi dezvălui intenţiile cu scrierile ce mă compun ca într-un puzzle ce caută cu disperare să se întregească.Fiece personaj ce-l întrupez în scrierile mele, călătoresc în real ori fantastic, însă încerc din răsputeri de fiecare dată să creez câte o gaură de vierme temporală. Încerc să-mi transpun fiinţa în lumi ipotetice ori istorice, cu dorinţa vădită de a vă trage şi pe voi, odată cu mine, în acele locuri. Sufăr de fiecare dată o reîncarnare metafizică, spun eu, regăsindu-mă în câte o mică parte din destinul spiritului meu pe care acum îl întrupez. Vreau să vă readuc aminte că spiritul nu e totuna cu sufletul. Sufletul îmi aparţine, el se leagă de toate lucrurile lumeşti din viaţa pământeană pe care spiritul o trăieşte în prezent. Spiritul însă e superior, e cel care coordonează şirul nesfârşit de suflete ce s-au întrupat pentru a-i da o formă fizică pe pământ într-un anume moment din istoria umanităţii. Sufletele au datoria de a purifica spiritul, de a-l aduce în stagiul de iluminare supremă, ca mai apoi să poată transcede spre Nimbul  Suprem,  de foc arzător precum soarele. Un asemenea spirit dă naştere unui sistem solar, mai multe asemenea sisteme solare dau naştere galaxiilor, Universul suntem NOI.

E adevărat, sunt departe de a fi un sfânt, ori vreun erudit. Însă doresc să folosesc singura unealtă ce ni s-a dat pentru a investiga acest tărâm sacru al spiritului. INTUIŢIA. Explorez, experimentez, cu riscul de a nu mă mai întoarce din lumea călătoriilor mele atât de de profunde şi dese, sau de a sucomba sub povara sentimentelor pe care le încerc cu atâta însufleţire.

Cochetez cu moartea, e cea mai sublimă curvă care i se poate ivi şi oferi omului. Cred că orice intelect ajuns la starea insuportabilităţii concretului brutal a flirtrat la un moment dat cu doamna cea mai rece şi mai palidă a viselor noastre. Trăim, ne bucurăm de viaţă, însă nu cred că trece vreo zi fără să ne gândim la moarte. Cum e, ce e.. dincolo de noi, de viaţă, de ceea ce suntem acum. Cu toţii suntem tentaţi să gustăm din sărutul rece al morţii, ne ademeneşte, ne cheamă la ea, ne împotrivim, nu ne dăm duşi aşa uşor, însă la urma urmei ne aruncăm în braţele ei ca o  ultimă alinare, că măcar moartea ne va aduce liniştea şi pacea atât de căutate în timpul vieţii, că măcar atunci, după ce ne vom fi stins, să ne găsim odihna. Mie nu mi-e frică de moarte, şi nu cred că vreunui om îi e frică de moarte, e inevitabilă, dar ne este tuturor frică de necunoscut, de schimbare, de altceva de care nu ştim nimic, nu putem să o controlăm, nu putem să intuim ce se va întâmpla. La fel ca şi cu viaţa, credem că putem intui viitorul, şi astfel i-am spus destin. Ei bine, vă înşelaţi, nu există aşa ceva, nu putem avea aroganţa de a crede că putem să controlăm cursul vieţii noastre, că putem avea vreo influenţă asupra oricărui eveniment, oricât de minor. Viaţa nu e o telenovelă, iar dacă prin absurd ar fi,  noi în nici un caz nu suntem regizorii acesteia.  Mulţi trăiesc fără să realizeze că într-o bună zi vor muri, alţii trăiesc cu teama în suflet că mîine ar putea fi ultima lor zi, dar toţi murim şi nu ar trebui nici să ne preocupe şi nici indiferenţi să ne lase, dar mai degrabă acest gând ar trebui să ne facă să apreciem viaţa  şi să încercăm să folosim fiecare clipă în modul cel mai constructiv cu putinţă nu pentru noi dar pentru întreaga omenire, la urma urmei omul se naşte ca un candidat la umanitate şi odată cu naşterea lui se implică într-un contract social.  

Putem totuşi să încercăm să ne bucurăm de viaţă, şi acum mă refer nu numai la cele plăcute ale vieţii, dar şi cele neplăcute. O să mă întrebaţi, cum pot eu să mă bucur de o dramă, a mea sau a altcuiva. Ei bine, drama face ca sângele să pompeze în vine, sufletul încearcă sentimentul de amărăciune, aşadar TRĂIM, deci să ne dăm silinţa să acordăm vieţii importanţa necesară, oricum ar fi ea.

Civilizaţia umană e o ultimă cetate rămasă izolată pe o stâncă, să nu ne aruncăm cu toţii în hăul de sub picioare, dar să privim raţional ce e de făcut pentru a cuceri noi orizonturi.

Anunțuri

3 responses to “Sufletul e infinit, spiritul e etern.

  1. Te interiorizezi din ce in ce mai mult. Imi place cum gandesti si faptul ca intri cumva adanc de tot in esenta lucrurilor. Am trecut si eu printr-o perioada asemanatoare. E bine. E o acumulare. Abia dupa aceea poti deveni senin. Atat de senin incat sa poti privi viata cu umor. Spor la introspectie in continuare!

  2. Ma bucur ca iti faci drumul asta, al des-coperirii. Al dez-acoperirii. Daca vrei sa il faci ca sa il faci, sa te bagi cu totul in el, da-mi de veste. Am niste „hint”-uri. Trebusoara e cum zici , dar mai are insa niste „floricele”. Moartea… nu e o curva. E la fel de sacra ca locul din care am iesit cu totii, dintre picioarele mamei. Sacra, ca si viata. E o trecere. Sarutul ei pare rece doar pentru cine atinge trupul celui trecut. E altfel, trecerea… O stiu. Intr-un fel. Poate fi in fel de fel de feluri. Dar asa cum o stiu eu, e de o frumusete de nedescris. Doar cand te intorci ramai un pic sa mai plangi, de cum a fost cand ai fost dincolo. (Aia cu „nimeni nu s-a intors din moarte” e o minciuna.)
    Despre destin… E si nu e asa. Poti sa si vezi viitorul, sa alegi ceva din el, sa aduci din el in aici si acum. Niciodata de unul singur. Niciodata fara voia si putinta Divinului. Dar ti se da o parte din „treaba”, si poti sa schimbi . (Am vazut oameni facand asta. Mi-a iesit si mie ceva… ) Si nu schimbi doar viata ta. Influentezi ce e in jur, vrei sau nu vrei.
    Stii, la nivelul ideilor sunt multe feluri de a intelege asta. Poti interpreta o multime…
    Cand esti atins insa direct si ti se toarna intelegerea prin fiecare fibra a ta, cand „se face” prin tine, nu prea mai joci cu ideile, ratiunea in ia locul doi sau chiar trei in schema, incercand sa priceapa cum e cu Marele Joc. Pricepe si ea ceva, si asta tot fiindca e daruit omului sa poata cuprinde ceva-ceva din nemarginirea asezata in el, din necurpinsul curpins in forma. „Chestii” faucte asa, in felul „este si nu este”, asa cum face El tot…

    Asa cum zici, viata conteaza, e de trait clipa cu clipa. Si din pacate oamenii de viata se tem mai mult. Se tem sa traiasca. Moartea… „chestie” de secunde. Viata… dureaza mult mai mult. Acolo e toata zbaterea, si poate fi frumoasa de tot!

  3. Pingback: Romanul în blogosferă « Caius

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s