Monthly Archives: august 2010

Limbaj, telepatie şi conştiinţă

În rândurile care urmează o să încerc să-i răspund lui Melicovici Adrian care mi-a dat o idee extraordinară pentru un articol de publicat aici pe blog, sper să reuşesc să mă fac înţeles, deşi tema de abordat e destul de dificilă.

O să încep cu o decepţie, pe plan personal cel puţin,  şi am să vă spun din start că telepatia cel puţin în cazul oamenilor e imposibilă. Telepatia e imposibilă pentru că GÂNDUL se naşte în interiorul omului cu ajutorul CUVÂNTULUI. Ceea ce confundă mulţi cu telepatia este de fapt o formă de SENZAŢIE pe care o resimt uneori şi care popular, empiric vorbind, poartă denumirea de „al şaselea simţ”. Dar gândul nu există în noi, nu se materializeză înafara CUVINTELOR, un om nu e capabil să gândească NEcuvântând. De aceea am fost înzestraţi cu o conştiinţă superioară pentru că suntem cuvântători. Ne exprimăm dragostea, ura, dezaprobarea, dezgustul cu ajutorul vorbirii.  Nu spun că e greşit să te încrezi ori nu în intuiţie sau mai bine zis în senzaţii para-empatice, dar  SENZAŢIILE pe care le încearcă majoritatea oamenilor ajutate, potenţate de INTUIŢIE devin PERCEPŢII ( unele mai puternice, altele mai slabe), percepţii legate  despre ce vor cei de lângă tine sau despre situaţiile în care te găseşti.

De notat faptul că în opinia mea  SENZAŢIE+PERCPEŢIE = SENTIMENT, spus grosso modo sentiment pentru că în ceea ce numim sentiment se regăsesc şi senzaţii din trecut, deci amintiri şi experienţe anterioare, căci deseori în naşterea unui sentiment se evocă memoria unui episod similar a priori cunoscut pe fond olfactiv, vizual, afectiv etc. Memoria, o altă enigmă a psihologiei…

 Ca o SENZAŢIE intuitiv perceptivă să se concretizeze în sinele nostru are nevoie de un limbaj de transcodare pentru a putea fi transformată din SENTIMENT (gândul pur pe care-l încearcă individul) în ACT ca decizie, comportament, caracter, atitudine (gândul trecut prin filtrul conştiintei de sine) . SENTIMENTUL se transformă în ACT prin limbaj care este descris de CUÂVNT în formele lui mai complexe rezultate în propoziţie, frază, lexic. Aşadar putem spune că CONŞTIINTA spune INDIVIDULUI ce să facă prin intermediul DIALOGULUI INTERIOR. Dialogul interior, mai ales cel contradictoriu în care mintea spune una şi individul face alta, este trădat adesea de gesturile noastre.

Conştiinţa de sine ia naştere prin dialog interior, pentru că ne naştem ca EU (EU=imagine de sine)  odată cu prima propoziţie pe care suntem capabili să o reproducem. Ne naştem ca persoane de sine stătătoare odată cu vorbirea, copilul până la vârsta de doi ani jumătate-trei ani se reprezintă pe sine ca la persoana a treia. Ionel spune despre sine că „Ionel a făcut…”,” Ionel e băiat rău…”, nu spune „Eu am făcut…”, „Eu sunt băiat rău…”. Binele şi Răul sunt reprezentate în interiorul individului cu ajutorul dialogului intempestiv, virulent, violent desoeri între factorii de decizie care duc la o finalitate mai mult sau mai puţin benefică pentru individul în cauză. Ionel va spune în mintea sa: „Mama a spus să nu trec niciodată strada decât pe verde”, dar „Unii oameni trec pe roşu pentru că nu vine nici o maşină”, aşadar „Dacă mă asigur şi nu vine nici o maşină pot să trec pe roşu”, ce vreau să demonstrez aici e faptul că ne raportăm la persoana noastră doar prin dialog interior, aşadar dacă nu suntem capabili să ne vedem decât din exterior doar prin cuvânt, darămite să ne raportăm la ceilalţi înafara cuvântului zic eu că ne-ar fi imposibil.  

Sunt de părere că  pentru a trece de pragul spre o formă nu neapărat superioară de comunicare cum ar fi telepatia ar trebui să folosim un alt fel de semnal, unul digital, un fel de transmisie energetică sau bio-chimică, un schimb de energie empatică sau de fluide chemo-transmiţătoare, pe care unii sunt deja capabili să le simtă aşa cum sunt bio-energo-terapeuţii. În prezent unii abia se pretează la folosirea limbajului actual, „analogic”, ce să le mai cerem şi telepatie.

Dialogul interior cel mai puternic e cel care ia naştere în subconştient, undeva în străfundurile individului, asta a intuit Sigmund Freud care prin interpretarea viselor, a hipnozei şi a terapiei intensive denumită psihianaliză a încercat să explice natura umană, şi în speţă deciziile care au dus la acţiunile omului pe plan conştient. Ochii ne trădează adevăratele intenţii, pentru că ochii, mimica feţei reacţionează spontan, rapid la schimburile chemo-energetice care au loc în interiorul fiecăruia dintre noi pentru că deseori are loc o bătălie acerbă, o luptă neîncetată, între INSTINCT şi INTELECT. Telepatia ar putea fi posibilă când ura, intoleranţa, frustrarea, pizma, invidia, egoismul, infatuarea ar fi trăsături abolite din componenţa caracterului uman. Doar atunci ne-am putea numi o civilizaţie cu adevărat superioară…

Don’t call my name…

Mărise paşii, aproape că fugea pe stradă, lumea se uita la el fără înţeles. Era o seară caldă, tropicală. Transpirase tot, era ud leoarcă. Mâna i se încleiase pe mânerul servietei de piele. Cravata i se strânse ca un ştreang în jurul gâtului. Turul pantalonilor i se făcuse scoarţă şi-i freca dedesubturile intime. Gulerul cămăşii îi rodea gâtul cu usturimi înţepătoare. Nu-şi mai suporta cămaşa de pe el. Sacoul îi atârna pe mâna dreaptă ca un manşon de abur. Câte o briză din vreun magazin cu aer condiţionat îl pălea direct în faţă şi-i alina durerea. Era aproape de ora închiderii. Se oprise la un tonomat, introdusese o fisă şi ca printr-o minune divină aparatul îi împuşcase o cutie de Cola rece ca gheaţa, direct în palma deschisă care o aştepta cu nerăbdare. Odată ce sorbise  din cutia de aluminiu pe care şiroiau stropi de condens, lichidul rece îi străpunse fibrele musculare şi înlăturase pentru o vreme apăsarea toridă de pe pieptul său.

Era lup, era flămând. Era bestie. Abia aştepta să o revadă. Era contra firii o relaţie ca a lor. Număra paşii pe care avea să-i parcurgă până când se va trezi în faţa uşii de la apartamentul în care o cunoscuse cu câteva zile înainte. Era mai mult decât un sentiment între ei, era adevărată chimie, ceva căruia nu i te poţi împotrivi. Un instinct deasupra oricărui control voit, conştient. O poftă de nestăvilit,  o dorinţă carnală izvorâtă din rărunchii fiinţei.

Se văzu ajuns în faţa uşii de metal de la intrarea în bloc. Apăsă la repezeală pe unul din butoanele de la interfon, un glas străin întrebă cine e acolo. Nu răspunse, totuşi uşa se deschise. Se repezi pe scări la al doilea etaj, nu mai avea răbdare să aştepte liftul. Bătu ferm la ultima uşă pe stânga, de la capătul culoarului care i se păru un tunel interminabil. Broasca se roti de două ori şi uşa se deschise precaut. Dădu buzna înăuntru şi-i umplu gura cu gura lui. O apucase de umeri, o trase cât mai aproape de el. Îi rupse cu sălbăticie tricoul de pe trupul ei firav. Se înfipse ca un ţânc nesătul la sânul ei plin, voluptos. Ea-i descheiase cămaşa şi-i săruta pieptul musculos. O urcase uşor pe masa de lângă fereastră, împinseră lucrurile de pe el la o parte. Vaza se răsturnă peste monitorul care abia căzuse pe podea. O flamă puternică se făcu în tabloul electric. Rămaseră pe întuneric, doar lumina crepusculară mai pătrundea în camera posedată de fiorul pasional. Aerul condiţionat se întrerupse, atmosfera deveni fierbinte. Picuri de sudoare îi curgeau pe spate ca-n urma unui efort cataclismic. Îi descheiase cureaua. Ea mărăia ca o felină puţin perversă, puţin linguşitoare. Pielea diafană îi lucea cu licăriri violet. El tremura ca un câine flâmând, cuprins de nerăbdare şi nelinişte. Ea suspina precum domniţa feracată în turn pe vecie, eliberată de Făt-Frumos-ul ei călare pe calul său alb. O trase de coama ei bogată, aurie, în timp ce o penetră adânc. Vulva ei umedă, fierbinte, îl primi ca pe o binecuvântare. Ea-şi înfipse unghiile în fesele lui. Muşchii-i erau suprasolicitaţi, era încordat gata să explodeze la cea mai mică mângăiere. O aştepta pe ea, ştia că-i plăcea să-l tachineze. Nu-i dădea fructul oprit pe tavă, vroia ca el să se caţere după el, să înfrunte mărăcinii iritării. El îşi înfipse mai tare mâna în coama ei aurie. Gâfâiau la unison dar niciunul nu ar fi renunţat la orgoliul său, de parcă se implorau unul pe altul să termine primul. Ea-l strângea mai tare între coapsele ei, el o străpungea mai învârtoşat cu falusul său care zvâcnea de sânge şi plăcere. Se priviseră în ochi ca două bestii în apropierea prăzii. Îşi simţeau unul altuia sângele cum pulsează puternic, fierbând dulce-amărui cu miros de fier, clocotind a rugină sub impulsul dorinţei. Parcă toată casa se zguduia sub forţa de nestăvilit a pasiunii dintre ei.  Într-un sfârşit istovitor el se termină primul încleştându-şi degetele în carnea de pe coapsele ei, muşcând furibund de oftică din umărul ei plin, ademenitor. Scoase şi ea un suspin după o clipă de aşteptare prelungă şi lăsă capul pe spate într-un gest ca a unei lăuze sfârşită de viaţă în urma travaliului. El o muşcă de bărbia mică apoi coborî pe gât spre a-i săruta pieptul cald cu o uşoară părere de rău că totul se sfârşise. Voise să-i declare afecţiunea ce i-o poartă rostindu-i numele melodios: „Oh….”  dar ea-i puse degetul arătător pe buze în semn că nu e momentul să se hazardeze la declaraţii siropoase fără sens.

Erau întinşi în pat, el îşi desfăcu din nou o cola rece. Fumau amândoi, rătăceau încă pe tărămul spiritelor pierdute de lumea terestră. Ritmul cardiac se domolise, ea parcă aţipise. Nu-şi spuseră nimic. El îi întinse o mână, ea-i răspunse cu acelaşi gest.

-Să ne căsătorim mâine…. Ce spui? îi spuse el spărgând vidul dintre ei. Ea se întoarse cu nonşalanţă, îl privi, se ridică în şezut pe pat şi privi o clipă pe fereastră. Înainte de a-i da un răspuns îşi aprinse din nou o ţigară. Trase adânc în piept fumul gros şi după un moment de aşteptare în tăcere, spuse calm:

-Eşti nebun… rosti sec, fără prea multă convingere, cu o uşoară părere de rău că el spuse aceste cuvinte.

-De ce spui asta? Cine ne-ar sta în cale, suntem liberi să facem ce vrem cu vieţile noastre….

-Eşti copil…. crede-mă, am văzut scena asta de zeci de ori până acum, nu eşti primul care mă cere. Eu sunt doar o o femie uşoară ca oricare alta, tu eşti doar un băieţandru înflăcărat. Atăta tot, crede-mă, ceea ce simţi acum nu e marea iubire, în câteva zile îţi va trece… Apoi răse ironic spunând: „Te-au apucat îndrăgostelile pesemne… te pomeni!”

-Şi dacă nu o să-mi treacă….?

-Vorbeşti prostii… copilării! crezi că o partidă de sex pe cinste rezolvă totul?… crezi că-n futai stă totul într-o relaţie? nu uita cine sunt, nu uita cine eşti! Îl privi ea cu o uşoară înţepătură, apoi îşi luă repede privirea, se înţelegea că în domeniul ăsta ea era profesionista. Era o simplă vânzătoare de iubiri ieftine, efemere precum zilele toride de vară. Senzaţii care vin şi se duc ca miile de apusuri din serile senine, mai mult sau mai puţin romantice. EA putea fi un val la malul mării, putea fi doar o briză în viaţa unui bărbat cu o căsnicie fericită, dar nu va putea fi niciodată soţia din pragul uşii când el se va întoarce frânt de la muncă, pentru că ea deja se-mpăcase cu soarta ei, o nouă dezamăgire din partea vieţii îi putea fi în momentul acesta, fatală.

El întinse mâna spre ea şi-i prinse umărul. O trase mai aproape, o erecţie îl fulgeră înainte să-şi imagineze ce vor face în continuare. O întinse uşor pe pat şi începu să o dezmierde uşor, îi citi dezamăgirea profundă în ochi, dorea să-i redea speranţa. Parcă ar fi vrut s-o înveţe din nou dragostea. Dragostea de semeni, dragostea de sine, dragostea de viaţă, dragostea de frumos, dragostea de plăcut. Ea stătea inertă, rece ca o lespede de mormânt, nu-l mai vroia în viaţa ei, era un strop prea mult peste tumultul cu care era obişnuită. Îl respingea cu această propunere indecentă. Ea era plătită să facă ce ştia mai bine, nu avea nevoie să vină cineva s-o înveţe cum să-şi facă treaba. Ce-i cerea el, era mult prea scump. Nici chiar el nu-şi permitea luxul ăsta.

Blogul-în termeni de la habarnist la profi

Chestia cu blogging-ul e de fapt cam cum e cu maşinile la noi, fie ele tari, de familie ori de oraş, toată lumea cunoaşte despre maşini, automobile, autovehicule sau cum doriţi să le spuneţi. Mărci, brand-uri, firme cam toţi sunt experţi când vine vorba de maşini. Ba nu că Audi e mai tare, ba nu că BMW, da’ nimic nu se compară cu un Mercedes, un Opel Astra e tot ce visez, Wolkswagen Golf e cel mai fiabil, etcetera, etcetera, etcera. De fapt, nimeni nu se pricepe cu adevărat la maşini şi toţi ştiu totul despre maşini. Dacă ştii un model nou apărut de maşină „tare” cu care se mai dă „vreun baştan şmecher” prin oraş în ciuda sărăntocilor care stau pe margine şi salivează, asta te face deja expert în maşini.Toţi vor o maşină cât mai babană, cât mai scumpă, un aspirator de femei cum îi zic băieţaşii de pe la mine, dar puţini ar fi dispuşi să muncească cu adevărat pentru ea.  

Cam aşa stă treaba şi cu bloggingul, dacă eşti de abia intrat în blogosferă şi-i adaugi în blog-roll pe „greii” blogosferei eşti deja un blogger renumit, deja ai valoare. Tre’ să-ţi iei neapărat domeniu, pe punct ro e cel mai bine, altfel eşti un nimeni.  

Nu contează că scrii toate stricăciunile care-ţi trec prin minte, trebuie să ai o postare pe zi că aşa zice şi aşa face „greii blogosferei”.  Nu-ţi pui nici o secundă problema cine naiba o să-ţi citească tâmpeniile, important e că scrii, tu eşti deasupra convingerilor generale, eşti prea bun ca să te consumi  de părerile altora.

Trebuie să adaugi toate bannerele de adsense posibile pe pixel pătrat că „aşa se face bani pă net”. Orice gadget posibil trebuie afişat în side bar. Să ştii că nu e adevărat că un blog înghesuit denotă o minte aşijderea, se poate ca mulţi să se întoarcă pentru gadgetul acela al tău, drăguţ.  

 Apoi, ca regulă generală, trebuie să le spui la toţi prietenii, colegii sau rudele care sunt în stare să buchisească pă net  să-şi facă şi ei blog că cine altcineva să-ţi lase şi ţie un comment, măcar de sămânţă, că alte vreo 10 eşti în stare să-ţi pui singur pe blog, dar numai aşa să te facă să te simţi bine, că doară nu eşti tu bou’ bălţii.

Te-a lăsat inspiraţia, nu că ai fi avut vreodată, că oricum te inspirai din ce a mai zis ăla sau ălălalt sau ce-ai mai auzit pe la bere, dar poţi foarte bine să intri pe bloguri de prin străinătate, de pe unde oi fi tu plecat, Italia, Franţa, Spania, vezi tu, te descurci, ce limbă străină mai cunoşti, doar-doar oi trage o traducere de toată frumuseţea la vreun articol care n-are a face cu realitatea românească nici pe departe, dar ajunge să-l postezi pe vreun agregator şi unii să se înduioşeze la lacrimi de să zică lumea „Uită, bă, ce înainte e ăsta cu vremurile”.

Nu dispera, dacă ai încercat toate astea şi nu ţi-a adus niciuna mai mult de 3 cititori pe zi, mai există şi Youtube. Cunoşti tu vreo fază tare pe care ai văzut-o pe Youtube sau vreun videoclip de-alu’ 50 cent apărut acuma nou, dai copy-paste şi gata postarea pe ziua de azi. Eh, a fost greu? Nu prea, nu-i aşa?

Dacă totuşi ai citit şi tu ceva la viaţa ta şi nu poţi să fii aşa o curvă internaută, să te vinzi ieftin doar pentru nişte amărâţi de unici de zi, poţi să răscoleşti prin biblioteca lu’ tăticu’ sau lu’ mămica, scotoceşti pe acolo vreun citat mai lung şi mai neînţeles de prin Cioran sau Paler, că Octavian Paler e la modă să ştii, te chinui vreo juma de oră să-l pui în pagină, că oricum scrii cu un deget pe tastatură, te reţii să nu cumva să bagi căcături de-alea de messengerist înfocat, prescurtări sau romgleză de prost gust, şi gata prosteala pe ziua de astăzi. Asta e mai greu de realizat, chiar îţi trebuie răbdare, dacă nu crezi că eşti în stare, mai bine lasă-te păgubaş de pe acum, se găsesc texte de-astea gata scrise pă net.

Ah, poate vrei să te arunci la ceva mai tare, cum ar fi o pagină de istorie sau o descriere geografică ceva. E simplu, cauţi pe la referate.ro, scoţi de-acolo ceva care crezi că face ratting şi bagi din top, mai schimbi şi tu pe aici, pe acolo să nu se prindă prostanii ca tine care s-au inspirat tot de pe acolo.  Ba mai zici că ai fost pe acolo în nu ştiu ce an, în vacanţă, nici nu-ţi mai aduci aminte aşa bine că la câte ţări ai colindat…. deun de să le mai ştii pe toate? Bagi şi o poză care să aibă de-a face cu textul, aşa ca pentru proştii care nu ştie să citească sau care nu are chef, important e să te caute cu gugălu’ pă net.

Eşti un tip care se preocupă cu ştiinţa, nu te îngrijora, şi eu măzgăleam cărţile de fizică şi de anatomie la şcoală, le făceam la femei penis şi teoria relativităţii era egală cu „Muie,Dinamo”. Dar pentru postări de ştiinţă există întotdeauna, nu Mastercard cum ai fi dispus să spui, ci Wikipedia. Orice-ţi trece prin minte se găseşte pe Wikipedia, etalat, îngrijit, cu titlu bolduit, numai bun de copiat.

Important e să te exprimi cât mai ambiguu, cine vrea să te-nţeleagă n-are decât să-şi bată capu’ ore întregi cu ce-ai vrut tu să zici acolo, la urma urmei eşti un ‘telectual, te exprimi deasupra limbajului comun. Trebuie să descrii situaţii cât mai ciudate, cât mai întortocheat posibil, altfel cum s-ar mai da important cel care semnează la commenturi, deşi nu a înţeles nimic din scena descrisă.   

Tre’ să bagi poza ta la header, dar nu una de ţopârlan, de pe când erai tu la nu ştiu eu ce chef, ci una artistică, cu pletele în vânt, cu ochii daţi pe spate, cu un zâmbet cald, îmbrăcat la patru ace în caz că te vezi pe de-a-ntregul.

Ai deja un blog şi eşti înscris în Zelist sau eu ştiu ce alt top băşit de pe la noi, nu te speria, locul 9 315 e unul bun, de frunte chiar, pentru că sunt alţi enjdemii   de alţi fraieri în spatele tău. Păi din 35 000 de bloggeri câţi e în România, să fii pe locul 3717 e superok… ai valoare băiete, continuă!  Ah, vrei să urci în top-uri, dai cu pingu’. Adică dai ping-back, te chinui vreo două ore să transcrii adresele cu link direct ale primilor 50, 100, 150, cât te ţin muşchii, de prin Zelist, că poate-poate dau şi ei cu pingu’ înapoi şi să vezi atunci ce-ţi creşte  scorul în top.

Aşa se face treabă, ascultă la mine, încearcă să fii cât mai puţin original, nu se caută aşa ceva, vrei să fii luat drept de nebun. Ah, şi nu uita! Încearcă să bagi câte-o înjurătură la a doua, a treia frază, e de bon-ton, dar nu prea multe că se poate ofusca citittorul înainte de a termina materialul, pentru că el e un creier finuţ şi pentru că nu-i aşa, tu eşti un jurnalist, şi nu unul oareşicare, ci unul futurist, cibernaut.

Străinul

-Băi, ar trebui să-nchidem… nu vezi că plouă cu găleata. Ce naiba să mai facem? Cine dracu’ crezi că mai vine la terasă la ora două noaptea pe o vreme ca asta….

-Nu ştiu ce să zic… Înţelegerea a fost că stăm până la ultimul client.

-Pe ăsta îl numeşti tu client, nu vezi că e un boschetar nenorocit.

-Băi, a comandat, are încă berea în faţă, nu putem să-l dăm afară. În plus de asta, eu cred că e totuşi un turist ca oricare altul.

-E pe dracu’, tu nu te uiţi la el, nu vezi că e un zdrenţăros. Cred că e un românaş pricăjit se dă străin şi vorbeşte cu noi în engleză doar la sanchi. O fi vreun românaş plecat pe dincolo care face fiţe, zice că a uitat să vorbească româneşte.

-Nu ştiu ce să spun… eu totuşi mai stau, dacă vrei să pleci acasă să ştii că nu am nimic împotrivă. Eu mai stau… măcar până pleacă ăsta.

-Bine… hai că te las că mă aşteptă tovarăşa mea. Oricum, îţi spun eu, nu mai vine nici dracu’ pe vremea asta!

Rămas singur în bar, am spălat ce era de spălat, am făcut curăţenie şi aşteptam ca tipul ăsta care era destul de dubios să-şi termine berea şi să închid ca să pot pleca şi eu acasă. Un fulger brăzdase tot cerul după care urmă un tunet prelung, puternic, care activase alarmele a câtorva maşini parcate nu departe.  Apoi un alt fulger şi mai spectaculos apăru pe bolta neagră a cerului pe care nu se putea vedea nici o stea licărind şi la scurt timp un alt tunet perturbă liniştea întregului oraş făcându-i pe mulţi să tresară în paturile lor călduţe. Vremea nu era rece totuşi, cel puţin nu pentru unul ca mine care crescuse o viaţă întreagă în oraşul acesta de munte. O răpăială cu stropi mari, zgomotoşi, se abătu asupra oraşului, aproape să inunde strada pe care erau aliniate nu mai puţin de 10-15 terase. Cred că numai un geniu s-ar fi putut gândi să deschidă o terasă într-un oraş de munte, pentru că zilele în care aceasta a mers cu adevărat puteau însuma cel mult o lună din mai până în septembrie. Vremea urâtă de anul acesta a făcut ca amatorii de terase să se abată de la sindrofiile nocturne din fiecare an. Un alt geniu mult mai breaz, s-a angajat pe perioada verii la o astfel de terasă acceptând să fie plătit cu comision din vânzări. Luna trecută luasem 350 de lei salariu, îi tocasem în mai puţin de o săptămână, aveam planuri mari cu banii pe care urma să-i încasez vara aceasta, acum s-au dus toate visele mele pe apa sâmbetei.

Mă apropiasem de individul care stătea fără nici un stres, comod pe scaunul de răchită de pe terasă, savurându-şi berea de parcă fusese o zi toridă şi acum se bucura de lăsarea întunericului, cu răcoarea aceea sfântă pe care o aduce noaptea în zilele caniculare de vară. Astăzi plouase toată ziua, de fapt dacă stau să mă gândesc de două săptămâni ploua parcă într-una, cu mici pauze ce-i adevărat, dar era destul de frig pentru luna lui cuptor. Era chiar răcoare pentru sezonul tricourilor.

Mi-am deschis şi eu o bere şi m-am apropiat de străinul acela cu aerul său misterios. I-am spus „Hey”, s-a uitat către mine, a zâmbit şi şi-a văzut de-ale lui. Mi-am tras un scaun la masa lui, m-am aşezat şi am sorbit cu sete din sticla rece de bere. Firma luminioasă a unui magazin pâlpăia nu foarte departe, neonul literei „Y” de la sfârşit era ars.  Îmi închipuiam  că într-o astfel de noapte se desfăşoară scena vreunui film horror. Vedeam scena unui copoi bătrân îmbrăcat în pardesiul său impermebial, cu o pălărie mare în cap care bântuie străzile pustii pentru a veghea la siguranţa cetăţenilor care dorm liniştiţi în casele lor stinghere. Eroul nostru ar putea salva vreo domniţă aflată la ananghie, ameninţată de vreun răufăcător. Odată ajunşi în faţa locuinţei, ea să-l invite la o cafea şi astfel să-l răsplătească pentru fapta lui. Ajuns în casă, odată dezbrăcat de impermebilul său, poliţistul să aibă hainele uscate de parcă pardesiul ar fi fost casa lui, iar pălăria acoperişul acelui adăpost.  

Văzusem printre gândurile mele că amicul de la masă îşi terminase berea. Mă ridicasem hotărât, apucasem o bere din frigider, o desfăcusem şi i-o întinsesem. Mă privi cu stupoare şi-mi spuse că „I have only one lei”. I-am spus că nu face nimic, e din partea casei. Oricum, îmi trecuse dejaprin cap că mă voi duce mâine la supermarket, o să cumpăr două beri şi o să le pun la loc în frigider. Dacă nu, vând nişte whiskey, trec pe casă ca şi cum aş fi vândut 2 beri, şi completez cu apă sticla de whiskey. Oricum, românii nu ştiu ce-i aia whiskey adevărat, ei cred că orice poşircă puturoasă pe care scrie „Johnnie Walker” sau „J&B”  e whiskey.  N-are de unde să afle şefu’ de micile mele mânării, la ora asta cu siguranţă doarme cu burta în sus şi şi-o mângăie. Şi-a tras-o bine cu Daniela, şi-acu’ doarme ca ursu. Daniela a fost cu mine colegă în generală, acuma i-o suge lu’ şefu’. Era bună Daniela, şi acum mai e. Nu o acuz de nimic, ce naiba să facă cu un coate goale ca mine. De ce să se-ncurce cu unul care nu-i poate oferi nimic. Să se chinuie, pentru ce? Din dragoste… Ha, ha, ha… Dragostea trece ca orice alt lucru prin stomac. Mi-am spus conclusiv, ca o amărăciune care o păstrezi pentru sine: „Boşorogul… ce noroc are! E libidinos tare, da’ are o căruţă de lovele.”

Observasem rucsaul străinului de lângă mine. Avea un castravete înfipt într-un buzunar din spate şi o tigaie se bălăngănea agăţată într-o doară de rucasac. Avea shoes-uri în picioare, deci nu călătorea pe munte, altfel ar fi avut bocanci.  Mă uitasem pentru prima oară mai atent la figura lui. Era blond, un tip din aceea galbeni. Avea părul blond şi barba nerasă de mai bine de o lună era şi ea blondă. Ochii căprui se deschiseră la culoare din cauza becului puternic care reflecta o lumină obositoare deasupra capetelor noastre. Era un tip galben pentru că aşa obişnuiam să descriu oamenii în ultima perioadă, după culoarea lor predominantă. Văzusem o tipă portocalie ieri, cu părul roşcat şi tenul măsliniu, ochii albaştrii ca azurul, dar în lumina soarelui puternic pielea îi bătea a portocalie. Am mai văzut o tipă gri, mişto tipa, era şatenă, dar o descria perfect o nunaţă de gri şters.

Ciocnisem înainte să tragem din nou câte o sorbitură din berea rece. Îmi întinse o pungă de chipsuri pe care o scoase din rucsac. I-am explicat că eu nu mănânc nimicuri din-astea. Nevastă-mea obişnuieşte să mănânce, dar eu nu. La început, când abia o cunoscusem, mi se părea amuzant, ca un şoricel care scârţâie în colţul său. Unul din acele obiceiuri care la începutul unei relaţii le găseşti simpatice, dar care cu timpul ajung să te dispere. Din şoricel s-a transformat în hârciog hrăpăreţ, apoi în brontozaur. Când începe seara înainte de culcare, pentru că aşa îi este obiceiul, să molfăie pop-corn, covrigi sau cine ştie ce alte minuni, atunci situaţia devenea cu adevărat exasperantă. Dacă-şi poate cineva imagina, seara la ora zece în pat, mă dispera la culme. Îmi perturba liniştea puţină pe care o găseam pentru a citi nişte filosofie aerisită înainte de culcare.

Aiurit de gânduri tulburi am văzut că amicul de pe partea cealaltă a mesei scoate un carneţel din buzunar şi începe să noteze ceva. Avea un comportament bizar tare de tot, se bâţâia de parcă auzea o melodie pe fundal, abia perceptibilă, deşi înafară de ploia care curgea necontenit nu se auzea nimic altceva, râdea din când în când de unul singur. O bulă de apă se formase pe una din laturile umbrelei sub care ne adăposteam, supraplinul creă un făgaş prin care bula se scurse toată odată. Sânul de apă care se formase deasupra, în pântecul umbrelei, se izbi violent de asfalt, stropi mari de apă atingându-ne pe amândoi, trezindu-ne la realitate.  Fiorul rece mă  făcu să mă gândesc: „Chiar plouă cu găleată”.

De fapt cine era acest străin cu care stăteam la masă. Era tăcut şi dubios. Putea fi un globe-trotter care îşi finanţează excursia profitând de nişte creduli ca mine pe care-i jefuia după ce le cucerea încrederea. Aveam încasările de peste zi la mine, mă putea măcelării şi dus să fie cu bani cu tot. Poate era un psihopat periculos evadat de printr-o instituţie de boli mintale. Avea totuşi o brăţară de mătănii la mână, una din acelea ieftine pe care o găseşti la orice bazar de suveniruri. Poate era doar un tip boem contemporan care trăia din mila altora şi din credinţa în Dumnezeu. La urma urmei, scria. Nevoia ştie ce scria el acolo. Poezii, gânduri, eseuri, nu mi-am permis să-l întreb. Poate era doar un alt biet scriitor în mizerie care a ales să fie liber şi atât.

Pentru mine acel străin începuse să fie ca un prieten, un prieten drag cui mă puteam confesa. Nu era unul dintre acei prieteni care îndrugă verzi şi uscate şi din banal cade în derizoriu. Unul dintre aceia care povesteşte, descrie situaţia  de-a fir a păr, nu conteneşte cu problemele lui existenţiale incapabil să vadă că poate unul de lângă el moare spiritual. Un astfel de prieten care îşi vede de-ale lui, viaţa e frumoasă, aşa superficială cum e, ştie să o trăiască, dar nu simte că tu eşti în pragul sinuciderii. El n-are ambiţii, n-are ţeluri, carpe diem, uită cu desăvârşire că mai e şi-un mâine. Spune despre ceilalţi că sunt proşti şi te-ntrebi dacă în absenţa ta spune şi despre tine că eşti PROST.

La un moment dat tipul ăsta ciudat, străin devenit brusc prieten de nedespărţit,  se uită la mine cu o privire la fel de bizară ca până acum. Colţul gurii rânjea şi ochii îi sclipeau ca de zărghit. Îmi întinde o foaie pe care era scris cu litere mari: „FUCK THE PEOPLE”. Cutremurat mă uit la el şi-mi spun că m-a luat dracu’.  Îi zic rânjind şi eu în româneşte, poate o înţelege, poate nu: „Da, ducă-se toţi pe pizda mă-sii”. Apoi îmi întinde o foaie pe care tocmai scrisese ceva şi o rupse din carneţelul lui, atunci mi-am spus că nu ar fi trebuit să-l încurajez în pornirile lui, la o adică era cu două capete mai înalt ca mine şi zdravăn ca un nordic.  Pe foaie scria:”FUCK ALL THE PEOPLE. ONLY FEW OF US ARE HUMANS”.

Valoarea de adevăr în cunoaştere

Motto: „Ce este altceva Dumnezeu pentru oameni, decât un vânzător de iluzii”.

Adevărul absolut nu există, pentru că nu există martorii obiectivi care să-l ateste. Fie lucru, fenomen ori conştiinţă, poate fi corupt sau contaminat, aşadar adevărul absolut ar putea fi demonstrat numai prin metoda reducerii la absurd ori acest procedeu naşte dubii încă dinainte de a demonstra că un lucru poate exista în afara oricăror probe concrete care să ateste existenţa lui.

Un obiect poate lua valoarea de adevăr în funcţie de cum îi convine observatorului să-l descrie. Exisă adevăruri pure, incontestabile, de obicei singulare, pe care oricine le poate admite, dar şi advevăruri susceptibile, de obicei generale, care există în conştientul colectiv şi pe care unii sunt dispuşi să le conteste. Un adevăr singular e sinele, fiecare din noi ştie că există, nu-l poate contesta nimeni, nici un individ nu poate spune că nu are un sine interior, afară dacă este labil psihic.

Sunt două feluri de adevăruri generale: sunt cele care chiar există, există şi probe care să le ateste, dar care din motive mai mult sau mai puţin obscure nu sunt divulgate, ba chiar sunt ţinute secret, ascunse prin cine ştie ce laboratoare ori arhive, cazurile lor sunt muşamalizate de guverne şi organizaţii.

Apoi există adevăruri generale fals declarate ca fiind adevărate, acestea se nasc în acele cazuri în care unul strigă din toată fiinţa lui că un lucru e adevărat dar se bazează doar pe supoziţii, pe presupuneri, iar restul ca nişte discipoli ascultători propagă acel zvon care devine el adevăr în locul unui obiect real sau ocupă un loc în conştiinţa fiecăruia care nu era ocupat de nici un alt obiect până atunci, dar despre care fiecare avea o presimţire că ar trebui să existe ceva acolo. Nu zic că acest lucru s-a întâmplat cu Credinţa, dar s-a întâmplat în multe cazuri şi omul actual ca orişicând aflat în faţa unor adevăruri evidente pătrează doza lui de scepticism.

Şi Iisus i-a spsus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa, nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine”. Dumnezeu ca adevăr general suprem există în mintea unora doar pentru că e propovăduit de clerici, dar adevărata cale a credinţei este să ştii tu însuţi că acel CEVA există. Şi cum altfel poate un lucru să existe, deci să ia valoarea de adevăr, decât prin sine. Dacă-ţi pui problema unui lucru el deja a luat fiinţă în sinele tău, un lucru există înafara definiţiilor riguroase ale omului. Un lucru nu i-a naştere prin cuvânt, dacă omul l-a denumit nu înseamnă că nu exista apriori. Uneori ştii că un lucru există fără nici o dovadă palpabilă, înafara oricăror legi fizice, pentru că INTUIŢIA îl face cunoscut vederii.

Poţi fi pragmatic, nihilist, pesimist sau optimist, adevărul există numai prin tine. Viaţa poate fi un vis şi tu să exişti doar ca atare, deci ca o fabulaţie onirică, dar de un lucru poţi fi sigur, NU EŞTI TU REGIZORUL filmului pe care-l vezi derulându-se pe sub ochii tăi în fiecare zi.

Dumnezeu ca adevăr suprem subzistă doar prin tine.

Gânduri de duminică seara-Cunoaştere versus timp

Am luat o cină diafană, cartofi prăjiţi cu friptură, la urma urmei peste tot în lume se prepară delicatese felurite, dar lumea ajunge să mânănce tot cartofi cu friptură.  După aceea am băut un vin roşu, gros, pământiu. Am vizionat un film, pe care l-am mai văzut înainte. Prima oară când am văzut filmul ăsta mi s-a părut o porcărie, acum parcă a fost mai digerabil. Da, am urmărit pe HBO, „Twilight”.

În film e vorba despre adolescenţi şi vampiri pe scurt, nu e cine ştie ce, dar tema filmului m-a făcut să mă gândesc la imortalitate, la posibilitatea de a fi nemuritor. Cred că multora le-ar plăcea să fie nemuritori, dar din cu totul alte motive decât cele pentru care eu aş trăi veşnic. Multora le este frică de moarte şi doar pentru faptul ăsta ar dori să trăiască la nesfârşit, la urma urmei cu toţii suntem umani, nu am de ce să-i desconsider pentru acest gând,  meschin în opinia mea. De fapt, mie nu mi-ar plăcea să trăiesc o veşnicie, la un moment dat m-aş sătura să-i tot văd pe cei dragi mie stingându-se unul după altul, după o perioadă nu aş mai găsi resurse să o iau de la capăt, presupunând că nu dobândesc o altă conştiinţă, alterată.

Eu aş vrea să trăiesc mai mult decât o viaţă de om pentru că realizez că într-o viaţă nu dispui de tot timpul necesar ca să realizezi tot ceea ce-ţi propui. Mi-aş dori să fiu pe rând istoric, geograf, pictor, compozitor,  arhitect, sculptor, inventator şi nu în ultimul rând tată de familie, pentru o singură viaţă nu ai timp nici măcar pentru una dintre acestea, să te dedici şi să realizezi acea perfecţiune desăvârşită a unui ARHITECT, a unuia care CREEAZĂ.   

Poate că-mi doresc cu o patimă prea mare să las ceva în urmă, să fac în aşa fel încât trecerea scurtă să nu rămână fără nici o semnificaţie  pentru urmaşii mei. Îmi doresc poate mult prea mult să dau o însemnătate vieţii, timpului meu. Îmi doresc să aduc ceva nou conştiinţei umane, să ajut la progresul umanităţii, cât de mic şi de nesemnificativ ar fi, doresc să las o moştenire cult-urală, să-mi aduc aportul la dezvoltarea noii conştiinţe umane.

Cunoaşterea versus timp, iată adevărata sfidă a intelectului. Aşa cum spunea Noica, intelectul nu e o asimilare, e o alterare, pentru că în urma acumulării de nenumărate cunoştinţe în diverse domenii, nu faci altceva decât să alterezi o conştiinţă barbară, brută,  cu informaţie externă. Se spune că un om informat e un om puternic, dar eu sunt de părere că cu cât ştii mai multe, cu cât deţii mai multă informaţie, cu atât ajungi mai tare sclavul propriilor gânduri. Adevărata libertate e ignoranţa.

Doar un ignorant se poate bucura cu adevărat de viaţă, pentru că un ignorant se bucură de viaţă aşa cum e ea. Unui ignorant îi trebuie doar o masă copioasă şi o bere rece ca să se simtă fericit pe deplin. Un ignorant nu se preocupă cu gânduri inefabile precum moştenire culturală, bagaj informaţional, pătrundere de secrete şi descoperire de noi înţelesuri ale vieţii. Orice tip de filosofie pentru un ignorant e deasupra înţelegerii lui, deci o nebunie pentru cel care măcar se străduie să înţeleagă puţin mai mult decât plăcerile frivole ale vieţii.

Cunoaşterea fie ea mediată, intuitivă, logică, empirică ori riguroasă, e vitală omului şi omenirii. Învăţatul e procesul prin care se dobândeşte cunoaştere,  însă învăţatul necesită timp, şi din păcate implacabilul timp face ca fiecare individ să o ia de la capăt, pănâ când va fi posibilă o moştenire genetică informaţională, sper ca acesta să fie adevăratul scop al clonării, idealul care se urmăreşte a fi realizat. Deşi fiecare are propriul său mod de a învăţa şi dacă nu respecţi reţeta, dacă omul s-ar naşte învăţat, produsul ar putea fi alterat încă din concepţie.

A cunoaşte nu înseamnă acelaşi lucru cu a şti. Cunoaşterea implică mult mai mult decât deţinerea de informaţii, cunoaşterea înseamnă să spargi bariere informaţionale de nepătruns prin intuiţie şi logică cu ajutorul perseverenţei şi al stoicismului. Mama reuşitei e perseverenţa, tatăl reuşitei e stoicismul, cunoaştere a este cheia. Ca să descifrezi taine, trebuie să ai indicii. Indiciile pot fi găsite uşor pentru o minte perspicace şi un spirit de observaţie fin, acestea sunt simţuri care se pot educa.

Dar cunoaşterea e şi gând, imaginaţie, putere de păatrundere, de introspecţie, spirit analitic şi critic.  Omul nu poate fi altfel decât subiectiv în gândurile sale, o amăgire mai mare decât a afirma că cineva poate fi absolut obiectiv nu există. Singurul gând obiectiv este sentimentul. Omul nu poate cunoaşte decât prin simţurile sale, intelectul e doar un moderator. Sentimentul e adevărata cunoaştere şi singura de care e capabilă omul. Sentimentul e darul pe care Divinul i l-a dăruit omului pentru a se ridica deasupra celorlalte bestii ale naturii. Prin sentiment am dobândit cunoaştere, numai cu ajutorul sentimentelor ne putem numi o comunitate. Numai un sentiment nobil poate forma o elită. Fără de sentiment ne-am fi găsit în acelaşi stadiu în care existam ca fiinţe în preistorie. Sentimentul a dus la conştiinţă, conştiinţa a dat naştere gândului, gândurile s-au adunat în intelect, intelectul s-a cristalizat în ştiinţe şi atunci omul i-a spus ştiinţei de orice fel: cunoaştere. Sentimentul s-a împletit cu intuiţia şi atunci s-au născut profeţii, sentimentul s-a împletit cu senzaţia şi atunci s-au născut druizii, vracii şi şamanii, sentimentul s-a împletit cu percepţia şi atunci s-au născut înţelepţii.

Timpul risipeşte cunoaşterea, odată cu descoperirea calculatorului avem ocazia să comprimăm cunoştinţele, să le stocăm şi să le distribuim tuturor, o şansă de progres de neegalat. Calculatorul ne ajută să dobândim timp prin cunoaştere, dar timpul aleargă tot mai repede.