Croazieră spre infern

Ceasul a sunat de ora patru. Se întreba care oră patru era, PM sau AM. Cabina de 2 pe 2 fără fereastră nu oferea nici un indiciu despre poziţia soarelui în momentul acela. Ştia că la fiecare oră 4 intra în tură şi la fiecare oră 11 ieşea. În intervalul 11-4 dormea, în intervalul 4-11  muncea. Vinerea se rupea lanţul acesta odios, avea liber intervalul de după-masă. Afară era furtună, îşi putea da seama după huruitul motoarelor care se ambalau la maxim ca să împingă colosul naval spărgând valuri de câţiva metri înălţime.

Avea cabina chiar la capătul dinspre tribord. Peretele lateral  stâng al dormitorului său era ultimul perete al navei. Se ridică cu greu din patul etajat, coborî scara patului cu aceeaşi greutate pe care o resimţea atunci când urca treptele spre bucătăria mare de la etajul trei al navei, unde se afla Sala Mare de Mese. Muşchii coapselor se contractau spasmodic şi o uşoară nesiguranţă îl încerca de fiecare dată când punea talpa pe treapta rece de metal a scării mici care-l ajuta să găsească patul când se întorcea frânt din bucătărie.  Se întreba de fiecare dată dacă merită efortul, apoi se uita pe uşa WC-ului pe care atărna un calendar care se bălăngănea din cauza tangajului. Pe calendar era schiţat un AMR. Două luni jumătate erau haşurate, mai rămaseră doar trei luni şi jumătate, cam cât a stat până acum îşi spunea în sinea lui încercând să se amăgească. Timpul rămas va trece la fel de repede ca cel pe care l-a petrecut deja pe această barcă nesuferită care-i intrase pe sub piele. Îi mirosea mereu a rugină şi-n gură avea tot timpul un gust amar de fier.

Când stătea pe budă era paradisul lui, a mai tuturor, după cum se confesaseră şi alţii. La budă era singurul loc unde aveai puţină intimitate. Declanşai becul roşu ca să ştie şi cei din cabina alăturată cu care împărţeai buda că eşti la o sfântă căcare şi că dracu-l ia pe ăla de măcar încearcă să te deranjeze. Trăgeai zăvorul şi-ţi lăsai sufletul la uşă. Putea să fie alarmă de incendiu, putea fi un atac terorist, nimeni nu avea motiv sau posibilitate să te scoată din budă. Era dreptul inalienabil al sclavului modern să -şi acorde cât timp are nevoie pentru căcare. Unii se riscau şi trăgeau o ţigară pe budă, e adevărat nu era sprinkler în budă, dar în cameră era şi te costa cam 2 000 de dolari amenda dacă se declanşa alarma de incendiu.

Era luni, îşi aduse aminte după nebunia de ieri, de după îmbarcare. Duminica sunt hămesiţi „gheştii” (termen românizat care provine de la guests, apelativ folosit pentru turiştii care se îmbarcau pentru croazieră). „Cred şi eu că sunt hămesiţi”, îşi spunea uitându-se conspirativ în oglindă la barba sa, ca să descopere dacă trebuie să se bărbierească sau nu. ….  „după ce stau atîtea ore la coadă ca să li se facă „registraşion”-ul şi eu aş fi mort de foame…”

„Azi se serveşte homar”, vorbea către sine, sinele său rămase singurul său prieten adevărat. „Iar  o să-mi pută până şi ecusonul de la crustaceeele astea împuţite, o să trebuiască să-l spăl şi pe ăla cu Head&Shoulders… Câţi trebuie să spargem azi oare?…. Or fi vreo două sute de comenzi pe puţin….Nesătulii ăştia de americani, ai dracu’ de împuţiţi…. Nu-i mai satură Dumnezeu…” Apoi îi veni în minte un gând care reuşi să-i umple sufletul cu o căldură care-i înconjură toată fiinţa şi-i dădu avântul de care avea nevoie ca să o ia din nou de la capăt, aşa cum făcea în fiecare luni dimineaţa.

Îşi aduse aminte că se plimbase cu o zi în urmă pe străzile Puerto Rico-ului, şi-şi mai aduse aminte că se gândise că nimeni din neamul lui nu atinsese Pământul cel Nou, Noul Tărâm Făgăduit, Graniţa de peste ocean… Era primul din neamul lui care să vadă America, de-ar fi putut să-i povestească bunicului său că a zburat 14 ore cu avionul şi că a văzut soarele răsărind pe Continentul cel nou… Ar fi fost mândru bunicu-său de el. Bunicii îl crescuseră practic, erau ca şi părinţii lui, lor le datora totul. Bunicul era exemplul masculin după care încercase să-şi cizeleze personalitatea. Vedea în bunicul său acel bărbat care ar fi dorit să ajungă şi el vreodată.

Îi trecu ca o nălucire bizară prin nări briza salină, curată pe care o putea respira pe străzile din Puerto Rico. Era unul din acele oraşe blestemate, care ţi-e indiferent într-o oarecare măsură la început. Are o arhitectură veche, dar cu nimic impresionabilă la o primă privire, străduţe înguste, urcuşuri anevoioase, drumuri pietruite cu piatră cubică, clădiri vechi. S-a mai văzut, s-a mai făcut în lume. Dar e unul din acele oraşe care-ţi intră pe sub piele, care-şi dezvăluie secretele ca pe un „je ne sais quoi” şi te îmbie cu parfumuri ca o cocotă pariziană.  E unul din acele locuri care pentru prima oră când te aflii acolo, te simţi stingher, te simţi străin de tot ce e în jur, nu ai nimic şi nici nu vrei să ai de-a face cu un asemenea loc. Îl poţi afla şi te poate cuceri doar dacă ai ceva de împărţit cu el, dacă aveţi ceva în comun, dacă-l cunoşti şi dacă te ştie, o amintire, un sentiment, un parfum, o plimbare….

Umblase de multe ori pe străzile întortocheate ale oraşului vechi, Puerto Viejo. Ceea ce simţea era ceva indescifrabil, un sentiment plăcut îi invada simţurile când se regăsea la terasa vreunui restaurant. Atmosfera încinsă a Caraibelor putea fi resimţită cel mai intens aici şi pe nici o altă insulă din tot itinerariul croazierei. Aici fetele erau mai frumoase, mai apetisante. Brunete, cu părul lung, bogat şi des, cu ochii căprui închis, adânci precum oceanul, cu pielea catifelată, mângâiată de razele soarelui, cu tenul cafeniu şi buzele roşii, cărnoase, gustoase precum merele părguite la sfârşit de august, cu bustul împlinit şi talia mică, de parcă însuşi vreun Zeu al Mărilor le-a sculptat cu valurile sale înspumegate trupurile feciorelnice de sirenă splendidă, strălucind pe ţărmul oceanului ce scaldă cu valurile sale calde nisipul fierbinte. Plaja era ca niciunde în altă parte, era precum un covor fin ca mătasea în care ţi se adânceau picioarele şi lumina se reflecta în el dându-i aspectul unui imens înveliş tesut în aur.      

Îşi luase şi un al doilea job cu speranţa că va merge cât mai repede acasă. Avea nevoie de bani ca de aer, pentru planurile sale îi trebuia o sumă frumuşică. Avea vise din cele mai îndrăzneţe, gândea că ar putea face îndeajuns cât să-şi finanţeze trei ani de şcoală. Dormea 5 ore din 24, îndeajuns se gândea el. Îşi luase un al doilea şi un al treilea job. În cursul săptămânii ajuta la curăţenie pentru 154 de dolari pe săptămână, deşi le era interzis celor de la bucătărie să lucreze la curăţenie, iar sâmbăta seara ajuta la debarcare, căra geamantanele pentru 20 de dolari ora, de la camere până la containerele care urmau să fie expediate înapoi spre casă către toate destinaţiile din care proveneau turiştii. Era epuizant, se întreba cât o să mai reziste.

Se duse în camera sa, ştia că totul se terminase, era epuizat atât fizic, cât şi psihic. Ştia încă de la început că nu are să reziste, cel puţin nu în ritmul ăsta. Acum era prea tărziu, iremediabilul se produse. Era în colaps şi nu mai avea resurse să se refacă. Era depăşit moral şi simţea că-i era imposibil să recupereze terenul care i-a fugit de sub picioare. Primise ordin să se prezinte la postul său. Nu mai era în stare să se ridice din pat. A împins lucrurile mult prea departe, mult prea repede. Acum era prea târziu să realizeze că ceea  ce făcuse nu era altceva decât să se ruineze pe picioare.

Nu-l mai interesa nimic, îi comunicase superiorului că nu mai e bun de nimic şi că cel mai bun lucru care l-ar putea face pentru el ar fi să trimită un mail prin care să-l deroge de orice obligaţie din contractul de muncă. Nu dorea să-şi dea demisia, poate că într-o bună zi ar fi putut să se întoarcă în acest calvar uman.

Stătea liniştit în sala de mese. Se gândi să dea un telefon acasă, să le spună celor dragi că se întoarce, cam repede ce-i drept, dar a ajuns la capătul puterilor. Nu-l mai interesa nimic, vroia doar să ajungă acasă, atât. O voce tristă îi răspunse după nenumărate încercări de a stabili o conexiune telefonică între două puncte aproape diametral opuse pe harta Globului Pământesc. Era sora lui la capătul celălalt, îi spuse cu entuziasm că se întoarce acasă şi că abia aşteptă să-i revadă. După o clipă de tăcere, sora lui izbucni în lacrimi spunându-i:”Mihăiţă, a murit bunicul…”.

2 responses to “Croazieră spre infern

  1. Naspa poveste. Dar fain scrisa.

    • ma-nclin respectuos in fata complimentului… iar despre firul epic argumentez ca nu poci sa scriu dspre nimic, trebuie sa fie ceva agasant, ceva care sa tulbure, sa retina atentia… oricum, povestea de fata e cat se poate de veridica. mersi de trecere Mihai, te mai astept, o saptamana usoara!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s