România mea şi România lor

România este un fel de lasă-mă să te las, la limita dintre viaţă şi moarte. Un sistem decrepit şi corupt care nu te lasă să mori dar nici să trăieşti.

Extremele se acutizează, devin tot mai evidente discrepanţele dintre clasele sociale existente la noi. Pe când în ţările civilizate există mai multe categorii de clasă socială medie, noi ne putem mândri cu mai multe trepte ale sărăciei. La noi există gradul de sărăcie în culmea disperării, săcrăcie lucie, sărăcie pe marginea prăpastiei, sărăcie spre bine şi mai ales cunoaştem foarte bine termenul de bine ameninţat tot timpul cu disperarea şi neajunsurile.

Unii or să spună că o luăm prea în tragic, noi ăştia tinerii mai ales,  că lucrurile nu sunt chiar atât  de rele pe cât le vedem noi, că vrem prea mult de la viaţă şi mai ales mult prea repede. Poate că au dreptate, îmi aduc aminte de vremurile în care o felie de păine cu unt şi un ceai cald îmi era mai mult decât de ajuns ca să mă pot duce seara la culcare cu stomacul plin. Şi totuşi suntem la 20 (două zeci) de ani de când  ne gândeam că o să ne fie şi nouă mai bine. Au trecut două decenii de când visam cu ochii deschişi şi iată, ne vedem visurile sfărâmate fără să ne mai rămână nici o speranţă de mai bine.

Mergând pe stradă îi poţi vedea, oricât ai dori să te amăgeşti că lucrurile stau altfel de cât propovăduiesc unii că ar veni apocalipsa, fiscală bineînţeles, a noastră, a celor care se luptă zi de zi cu vicisitudinile unei vieţi de contribuabil într-o fostă republică socialistă îngenuncheată de drumul anevoios al tranziţiei, al capitalismului de cumetrie, aflată acum în mijlocul celei mai dezastruoase crize financiare de care a avut parte blocul socialist de la căderea Cortinei de Fier.  

Trăiesc într-o Românie în care căruţele se leagănă alene pe străzi neasfaltate în cătune uitate de lume, fără iluminat public sau apă caldă şi canalizare, iar România lor e cea în care elita e egală cu şmecherii, cu şmenarii, cu mânuitorii, cu şpăgarii, cu combinatorii care se dau în maşini de mii de euro, full-option, cu GPS, bord de mahon şi tapiţerie de piele. România mea e a copiilor care merg la şcoală kilometri întregi în timp ce România lor e a guvernanţilor care îşi schimbă parcul auto cumpărând limuzine de lux. În România lor doctorii te trimit la clinici private cu tarife în euro doar ca să-ţi faci nişte analize banale în timp ce în România mea nou-născuţii mor, condamnaţi de un sistem absurd care gândeşte că e firesc ca un om să stea în post cel puţin 8 ore fără să meargă nici măcar la WC.  România mea e cea în care te gândeşti cu groază că dacă ai nenorocul să cazi pe stradă şi să-ţi rupi piciorul, ai putea să rămâi anchilozat pe viaţă din nepriceperea sau nepăsarea unor doctori blazaţi din cauza salariilor mizere, dar în România lor nu trebuie să ai această grijă pentru că există alternative, te poţi urca în avion şi în mai puţin de o oră eşti la Viena pentru o operaţie de hernie de disc. În România mea te gândeşti cu groază că dacă ai curajul nebun să-ţi deschizi o afacere, trebuie să iei în calcul şpaga lunară către organele de control, taxa de protecţie sau taxa simbolică, cum îi spune mai nou, către vreunul doar ca să obţii un spaţiu comercial sau să-ţi elibereze nu ştiu ce foaie de pe la Finanţe, în timp ce în România lor banul public se cheltuie discreţionar către clientelă de partid, nu trebuie să câştigi la loto şi nici să fii vreun arhitect ca să ridici o sală de sport pe 2 milioane de euro. România mea e cea a maşinii de spălat cumpărată în rate pe 3 ani iar România lor e cea a apartamentului de 1 milion de euro plătit cu banu’ jos. România mea e cea a hainelor de la second-hand, în timp ce în Romînia lor un accesoriu precum poşeta costă cât venitul meu pe câţiva ani buni de muncă. În România mea te mulţumeşti că ai o săptămână concediu pe care fie o dormi rupt de oboseală, fie zugrăveşti ori îţi rezolvi alte probleme pentru că programul de lucru e de aşa natură încât nu mai ajungi să faci nimic atunci când ajungi acasă frânt de muncă, în timp ce în România lor iahtul te poartă în orice port al lumii doreşti.

Dar cea mai mare dezamăgire este că în România mea e un lux să-ţi cumperi o CARTE, pe când în România lor „şcoala  fabrică  numai tâmpiţi” şi un profesor munceşte prea puţine ore pe zi astfel că ar putea să-şi găsească o juma de normă la spălat vase sau la curăţat bude….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s