Blestemul Elenei încă ne mai urmăreşte

Bun, aţi văzut cu toţii ştirea care vorbea despre faptul că ministrul „dezvoltării durabile” se plimbă prin ţară cu elicopterul. Pe lângă unele aspecte pe care şi Mircea Badea le-a scos în evidenţă cum ar fi faptul că înţelegem că doamna ministru îşi plăteşte din banii proprii escapadele cu elicioplanul dar se ridică întrebarea: de unde are dânsa atâţia bani? Că din salariul de ministru abia dacă plăteşti o chermeză la Bambu.

Şi acum să luăm de-a fir a păr cele afirmate de doamna ministru cu veleităţi de „prim”, pe blogul personal. În primul rând că am dubii că doamna Udrea s-a obosit să scrie chiar dânsa articolul postat pe blogul personal, dar să plecăm cu intenţii de bună-credinţă şi să luăm ca atare afirmaţiile dânsei.

În primul rând că ne izbeşte fix între ochi exprimarea pretenţioasă, de parcă toţi cititorii sunt ultraşi pdl-işti care chiar pun botul la tot ce zice vreun portocaliu, fie ea şi blondă.   Ne ia cu miere, cum că semnează contracte de milioane de euro, de parcă noi suntem nişte virgine proaste care habar nu au de sfânta p…lă!  Nu ne spune, dar eu aş vrea să ştiu: da’ parandărătul cât e? Cât e şpaga ca ministrul să dea cu băţul pe un contract cu absorţie de bani europeni? Păi, dacă e să luăm în calcul faptul că o frunză ne-a costat  jdemii de euro, ca să merite efortul, cred eu că şpaga în cazul respectiv a fost de cel puţin 200.000 de mii de euro. Bine, astea sunt supoziţii, dar preţul logo-ului e cât se poate de concret: 890.000 de euro. În timp de criză la ce mama lu’ încornoratu’ ne trebuia o cheltuială ca asta?  La un singur contract să bagi în buzunar un sfert de milion de euro, dacă stai să te gândeşti mai bine oricâtă miere ar băga în textul ăsta, tot are gust de fiere.

Apoi, doamna ministru ţine morţiş să-şi exprime dezamăgirea, of-ul interior, supărarea care o macină, şi anume că nu are şi dânsa un elicopteraş ca să se joace aşa cum fac şi ceilalţi miniştri de pe la alte ministere: Spre deosebire de alte ministere, nu dispune însă de un elicopter care să asigure transportul dintr-o parte în alta, poate-i cumpără şi ei Tătucu’ unul. Dezamăgirea e şi mai mare cu cât dânsa, spre deosebire de alţii,  face o grămadă de bani :  „Ministerul pe care-l conduc are investiţii şi contracte în derulare aproape în fiecare localitate din această ţară” pe sistemul „Fata mea este model/Şi aduce banu’ greu”.

Evident, deplasarea se face foarte greoi în astfel de momente, deci chiar îi trebuie că dacă incapabilu’ de Berceanu nu a fost în stare să-i toarne o stradă, măcar elicopter să-şi ia.  Apoi urmeză bomboana de pe colivă  „Pe care mi-l plătesc chiar eu, pentru a satisface curiozitatea unora din presă”, evident că de bun simţ ar fi fost nu să ne spună de unde are bani să-l plătească, dar să putem deduce noi că din afacerea aia sau ailaltă sau din vreo moştenire ceva, măcar, în sfârşit, nimic dubios, nici o suspiciune a vreunei afaceri necurate. Să trecem peste frustrarea noastră, a celorlalţi muritori de rând, care nu au am avut şansa să ne numărăm printre „oamenii de afaceri” de top din România. Apoi doamna ministru ţine să întărească     De altfel, nici maşina pe care o folosesc nu este de la minister, maşina ca şi pantofii, poşeta, etc. etc. şi le permite din salariul de bugetar, care apropo a suferit o micşorare de 25%. Na, sâc, băi băgăcioşilor care sunteţi voi de jurnalişti sau ziarişti ce-oţi fi, că maşina aia bengoasă de mă vedeţi că mă dau cu ea prin Bucale e tot a mea.

   Şi asta pentru a nu lăsa loc de speculaţii inutile, cu alte cuvinte „Mi se rupe de ce-o crede tot românul/ Eu mă dau cu avionul”. Nu mă deranjează cuvântul speculaţii, dar de ce inutile? Poate pentru că doamna ministru ca mai toţi guvernanţii acestei ţări nu dau doi bani pe părerile oamenilor de rând, li se par aceste gânduri: „inutile”. E scandalos faptul că nu se mai feresc, nu mai încearcă nici măcar să salveze aparenţele.

Se găsesc mereu clevetitori, în opinia dânsei cred că orice jurnalist care nu o idolatrizează în paginile vreunei fiţuici sau pe ecran, sunt nişte clevetitori, pe sistemul „Bărbaţii sunt nişte mitocani”.” în loc să aprecieze munca de teren pe care o fac (şi care este destul de obositoare), sunt degrabă aruncători de fumigene de presă”, pe sistemul „răilor sunteţi nişte invidioşi”, în acest pasaj sunt de părere că o urmăreşte vreo traumă din gimnaziu. Mă surprinde acel -destul de obositoare- dar ce altceva vă oboseşte domană ministră mai tare de atât? Preşedenţia?

La sfârşit ne spune ce face dânsa cu adevărat, în pauzele când nu se dă cu calul sau joacă în vreo horă, „stau la birou, la Bucureşti, beau cafea şi citesc rapoarte despre ce se întâmplă cu activitatea ministerului”. E greu să fii ministru- nu-i aşa?

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s