Aştept.

Aştept iubirea şi sper să nu mă sălbăticesc aşteptând-o. Aştept speranţa şi sper să nu mor flămând de viaţă. Aştept destinul să-mi iasă în cale căci nu mi-a mai rămas de făcut decât să stau neputincios şi să-ncerc să-ntrevăd în  zare trenul nădejdii, singur, alungat pe peronul deşartăciunilor umane.

Aştept, aşa cum fac de când mă ştiu, dintotdeauna, ca visul unei vieţi mai bune să se-mplinească da-mi pare că totul se năruie în zare pe zi ce trece şi m-apropii de finalul călătoriei mele. Aştept şansa să se arate dar mă perpelesc de nerăbdare căci visez la un final zadarnic când mă voi trezi din acest coşmar ce-l trăiesc.

E ca atunci când aştepţi vara deşi zăpada scârţâie sub picioare. Dar eu stau şi aştept cu mâinile întinse cu degete degerate şi tremur de picioare, o masă caldă şi o vorbă bună. Mă vei găsi aşteptând în colţul meu, stingher, buimac, cu inima strânsă, ca Domnul să dea un răspuns, cât de neînsemnat, cât de timid, rugilor mele fierbinţi.

Atârnat de o soartă nemiloasă, îmi voi reproşa că poate am aşteptat prea multe de la viaţă, poate ar fi trebuit să mă mulţumesc cu ceea ce mi s-a dat, să nu încerc să cer mai mult decât pot duce. Sunt uimit că mă surprind mereu însetat de o gură dulce de apă  limpede şi înfometat tare de aer proaspăt, împrizonierat în neputinţa de a mesteca şi de a înghite pe-ndelete tumultul bolului emoţional.

Avid de cunoaştere mă voi blestema aşteptând să mă-nveţe altcineva. Iar pe ea, pe ea o voi aştepta la nesfârşit şi-mi va spune, aşa cum mi-a mai spus, că nu mai poate veni, dar într-o bună zi mă va chema şi eu n-o să mai fiu. Aştept, şi aşteptarea aceasta, nu are nume, nu are timp, e numai chin, e un gust amar de care nu pot să mă debarasez, dar fără de care, mă-ntreb dacă mai exist.

S-aştepţi să ieşi la liman, să te petreci prin gaura firavă a normalităţii şi să ieşi la lumina vidului de speranţă al rutinei stringente, cotidiene. S-aştepţi ca viermele găunos al  adevărului să străpungă vălul perfid al minciunii ce întreţine întregul sistem corupt până în măduva oaselor.

Sunt cuprins de o aşteptare surdă, cronică, contagioasă. Stau pe marginea patului şi mă-ntreb dacă ar fi mai bine să mă-ntind şi să pun capul pe pernă, să dorm, să mă zvârcolesc într-un somn bizar în care coşmarurile cotidiene sunt la fel de reale ca monştrii ce se abat noaptea în visele mele. Mă-ntreb cu stupoare ce mai e real, ce e fabulos în tot acest amalgam care poate fi numit viaţă. Aş vrea să pot face ceva, dar parcă sunt lipsit de puteri, îmi dau seama că situaţia mă depăşeşte şi că cel mai bun lucru este să nu încerc să schimb o situaţie imposibilă, pentru că nu înseamnă nimic altceva decât risipă de energie.

Toată lumea îmi spune să aştept deşi lumea nu mai are răbdare nici cu mine, nici cu ea însăşi. Parcă şi eu aş vrea ca lumea să aibă mai multă răbdare cu mine, şi eu cu ea. Viteza a împins lucrurile dincolo de bariera răbdării, şi parcă lumea în cursa ei furibundă înghite totul, şi ceea ce a fost şi ceea ce are să vină. Aş vrea să pot pune piciorul în prag, dar nimeni nu are puterea de a face ceva, nu putem decât să amânăm inevitabilul.

Aştept, şi ăsta e singurul mod în care mai ştiu să trăiesc.

Anunțuri

6 responses to “Aştept.

  1. Pingback: Pe fuga » Ete sexoale …

  2. Daca as spune ca imi place articolul, ai incerca sa iesi din starea asta ? 🙂

  3. Inseamna ca mai avem o speranta (mita nu e generalizata 🙂 )

  4. Pingback: Ce mi-a placut 25-31.10.2010 and more « Stanciu Petronela

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s